ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1856/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21.12.2021, după declinarea cauzei de la Judecătoria Oradea, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Penitenciarul Oradea, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 64.000 euro.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor Prin sentința civilă nr. 11/C din 14.01.2022, Tribunalul Bihor a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul Penitenciarul Oradea și, în consecință, a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia civilă nr. 1725A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 11/C din 14.01.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte și evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 2000 RON cu titlu de daune morale și a respins restul pretențiilor.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Penitenciarul Oradea, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 25 ianuarie 2023 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr.

Prin memoriul de recurs, reclamantul a arătat că nu este mulțumit de suma acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale, pe care o refuză. Recursul pârâtului Penitenciarul Oradea este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Susține că este eronată reținerea instanței de apel în sensul că reclamantul ar fi formulat pretenții pentru condiții necorespunzătoare de detenție pentru întreaga durată a încarcerării acestuia, față de conținutul cererii de chemare în judecată. Consideră că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Critică soluția de respingere a excepției nulității apelului formulat de reclamant și apreciază că aceasta contravine dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. civ. Arată că Penitenciarul Oradea i-a asigurat reclamantului condiții de detenție în conformitate cu legislația în vigoare, fiind asigurate drepturile privind condițiile de detenție, iar instanța de apel nu a ținut cont de cele prezentate în întâmpinare și dovedite prin înscrisurile atașate, rezumându-se la simpla constatare a prezentării de către reclamant a unor insecte ca dovadă a condițiilor necorespunzătoare și la declarațiile martorului B. care nu a fost cazat în aceeași cameră cu reclamantul. Referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, arată că reclamantul nu a probat că s-ar fi săvârșit o faptă ilicită care să-i fi produs vreun prejudiciu. Apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului și arată că Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție. Invocă jurisprudență CEDO și practica instanței supreme și solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la obligarea sa la plata daunelor morale și respingerea cererii de chemare în judecată. 5. Apărări formulate în cauză În termen legal pârâtul a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a invocat nulitatea căii de atac, având în vedere că nu s-au formulat critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, precum și admiterea recursului declarat de către pârât și casarea deciziei atacate cu privire la obligația pârâtului de a achita reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de daune morale. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursurile declarate în cauză, cu observarea prioritară a excepției nulității invocate în cauză, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin memoriul de recurs, reclamantul a arătat că nu este mulțumit de cuantumul sumei primite cu titlu de daune morale. Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs. Înalta Curte reține că pentru a-și argumenta recursul, recurentul a învederat că nu este de acord cu suma acordată de către instanță, pe care o refuză; cererea de recurs trebuie însă să dezvolte în mod concret motive de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate, iar nemulțumirea părții exprimată cu privire la rezultatul judecății în fața instanței de apel nu poate constitui, per se, un motiv de nelegalitate, în absența invocării unor dispoziții legale substanțiale sau de drept procesual care ar fi fost încălcate. În atare situație, se observă că cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a anula recursul declarat de reclamant. Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Oradea este nefondat pentru considerentele care urmează: Criticile recurentului referitoare la faptul că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, precum și cele ce vizează greșita respingere a excepției nulității apelului formulat de reclamant, pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și cele ale art. 470 alin. (1) lit. c) și d) din același cod. Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului. Cu privire la critica în sensul nerespectării limitelor învestirii, se observă că cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv. Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum. Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". În stabilirea întinderii devoluțiunii, însă, instanța va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluțiunea privește și soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă. Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil". Reiese, așadar, că în mod legal instanța de apel a apreciat că devoluțiunea este totală, față de conținutul cererii de apel formulate de către reclamant, motiv pentru care a respins excepția nulității căii de atac. Totodată, instanța de apel a constatat că soluția pronunțată de tribunal, de respingere a acțiunii, ca prescrise, denotă o analiză superficială și incompletă de către instanța de fond a cererii cu care a fost învestită, cu neobservarea faptului că pretențiile reclamantului vizează și despăgubiri pentru condițiile de detenție improprii, care ar fi condus la apariția unor boli cronice, de care suferă în prezent. Prin cererea de recurs, pârâtul a susținut că în mod eronat instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi formulat pretenții pentru condiții necorespunzătoare de detenție pentru întreaga durată a încarcerării acestuia, față de conținutul cererii de chemare în judecată, astfel că s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut. Art. 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă principiul disponibilității, consacrat de art. 9 din același cod și impune judecătorului să respecte și să dea eficiență dreptului de dispoziție al părților. Din analiza cererii introductive de instanță, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată înainte de pronunțarea hotărârii de declinare, se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata în favoarea sa a unei despăgubiri în cuantum de 64.000 euro pentru prejudiciul suferit urmare a faptului că în anul 2013 a fost bătut de către "mascați", incident în urma căruia i-ar fi apărut o formațiune tumorală în partea dreaptă a toracelui ("mi s-a agravat cancerul pe coaste"). De asemenea, acesta a invocat condițiile improprii existente la locul de detenție, respectiv camere de detenție supraaglomerate ("necorespunzătoare"), cu lumină naturală insuficientă, infestate cu ploșnițe și păduchi ("sunt mușcat de astfel de ploșnițe din 2013 până azi") și în care erau depozitați saci cu pantofi pe care trebuia să îi coasă și care degajau un puternic miros ("m-am îmbolnăvit de la substanțe chimice"). Prin urmare, din verificarea lucrărilor dosarului rezultă că pretențiile reclamantului nu au vizat doar incidentul din 2013, cum reținuse tribunalul, ci și repercusiunile acestuia față de starea sa de sănătate care s-ar fi agravat ulterior, precum și condițiile improprii de detenție și bolile dobândite în penitenciar, motiv pentru care instanța de apel a reținut în mod corect că acțiunea nu era prescrisă pentru perioada ulterioară datei de 21.12.2017 și a evocat fondul, pronunțându-se cu privire la ceea ce s-a cerut. Față de aceste aspecte, nu poate fi identificată o încălcare a dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. în sensul arătat de către recurent. În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât, potrivit căreia Statului român revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, eventualele inacțiuni ale acestuia nefiind consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție, Statul Român neasigurând finanțarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtului penitenciar în prezenta cauză, față de considerentul că motivele pentru care instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtului nu par a fi indisolubil legate de inacțiunea imputată în mod sistemic Statului. Astfel, nu se pune în discuție în speță omisiunea de a asigura spațiul minim de locuit persoanelor aflate în stare de deținere (respectiv supraaglomerarea), ci fapta imputată pârâtului în cauza de față a fost aceea de a nu asigura condiții de igienă adecvate (curățenie, dezinsecție), iar cu privire la aceste obligații nu s-a învederat de pârât o imposibilitate concretă și obiectivă de a le asigura. De aceea, cât timp s-a reținut de instanța de apel că penitenciarului pârât îi revine sarcina legală de a împiedica îmbolnăvirea deținuților din pricina absenței condițiilor de igienă, argumentul că Statul este responsabil pentru supraaglomerare (chestiune distinctă) nu poate fi primit. Criticile potrivit cărora nu s-a probat existența unei fapte ilicite, că pârâtul s-a preocupat constant de respectarea condițiilor de detenție în conformitate cu legislația în vigoare, că nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, precum și cele referitoare la lipsa unui raport de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu ignoră în realitate și nu combat în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în speță, pârâtul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat intimatului ca urmare a condițiilor precare de igienă și a încălcării dreptului la un mediu sănătos (a detenției acestuia în camere infestate cu ploșnițe și în care calitatea aerului este afectată de substanțele chimice degajate de pantofii pe care îi prelucrează), nu și pentru cazarea în camere supraaglomerate sau insuficient iluminate în mod natural, cererea de chemare în judecată fiind respinsă sub acest aspect. Mai mult, faptele concrete ale pârâtului recurent au făcut obiectul cercetării la instanța de apel și, în absența unor susțineri concrete care să aducă pertinent în discuție o eventuală încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce guvernează raportul juridic dedus judecății, instanța de recurs, care nu poate relua aprecierea asupra probatoriului administrat, nu este cu adevărat învestită cu o critică de nelegalitate în sensul celor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În același context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane și a sănătății reclamantului au fost constatate ca o consecință a condițiilor improprii de detenție, cu referire la lipsa măsurilor de dezinsecție și igienizare a spațiilor de cazare. De altfel, o atare constatare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, chiar în absența scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție, contrar susținerilor pârâtului. Referitor la invocarea de către recurentul-pârât a altor hotărâri judecătorești în care s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele suferite, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătorești de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valență de practică judiciară, în spețe similare, instanței revenindu-i însă, sarcina de a face distincție între circumstanțele specifice fiecărei pricini. Restul susținerilor din cererea de recurs nu pot face obiect de cenzură în prezenta cale de atac. Astfel, lipsa administrării probelor pentru identificarea condițiilor necorespunzătoare de detenție și a existenței unei legături de cauzalitate între regimul inadecvat de care reclamantul a beneficiat pe perioada executării pedepsei privative de libertate și anumite afecțiuni medicale, neanalizarea condițiilor din penitenciar, respectiv a situației din cauză și în ce a constat prejudiciul moral suferit, reprezintă chestiuni ce configurează un control de temeinicie a hotărârii, care conduce la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată. Or, cum s-a arătat, acest lucru nu este posibil în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se verifică numai legalitatea hotărârii în limita motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând caracterul nefondat al criticilor recurentului-pârât, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Oradea împotriva deciziei nr. 1725A din 17 noiembrie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,