Decizia nr. 366/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1772/2021 a Tribunalului Ilfov

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la 7 decembrie 2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 185.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, a sumei de 71.410 euro, reprezentând penalități contractuale de întârziere pentru perioada 11 octombrie 2018-20 noiembrie 2020, precum și a penalităților contractuale de 0,05% pe zi de întârziere, aplicabile la suma de 185.000 euro, începând cu 21 noiembrie 2020 și până la restituirea integrală a împrumutului, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1772 din 26 mai 2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes.

Hotărârile pronunțate în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 1282A din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe. La 11 ianuarie 2023, apelantul-pârât B. a formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 1282A din 22 septembrie 2022, susținând că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului accesoriu de cerere având ca obiect obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 545A din 29 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare.

Recursul declarat în cauză La 29 mai 2023, pârâtul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 545A din 29 martie 2023, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul-petent a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Procesul civil se desfășoară în mai multe etape, care generează cheltuieli independente, proprii fazei în care sunt efectuate, fără legătură cu etapa procesuală anterioară. Or, efectuarea cheltuielilor de judecată pentru fiecare etapă procesuală, prin prisma dispozițiilor art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013, obligă la adoptarea aceleiași soluții în privința obligației de plată a acestora pentru fiecare etapă procesuală. Culpa procesuală, care include noțiunea de parte care pierde procesul, nu poate fi înțeleasă decât prin raportare la soluția pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea unei etape procesuale distincte.

Apărările formulate în cauză La 4 august 2023, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Din moment ce recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 444 și art. 453 din C. proc. civ., criticile învederate prin memoriul de recurs vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în discuție fiind modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat anumite dispoziții de drept procesual. Contrar susținerilor recurentului, se constată că decizia civilă recurată, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1282A din 22 septembrie 2022 cu soluția asupra cererii privind cheltuielile de judecată, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 444 și art. 453 din C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut în mod corect că nu este vorba despre omisiunea de pronunțare asupra cererii accesorii privind obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuieilor de judecată efectuate de către apelantul-pârât, nefiind incidente dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care soluția dată în apel a fost aceea de anulare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, care a soluționat nelegal procesul, în urma admiterii unei excepții procesuale peremptorii. În acest context, instanța de apel a apreciat corect că eventualele cheltuieli de judecată urmează a fi avute în vedere de prima instanță, cu ocazia rejudecării, în raport cu deznodământul judiciar. Aceasta, întrucât, din moment ce, în urma admiterii apelului, sentința a fost anulată și cauza a fost trimisă spre rejudecare, nu poate fi stabilită de către instanța de apel partea care a câștigat procesul, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., litigiul nefiind dezlegat în mod definitiv. Or, acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecății, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut. Cu alte cuvinte, atunci când instanța de apel dispune anularea hotărârii atacate și trimite cauza spre rejudecare primei instanței, nu se poate considera că a fost pronunțată o soluție prin care litigiul a fost tranșat și că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Din această perspectivă, nu au relevanță susținerile recurentului-pârât, în sensul că procesul civil se desfășoară în mai multe etape, care generează cheltuieli independente, proprii fiecărei faze procesuale în care sunt efectuate. Soluția de admitere a căii de atac și de trimitere a cauzei spre rejudecare nu tranșează diferendul dintre părți, ci îl plasează altei instanțe spre soluționare, astfel încât, în aceste situații, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac admisă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Aceasta nu înseamnă că atare cheltuieli de judecată nu vor putea fi recuperate de către partea care le-a avansat, asupra lor urmând a se pronunța instanța la care a fost trimisă cauza spre soluționare. În același sens, sunt și cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cuprinsul par. 96 al deciziei nr. 20 din 19 martie 2018 (prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă prin sintagma "partea care pierde procesul", respectiv prin noțiunea "procesul", se înțelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) și art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din C. proc. civ., sau partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel și, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară"): "96. Nu este lipsit de relevanță a menționa că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în timp, decizii de speță, prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin decizia nr. 1286 din 10 iunie 2021, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant și intervenienți, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenților de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că atâta vreme cât, drept o consecință a admiterii recursurilor, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, soluționarea în recurs a cererilor recurenților privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin măsura în care pârâtul a căzut în pretenții, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuielile de judecată. Ar rezulta, așadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, însă nu și în etapele intermediare ale judecății în care, prin raportare la specificul soluției pronunțate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câștigat procesul, litigiul nefiind încă tranșat." Față de aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.