ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de față, aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., reține următoarele:

Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 218.721 RON RON (2.187.210.309 RON vechi), reprezentând TVA plus dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere aferente (datorate D.G.F.P. BIHOR)

Prin sentința civilă nr. 169/C din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor a respins excepțiile privind autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesual pasive a pârâtului C., excepții invocate de acest pârât.

A fost admisa excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pârâtul C., cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului A. la plata sumei de 13.243 RON, către reclamant.

Au fost respinse restul pretențiilor formulate față de pârâții A. și B..

S-a respins, ca nedovedită, cererea pârâtului C. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și paratul A..

Prin decizia nr. 769/A/5 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea a respins, ca fiind fără obiect, cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelantul pârât A.; au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât A. și de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 169/C din 6 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. x/2016 *.

Prin sentința civilă nr. 114/C din 15.10.2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pârâtul C., și, prin urmare, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

A fost admisă în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 13.243 RON reprezentând prejudiciu și au fost respinse restul pretențiilor formulate față de pârâtul A..

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului B..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul si paratul A..

Prin decizia nr. 247 A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul că obligării pârâtului A. să plătească reclamantului dobânzi și penalități de întârziere aferente sumei acordate în cuantum de 13.243 RON, în conformitate cu prevederile art. 173, art. 174 Codul de procedură fiscală - Legea nr. 207/2015.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât A..

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și pârâtul A..

Instanța de apel a reținut în mod greșit împrejurarea că "s-a constituit ca parte civilă cu o anumită sumă Statul Român, că a încheiat un proces-verbal Activitatea de inspecție Fiscală din cadrul A.J.F.P.BIHOR, prin care a stabilit obligații fiscale în valoare de 217.567,2 RON TVA, nu este de natură a duce la concluzia temeiniciei pretențiilor deduse judecății în prezentul dosar, decât parțial raportat la cele două facturi sus menționate, pentru un TVA în valoare de 13.243 RON".

Totodată, arată că a reținut instanța de apel că reiese, din concluziile raportului de expertiză contabilă depus în dosarul penal, că, din valoarea vânzărilor în sumă de 3473567170 RON ROL, aceasta a încasat 440000000 RON ROL, suma de 560849975 RON ROL fiind compensată, iar diferența de 2472717196 RON ROL a rămas neachitată, nefiind evidențiate aspecte care să confirme susținerile apelantului reclamant în sensul că facturile ar fi fost false, operațiunile înregistrate în contabilitate fiind reale, nefiind infirmate cele reținute de către expertul D. prin raportul inițial întocmit în faza de cercetare penală.

În acest context, afirma recurentul-reclamant că atât în raportul de expertiza contabila judiciara întocmit de expert contabil D. (în Dosar penal nr. x/2005) - prin care s-a stabilit suma 218.721 RON reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat -, cât și în Procesul-verbal nr. x/02.06.2005 întocmit de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul A.J.F.P.BIHOR - prin care s-a stabilit în sarcina S.C. E. S.R.L. TVA de plată în sumă de 217.567,2 RON pentru perioada ianuarie 2001 - noiembrie 2002, - au fost avute în vedere facturilor emise de către S.C. F. S.R.L, S.C. G. S.R.L, S.C. H. S.R.L, S.C. I. S.R.L, S.C. J. S.R.L, S.C. K., dar aceste facturi nu atestă efectuarea de operațiuni reale, scopul înregistrării lor în evidența contabilă fiind deducerea ilegală a taxei pe valoarea adăugată.

In concluzia celor anterior expuse, consideră recurentul reclamant că au fost încălcate prevederile art. 25, lit. B), a) din O.G. nr. 3/1992 privind TVA, art. 19, lit. a) din O.G. nr. 17/2000 privind TVA, art. 19 pct. 10.12 din Normele de aplicare a TVA aprobata prin H.G. nr. 401/2000 și art. 25,lit. B), a), b) și lit. C), a) din O.G. nr. 17/2000 privind TVA.

Se mai precizează că, prin constituirea de parte civila în litigiul penal, recurentul a solicitat obligarea inculpaților-pârâți la plata prejudiciului în cuantum de 218.721 RON, la care urmează a se calcula accesorii în temeiul Codul de procedură fiscală.

Sub un prim aspect, arată că reiterează argumentele care au stat la baza invocării excepției prescripției dreptului la acțiune, apreciind ca instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului la acțiune.

Precizează recurentul pârât că, în speță, momentul obiectiv când păgubitul trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este cel târziu 23.05.2005 - data emiterii procesului-verbal de inspecție fiscală, moment în raport de care termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit la data de 23.05.2008.

Consideră recurentul că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile legale privind întreruperea cursului prescripției, întrucât nu pot fi avute în vedere decât cauzele de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar printre acestea nu se regăsește și situația în care s-a formulat, anterior introducerii unei cereri de chemare în judecată, o constituire de parte civila în vederea recuperării aceluiași prejudiciu ce s-a cerut pe calea cererii de chemare în judecata.

Potrivit dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, cauzele de întrerupere a cursului prescripției sunt: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie și introducerea unei cereri de chemare în judecata.

Așadar, declanșarea procesului penal prin introducerea plângerii penale și constituirea ca parte civila în procesul penal nu constituie un motiv de întrerupere a prescripției, întrucât nu se încadrează în niciunul din cele trei motive expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a asimilat constituirea de parte civila cu cererea de chemare în judecata, ceea ce este eronat - în susținerea recurentului pârât - de vreme ce s-a reținut ca sunt limitative cazurile de întrerupere a termenului de prescripție și nu ar trebui sa fie interpretate extensiv sau prin analogie.

Se mai precizează că singura cerere de chemare în judecată formulată este cea care face obiectul prezentului dosar, și a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție, motiv pentru care nu poate avea efect întreruptiv.

Față de dispozițiile Decretului 167/1958, formularea unei plângeri penale, constituirea de parte civilă în cadrul dosarului penal nu este aptă a fi considerată act de suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de prescripție.

Mai menționează recurentul că, de la momentul constituirii de parte civilă în procesul penal, nu a existat nici măcar un act care să ducă la ideea de diligență a reclamantului intimat în prezenta cauză. De-a lungul perioadei 2008-2015, când a fost soluționat dosarul penal, nu a existat în respectivul dosar vreun memoriu sau orice alte acte care ar fi dus la recuperarea acestui prejudiciu.

Se mai reproșează instanței de apel că a apreciat în mod eronat ca este aplicabilă în speță Decizia nr. 17/05.10.2015, întrucât aceasta decizie este aplicabila doar în cauzele penale.

Decizia nr. 17/05.10.2015 are aplicabilitate în cauzele penale și vizează aplicarea unitara a articolului 19 C. proc. pen. Or, izvorul prezentei acțiuni este răspunderea civila delictuala prevăzuta în C. civ.

Pe de altă parte, menționata Decizie se referă la persoane condamnate pentru infracțiuni de evaziune fiscala. În prezenta cauza, însă, recurentul nu a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala, ci în privința sa a fost pronunțată o hotărâre de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției penale.

Se mai afirmă că aplicabilitatea Deciziei operează în cauzele penale în care se soluționează acțiunea civila de către instanțele învestite cu soluționarea unor infracțiuni de evaziune fiscala, și nicidecum nu se aplica acțiunilor civile întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Prin urmare, întrucât în cauză se solicită angajarea răspunderii sale în temeiul legii civile, consideră recurentul că nu pot fi acordate accesoriile fiscale aferente creanței fiscale a unei persoanei juridice, deoarece numai persoana juridica poate fi obligata la plata accesoriilor prevăzute pentru creanțele bugetare.

Astfel, se susține că în mod greșit instanța de apel a obligat pârâtul-recurent la plata pretențiilor privind accesoriile fiscale.

Recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului declarat de reclamant, ca nemotivat, deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres de art. 488 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 247A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. S-a reținut ca recursul declarat de reclamant conține si critici care privesc aspecte de nelegalitate a deciziei instanței de apel, așa încât nu poate fi reținută sancțiunea nulității cererii de declarare a acestui recurs, astfel cum a fost invocata de intimatul pârât A. în apărare.

Analizând decizia recurată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Prin recursul declarat de recurentul reclamant se invocă "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept", subsumat acestei critici fiind expus dezacordul recurentei față de considerente ale deciziei recurate ce reflectă evaluarea pe care instanța de prim control judiciar a realizat-o în privința probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit (anume acele considerente potrivit cărora: împrejurarea că Statul Român s-a constituit parte civilă și aceea că s-a încheiat un proces-verbal de către Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul AJFP Bihor prin care s-au stabilit obligații fiscale în valoare de 217.567,2 RON nu sunt de natură a conduce prin ele însele la concluzia temeiniciei tuturor pretențiilor deduse judecății în prezentul dosar; că raportul de expertiză nu confirmă susținerile apelantului reclamant în sensul că facturile ar fi fost false, ci operațiunile înregistrate în contabilitate sunt unele reale).

În combaterea menționatelor aprecieri făcute de instanța de apel, recurenta reclamantă evocă opinia proprie în sensul că raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul penal (de expertul D.) evidențiază suma de 218.721,2 RON ce ar reprezenta prejudiciul adus bugetului de stat, și ca același prejudiciu este evidențiat si prin procesul-verbal nr. x/02.06.2005 întocmit de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul AJFP Bihor.

Opinia astfel exprimată de recurent vizează în mod evident modalitatea de apreciere a probelor, tinzând a determina, în etapa recursului, o reevaluare a acestora spre a se configura o situație de fapt diferită de cea stabilită prin decizia recurată. Or, un atare demers analitic este incompatibil cu fizionomia pe care o conferă recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea de cale de atac extraordinară care permite exclusiv un control referitor la legalitatea deciziei atacate.

Susținerea pârâtei în sensul că argumentele critice mai sus expuse ar conduce la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 25 lit. B), a) din O.G. nr. 3/1992, art. 19 lit. a), art. 25 lit. B), a), b) și lit. C), a) din O.G. nr. 17/2000, art. 19 pct. 10.12 din Normele de aplicare a TVA aprobată prin H.G. nr. 401/2000 este lipsită de fundament.

Invocarea de către recurentul reclamant a prevederilor art. 25 din O.G. nr. 32/1992 este făcuta cu neobservarea principiului general de drept tempus regit actum, principiu conform căruia actele juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii/emiterii lor. Or, prevederile art. 25 din O.G. nr. 32/1992 au încetat să producă efecte în anul 2000, ca și consecință a abrogării menționatului act normativ prin art. 37 din O.G. nr. 17/2000, iar faptele ilicite în raport de care s-a solicitat, în speță, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților s-au petrecut ulterior, anume în perioada 2001-2002.

Cât privește reglementările din conținutul O.U.G. 17/200 privind taxa pe valoarea adăugată și respectiv al Normelor aprobate prin H.G. nr. 401/2000, Înalta Curte constată că acestea nu conțin reguli de interpretare a probelor în sensul propus de recurentă și nici nu instituie vreo limitare în privința mijloacelor de probă ce pot fi administrate într-o procedură judiciară în care se invocă neîndeplinirea obligațiilor specifice ale contribuabililor plătitori ai taxei pe valoarea adăugată. În consecință, nu există temei spre a se reține că instanța de apel ar fi înfrânt, prin modalitatea de apreciere a probatoriului (obiect al criticilor concret susținute de recurent), exigențe legale conținute de menționatele acte normative.

Prin urmare, se constată că este nefondat recursul astfel cum a fost susținut de recurentul reclamant prin criticile anterior analizate, critici care nu sunt apte a determina reținerea incidenței cazului de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., pe care partea l-a invocat.

În ce privește recursul declarat de recurentul pârât A., subsumat de parte cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat în raport de considerentele care urmează a fi expuse în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi amintit că, potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul constituie o cale de atac a cărei exercitare determină un control judiciar relativ la legalitatea judecății realizate prin decizia atacată, iar acest control este limitat la criticile pe care inițiatorul căii de atac înțelege să le aducă hotărârii recurate.

Prin urmare, partea recurentă trebuie să expună critici concrete care să privească aspecte de nelegalitate a judecății reflectate în conținutul deciziei pe care a atacat-o cu recurs, nefiind îndreptățită să reitereze argumente evocate în precedentele etape procesuale pentru că, într-o asemenea ipoteză, judecata din recurs nu ar mai avea valențele unui control judiciar ci s-ar transforma într-o reeditare a judecății din precedenta etapă procesuală, demers analitic ce ar fi contrar exigențelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ținând seama de trăsăturile menționate ale recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual "argumentele care au stat la baza invocării excepției prescripției dreptului la acțiune", respectivele argumente fiind unele care au primit deja o dezlegare prin hotărârile pronunțate în precedentele etape procesuale.

Este util a fi observat și faptul că recursul nu conține critici referitoare la durata termenului de prescripție aplicabil faptelor ilicite în raport de care s-a exercitat prezenta acțiune, astfel încât instanța de recurs nu are a dezlega această chestiune, nefiind învestită în acest sens.

Legat de problema prescripției, recurentul pârât a criticat numai aptitudinea actelor procedurale îndeplinite în cadrul procesului penal de a constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Astfel, o primă critică pe care recurentul pârât o aduce deciziei atacate este aceea că instanța de apel a apreciat în mod eronat că declanșarea procesului penal și constituirea ca partea civilă (de către reclamant) în respectiva procedură penală poate fi calificată, prin asemănare, ca și cerere de chemare în judecată în sensul art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 si că, urmare a unei asemenea calificări, ar constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Înalta Curte constata nefondată critica astfel susținuta de recurentul pârât, ea fiind consecința neobservării ansamblului de dispoziții normative care stabilesc cerințe specifice pentru exercitarea acțiunii civile în cazurile în care un asemenea tip de acțiune este grefată pe o faptă ce formează obiectul unei acțiuni penale.

Astfel, trebuie subliniat faptul că prejudiciul a cărui reparare a fost promovată acțiunea pendinte - acțiune prin care se tindea la angajarea răspunderii civile a pârâților A., C. și B. - are ca premisă împrejurarea că faptele ce l-au cauzat au format obiect al unei proceduri penale, procedură ce s-a finalizat cu o soluție de încetare a procesului penal determinată de intervenirea prescripției răspunderii penale a celor trei pârâți, iar instanța penală a dispus lăsarea nesoluționată a acțiunii civile ce era alăturată celei penale.

Menționatul context procesual - corect avut în vedere de instanța de apel - impunea a se avea în vedere prevederile art. 19 din C. proc. pen. adoptat prin Legea 135/2010 (act normativ relevant în speță față de împrejurarea ca acesta a constituit legea procedurală evocată ca reper legal al soluției finale pronunțate în procesul penal, conform deciziei penale 1/A/09.03.2015 pronunțată de Curtea de apel Oradea în dosarul nr. x/2009, inclusiv în privința dispoziției de lăsare a acțiunii civile nesoluționate), dispozițiile cuprinse în această normă fiind în sensul că "1) Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

(2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.(…)

(4) Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.

(5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile".

De asemenea, este necesar a fi observate și prevederile art. 25 alin. (1) și (5) din același C. proc. pen. - forma în vigoare la data la care a fost pronunțată menționata decizie a instanței penale -, conform cu care "1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. (…)

5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) și j), precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă".

Nu în ultimul rând, C. proc. pen. stabilește, prin art. 27 alin. (1) și (3), că "(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă în condițiile prevăzute la alin. (7)".

De menționat că și vechiul C. proc. pen. conținea prevederi similare în ce privește modalitatea de constituire ca parte civilă și consecințele adoptării unei astfel de poziții procesuale.

Ansamblul acestor reglementări care se regăsesc în legea procedurală penală relevă voința legiuitorului de a permite, acelor persoane care se consideră vătămate prin fapte ce fac obiectul unei acțiuni penale, să sesizeze instanța penală în vederea soluționării și a acțiunii civile în cadrul procesului penal declanșat. Permisiunea astfel acordată are, ca efect secundar, o limitare a dreptului respectivelor persoane de a se adresa instanței civile cu o acțiune civilă având ca obiect repararea aceluiași prejudiciu reclamat în procesul penal, în sensul că ele pot sesiza instanța civilă numai în situațiile în care: nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă; procesul penal a fost suspendat.

Situația reclamantului din prezenta cauză fiind aceea de parte vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, impunea acestuia să respecte opțiunea făcută - de a sesiza instanța penală - și constituia, în egală măsură, un impediment legal de a se adresa instanței civile pe durata procesului penal (care s-a finalizat prin Decizia nr. 1/2015 a Curții de apel Oradea). De altfel, pretențiile civile ale acestuia au și fost analizate prin hotărârile pronunțate de instanța penală în fond și în apel - hotărâri ce conțineau soluții de condamnare penală a recurentului pârât și de obligare a acestuia la plata de despăgubiri către partea vătămată (reclamantul din prezenta cauză) -, iar instanța penală de recurs a dispus în sensul lăsării acțiunii civile nesoluționate doar ca si consecință a pronunțării unei soluții de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se poate imputa reclamantului lipsa de diligență în valorificarea dreptului de creanță ce formează obiect al prezentului litigiu, dat fiind faptul că reclamantul a avuto conduită corectă, de conformare față de exigențele procedurale menționate, prin parcurgerea în integralitate a procedurii desfășurate în fața instanței penale, conduită care nu a avut însă ca finalitate realizarea creanței din cauza unor împrejurări complet neimputabile (durata procedurii specifice soluționării acțiunii penale, care a determinat intervenirea unei cauze legale de împiedicare a exercitării acțiunii penale).

În considerarea contextului menționat de săvârșire faptelor ce s-au invocat ca fiind cauzatoare ale prejudiciului solicitat a fi reparat prin acțiunea pendinte, și ținând seama de împrejurarea parcurgerii unui proces penal în care reclamantul a formulat acte procedurale (cereri) apte juridic să conducă la valorificarea aceluiași drept la despăgubire, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul 167/1958, care sunt în sensul că "Prescripția se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent".

Dispoziția înscrisă în cel de-al doilea alineat al art. 16 menționat - anume aceea potrivit căreia "Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea" - nu își găsește aplicarea în speță, pentru că instanța penală nu a dispus încetarea acțiunii civile, ci soluția adoptată în privința acestei acțiuni a fost de lăsare ca nesoluționată, soluție care generează dreptul persoanei vătămate (inițiatoarea acțiunii civile din procesul penal) de a se adresa instanței civile cu o nouă cerere de despăgubire.

O atare interpretare este singura de natură a asigura persoanei vătămate un real exercițiu al dreptului la un proces efectiv, în sensul exigentelor stabilite prin art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru că în caz contrar s-ar ajunge în situația ca persoana vătămată printr-o infracțiune să se afle în imposibilitate de a beneficia de o procedură judiciară în care să își valorifice dreptul la despăgubire, deși a îndeplinit actul procedural specific, de constituire de parte civilă în procesul penal si nu are vreo culpă pentru durata mare a procesului penal și intervenirea unor cauze ce determină a se pronunța soluții de achitare, clasare ori încetare în privința procesului penal.

Prin urmare, ținând seama că soluția de încetare a procesului față de recurentul parat A. privește exclusiv acțiunea penală, iar respectiva soluție este distinctă de cea care privește acțiunea civilă ce a fost exercitată împotriva acestuia în fața instanței penale (această din urmă acțiune fiind lăsată nesoluționată), nu se poate reține că situația existentă în speță ar atrage incidenta prevederilor art. 16 alin. (2) teza I-a din Decretul 167/1958. Această dispoziție apartenentă legii civile este una de excepție, necesitând astfel o interpretare limitativă în sensul că soluția de "încetare a procesului" pe care o enunță textul de lege trebuie să privească tocmai cererea de chemare în judecată la care se referă art. 16 alin. (1) lit. b) din același act normativ, anume cererea de despăgubire civilă ce se supune rigorilor prescripției reglementate prin Decretul 167/1958.

Este nefondată si critica prin care recurentul pârât susține că în mod eronat instanța de apel a calificat demersul procedural al constituirii de parte civilă ca echivalent cu acela al formulării unei cereri de chemare în judecată in fața instanței civile. Calificarea astfel dată de instanța de apel este în deplin acord cu prevederile art. 19 din C. proc. pen. - având denumirea marginală "obiectul și exercitarea acțiunii civile" -, această normă reliefând fără echivoc faptul că modalitatea/calea prin care se realizează sesizarea instanței penale cu acțiunea civilă este aceea a solicitării/declarației persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal, precum și că o asemenea manifestare de voință conduce la învestirea instanței penale de a cerceta și de a statua cu privire la repararea prejudiciului moral și/sau material astfel invocat. Or, asemenea însușiri ale cererii/declarației de constituire de parte civilă sunt identice celor pe care le are o cerere de chemare în judecată aptă a produce sesizarea instanței civile cu o acțiune în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, așa încât calificarea făcută de instanța de apel nu poate fi reținută drept un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

În ce privește susținerile recurentului subsumate tezei potrivit căreia dezlegările date de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17/2015, ar fi aplicabile numai în procesele ce se soluționează de instanța penală, și că nu ar fi incidente în speță pentru că aceasta este pendinte pe rolul instanței civile și este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte apreciază că o sunt nefondate.

Este real că problema de drept pentru a cărei dezlegare a fost declanșat mecanismul de unificare al recursului în interesul legii, finalizat prin Decizia nr. 17/2015, a fost aceea care privește interpretarea art. 19 din C. proc. pen. în cauzele având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea 241/2005.

Însă, menționata Decizie nu se reduce la dispozitivul care conține dezlegarea punctuală a problemei de drept menționate, ci aceasta conține și considerentele decizorii, care susțin soluția din dispozitivul ei prin expunerea argumentelor legale ce conduc la respectiva dezlegare. Astfel, forța obligatorie pe care i-o conferă dispozițiile art. 474 alin. ultim din C. proc. pen. nu este limitată la dispozitivul Deciziei, ci este caracteristică și considerentelor care îl susțin.

Or, așa cum instanța de apel a menționat explicit în cadrul analizei realizate, a avut în vedere dezlegări relevante care se regăsesc în considerentele Deciziei de referință, respectiv cele care reliefează relația dintre creanțele principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura și conținutul raportului juridic ce a fost concret dedus judecății.

Astfel, împrejurarea că dispozitivul Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la competențe ce revin instanței penale, conform art. 19 din C. proc. pen., de a soluționa acțiunea civilă (atât în ce privește plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată cât și în ce privește la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate în condițiile Codului de procedură fiscală) în cauzele ce au ca obiect infracțiuni prevăzute de Legea 241/2005, nu putea constitui prin ea însăși un obstacol, în cadrul acțiunii în despăgubire formulate în fața instanței civile, în a se apela la acele dezlegări care se regăsesc în considerentele respectivei decizii, spre a se aplica unei situației de fapt în privința căreia instanța a apreciat că justifică o identitate de rațiune. Situația de fapt stabilită ca temei al angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului recurent este aceea că este culpabil de săvârșirea unor fapte menite să conducă la denaturarea (diminuarea) obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată (taxă supusă legislației fiscale), și că aceste fapte au format obiectul unei proces penal finalizat printr-o soluție de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.

Trebuie amintite, în acest punct al analizei, considerentele deciziei nr. 17/2015 care evocă interpretarea prevederilor (relevante pentru situația de fapt din prezentul litigiu) ce sunt conținute de legislația fiscală, respectiv: "21.11. Pornind de la definiția dată creanțelor fiscale principale prin art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

21.12. În art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se prevede că, "pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."

21.13. Art. 120 alin. (1) din Codul de procedură fiscală stabilește că dobânzile reprezintă "echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv", iar dispozițiile art. 120

1

alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevăd că acestea reprezintă "sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv".

21.14. Rezultă, așadar, că obligațiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privința semnificației pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința modalității de calcul al sumelor în care se materializează.

21.15. Totodată, astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală.

21.16. Această concluzie reprezintă o aplicație a principiului accesorium sequitur principale"."

Împrejurarea că recurentul pârât nu a fost condamnat anterior pentru o infracțiune de evaziune fiscală nu este, nici ea, de natură a demonstra pretinsa inaplicabilitate în cauză a aceleiași Decizii nr. 17/2015 pentru că, fiind o hotărâre pronunțată în procedura recursului în interesul legii, aceasta conține dezlegări de principiu ale unor probleme de drept, iar nu statuări particulare referitoare la modalitatea de aplicare a legii în situații de fapt determinate. Astfel, nu există nicio rațiune spre a se reține existența unei limitări a sferei de aplicabilitate a dezlegărilor pe care le conține respectiva Decizie, respectiv că aceasta nu ar fi aplicabilă în situațiile în care este vorba de persoane care nu au fost condamnate pentru infracțiuni de evaziune fiscală.

În condițiile în care faptele ce au fost reținute - de instanțele de fond - în sarcina recurentului pârât ilustrează modalitatea ilicită în care a administrat activitatea unei societăți comerciale, iar demersul formulării prezentei acțiuni a fost justificat atât prin prisma faptului că societatea comercială astfel administrată a fost radiată - încetându-și astfel existența ca subiect de drept -, cât și a faptului că instanța penală a dat deja dezlegări referitoare la săvârșirea de către pârâtul recurent a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, principiul general de drept al reparării integrale a prejudiciului a impus soluția ca recurentul pârât să fie obligat și la plata accesoriilor creanței principale. Împrejurarea că s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a paratului recurent în cadrul unui proces civil nu produce vreo schimbare în ce privește natura, conținutul și consecințele faptelor care au fost reclamate prin acțiune - fapte care au fost reținute de instanțele de fond în baza probelor administrate, și care nu pot fi reevaluate în etapa recursului față de limitele impuse prin art. 488 din C. proc. civ. - spre a se reține, astfel cum fără temei propune recurentul, că nu puteau fi puse în sarcina sa accesorii fiscale, respectiv că numai persoanele juridice ar putea fi obligată la plata unor asemenea accesorii. De altfel, se constată că recurentul nici nu a invocat vreun reper legal cărui interpretare sau aplicare să fi condus la distincția astfel propusă între responsabilitatea pentru creanța principală și cea pentru accesoriile creanței respective.

Ținând seama de concluziile expuse, Înalta Curte constată că susținerile critice prin care recurentul pârât și-a fundamentat calea de atac nu justifică reținerea incidenței motivului de casare invocat, anume cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți hotărârii instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursurilor susținute prin aceste critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 247A din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.