Decizia nr. 1627/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 92/2017 a Curții de Apel Oradea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2017 pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea prejudiciului în cuantum de 3.727.780 RON produs bugetului de stat în urma activității infracționale desfășurate în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere sau majorările de întârziere aferente. Prin Sentința civilă nr. 92/CA din data de 28 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței material și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă, reținând că natura raportului juridic litigios nu este de drept fiscal, ci civil.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor Prin Sentința civilă nr. 31/C din data de 16 februarie 2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul A. A respins excepția prescripției invocate de pârâtul A. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea ANAF, în contradictoriu cu pârâtul A. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 2.731.004 RON, reprezentând despăgubiri-obligații cu reținere la sursă pentru perioada 25.06.2011 - 25.09.2012, suma de 919.695 RON reprezentând dobânzi și penalități calculate până la data de 15.02.2013 și în continuare dobânzi și penalități în condițiile art. 119, art. 120 și art. 120 1 din O.G. nr. 92/2003 până la data plății. Au fost respinse restul pretențiilor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin Decizia civilă nr. 874/Ap din data de 25 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și apelul formulat de pârâtul A.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și pârâtul A. au declarat în termen legal recurs. Recursul declarat de reclamant, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Singura critică dezvoltată de reclamant vizează soluția pronunțată de curtea de apel de respingere a apelului declarat, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de tribunal, în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând servicii traducere în limba italiană a cererii de chemare în judecată, pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestei sume. Reclamantul arată că instanța de apel în mod greșit a respins apelul său și a menținut soluția instanței de fond cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, având în vedere că a făcut dovada acestor cheltuieli și a depus la data de 25 mai 2017 la Curtea de Apel Oradea o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând servicii traducere limba italiană, conform Facturii seria x nr. x/19.04.2017 și a Ordinului de plată nr. x din 24.05.2017. Recursul declarat de pârât, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.: O primă critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs se referă la faptul că hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii și că ar exista contradicții între considerente și dispozitiv. În ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului, instanța a reținut că răspunderea pentru contribuțiile cu reținere la sursă revine angajatorului S.C. B. S.R.L. în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 vechiul Cod fiscal, pentru ca apoi să respingă excepția, cu toate că nu a deținut calitatea de administrator, reținând că răspunderea pârâtului este evidentă în calitate de mandatar. Pârâtul arată că nu a deținut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., ci doar de împuternicit, acționând sub îndrumarea administratorului societății căruia i-a respectat instrucțiunile, inclusiv referitoare la modalitatea de efectuare a plăților, iar răspunderea față de terți revine mandantului și nu mandatarului. Un al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța concluzionând că răspunderea pentru contribuțiile cu reținere la sursă revine angajatorului (S.C. B. SRL) în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 - vechiul Cod fiscal, iar în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 revine administratorului, însă a concluzionat că se impune respingerea excepției. Pârâtul arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, atât în ceea ce privește aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale față de legea generală, cât și în ceea ce privește regulile privind mandatul, normele de aplicare a prescripției și condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, apreciază că acțiunea în răspundere civilă delictuală, de drept comun, argumentată pe prevederile art. 1357 C. proc. civ., este inadmisibilă raportat la prevederile art. 73 ale Legii nr. 31/1990, care prevăd la alin. (2) că o astfel de acțiune ar fi admisibilă doar argumentată pe legea privind procedura insolvenței. De asemenea, acțiune ar fi inadmisibilă și prin raportare la prevederile vechiului Cod de procedură fiscală, care prevăd o cale specială de atragere a răspunderii solidare, în speță fiind vorba despre recuperarea unor debite fiscale. Cu privire la aplicarea greșită a regulilor privind mandatul, pârâtul arată că Procura notarială nr. 2097 din 22.12.2010 emisă de BNP C. a stat la baza atribuțiilor sale pentru perioada 2011 - 20.07.2012, iar răspunderea sa pentru cea mai mare parte a prejudiciului ar trebui analizată raportat la această procură. Precizează că răspunderea față de terți este a mandantului - administratorul D. - și nu a mandatarului A., în speță, nedemostrându-se că ar fi acționat în afara dispozițiilor date de mandant. Menționează că nu a avut niciodată calitatea de administrator sau asociat al S.C. B. S.R.L., iar poziția sa procesuală într-un alt dosar nu are nicio relevanță. Cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției, apreciază că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. pentru întreruperea termenului de prescripție, din moment ce nu a fost admisă cererea de constituire ca parte civilă, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă. Prescripția s-ar fi întrerupt dacă s-ar fi admis cererea de constituire ca parte civilă. În finalul motivelor de recurs, pârâtul arată că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ., apreciind că se impune respingerea acțiunii ca nefondată. Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza în fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea ca nefondată a acțiunii.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 874-Ap din 25 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Apărările formulate în cauză Părțile nu au depus la dosar întâmpinare și nici puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală: Critica vizând categoria cheltuielilor de judecată reținute de către instanța de fond și menținute de către instanța de apel în sarcina reclamantului se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ipoteza aplicării greșite a legii în cauză, cu precizarea că în calea de atac a recursului instanța poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noțiunii de "culpă procesuală" și a categoriilor de cheltuieli efectuate de părți, ce pot fi incluse în categoria "cheltuieli de judecată", potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare. Pe acest aspect, dând incidență dispoziției procedurale menționate anterior, instanța de apel a reținut că la dosarul cauzei, înregistrat inițial la secția de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel Oradea, se află cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata sumei de 300 RON reprezentând servicii de traducere din limba italiană, cerere căreia i s-a alăturat o factură fiscală emisă de o societate comercială, pentru suma de 300 RON, serviciul prestat fiind "servicii de traducere în limba italiană în baza comenzii din 11.04.2017". În continuare, instanța de apel, verificând actele și lucrările dosarului, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada, până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de fond, prin înscrisuri relevante liberatorii a achitării sumei de 300 RON, față de prestatorul de servicii de traducere, concluzionând că nu sunt întrunite condițiile art. 452 C. proc. civ., referitoare la dovada existenței, pentru a putea fi acordate cheltuieli de judecată reclamantului. Față de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs urmează a verifica dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect faptul că există culpă procesuală și, de asemenea, a stabilit în mod corect categoria cheltuielilor ce pot fi incluse în noțiunea de "cheltuieli de judecată" (cheltuieli de traducere) puse în sarcina părții căzute în pretenții, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., reținând că respectivele cheltuieli nu au fost dovedite de către parte. Astfel, instanța a reținut că la dosarul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, există cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata sumei de 300 RON, reprezentând servicii de traducere din limba italiană, cerere căreia i s-a alăturat Factura fiscală seria x nr. x/19.04.2017 - la care recurenta-reclamantă face referire în cuprinsul motivelor de recurs - factură în care se menționează faptul că termenul de plată este de 6 zile de la data facturării, respectiv scadența este la 25.04.2017, ceea ce nu coincide cu apărarea formulată de parte, în sensul că a făcut dovada plății cu Ordinul de plată nr. x din 24.05.2017, ordin care, de altfel, nu se regăsește atașat la dosar, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Având în vedere aspectele anterior evidențiate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a legii la situația dedusă judecății, considerent pentru care urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant. Cu privire la recursul declarat de pârâtul A.: În primul rând, se constată că în cuprinsul cererii de recurs sunt reluate, sub o structură ușor modificată, motivele prezentate în fața instanței apel, pârâtul criticând decizia curții de apel cu referire la soluțiile pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune a reclamantului, precum și soluția pe fondul pretențiilor. Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează o presupusă contradicție în hotărârea instanței de apel cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, reținând că răspunderea pentru contribuțiile cu reținere la sursă revine angajatorului, în speță S.C. B. S.R.L., în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 vechiul Cod fiscal, iar în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 revine administratorului, pentru ca apoi să respingă excepția, cu toate că pârâtul nu a deținut calitatea de administrator, ci doar de împuternicit cu procură. Făcând o analiză amplă a actelor și lucrările dosarului, curtea de apel a menținut soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând că pârâtul a îndeplinit calitatea de administrator al societății S.C. B. S.R.L. în baza mandatului dat de către D. - asociat și administrator al societății, mandat care îi conferea toate puterile unui veritabil administrator, în locul căruia s-a subrogat, fiind ținut să îndeplinească toate obligațiile ce în reveneau în puterea legii din funcția de administrator, având inclusiv drept de a efectua tranzacții bancare necesare administrării societății, fiind obligat astfel să suporte și răspunderea pentru actele juridice întocmite cu omisiune sau cu încălcarea legii. Recurentul-pârât nu precizează în ce ar consta, în concret, aspectele contradictorii reținute de instanța de apel în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, fiind în eroare cu privire calitatea în care instanța a reținut că răspunde. Astfel, curtea de apel a reținut că pârâtul răspunde în calitate de mandatar, în temeiul mandatului ce îi conferea atribuțiile unui veritabil administrator al societății comerciale - ale cărui drepturi, dar și obligații le-a preluat în baza mandatului, pe care l-a exercitat cu putere deplină de administrator. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale față de legea generală, se constată că motivul de recurs dezvoltat de parte pornește de la o premisă eronată - aceea că prezenta acțiune este o acțiune în răspundere împotriva administratorului pentru prejudiciul cauzat creditorului Statul Român. Or, acțiunea cu care reclamantul a înțeles să învestească instanța, în temeiul dreptului său de dispoziție prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost o acțiune în răspundere împotriva societății sau a administratorului acesteia, ci o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul produs de pârât - în calitate de mandatar al societății S.C. B. S.R.L., iar nu de administrator - prin neachitarea contribuțiilor fiscale. Obiectul și limitele procesului sunt fixate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată. Or, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu a înțeles să procedeze la antrenarea răspunderii prin căile speciale prevăzute de lege (atragerea răspunderii personale a administratorului, atragerea răspunderii solidare potrivit Codului de procedură fiscală), ci a promovat acțiunea de drept comun a răspunderii delictuale. În speță, în mod corect instanțele s-au pronunțat în limitele în care au fost învestite, iar dreptul la un proces echitabil sau dreptul de acces la o instanță nu implică și soluționarea cauzei în mod favorabil uneia dintre părți. Cu referire la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului materiale la acțiune, pârâtul a reiterat aceleași susțineri în fața instanței de recurs, arătând că și această excepție a fost greșit respinsă, apreciind că nu sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. în privința întreruperii prescripției din moment ce nu a fost admisă cererea de constituire în parte civilă a reclamantei. În analiza acestei critici, instanțele de fond au reținut, în mod corect, că a intervenit o întrerupere a termenului de prescripție extinctivă în condițiile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 C. proc. civ., cu aplicarea art. 2537 C. civ. și art. 397 alin. (5) C. proc. civ., pe toată perioada judecării procesului penal și până la data la care s-a pronunțat decizia de achitare, astfel încât s-a constatat că demersul judiciare a fost promovat în termen general de prescripție extinctivă. Reclamantul nu a manifestat neglijență sau lipsă de interes față de propriul drept de recuperare a creanțelor fiscale, ci, în termeni legali, a înțeles să urmeze prioritar calea unui proces penal. Faptul că temeiul legal al incriminării faptei a fost declarat neconstituțional, determinând lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, nu poate atrage respingerea ca prescrisă a acțiunii, în condițiile în care reclamatul a făcut demersurile prevăzute de lege pentru recuperarea dreptului pretins. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât cu referire la fondul dreptului dedus judecății, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului-pârât nu constituie o veritabilă critică a argumentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate de prima instanță, partea rezumându-se în a relua motivele de apel cu privire la faptul că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Atât instanța de apel, cât și instanța de fond, au făcut o corectă aplicare a normelor de drept material și au dezvoltat considerentele pentru care au reținut că există o faptă ilicită, există un prejudiciu cert produs din culpa pârâtului și există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.