ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 911/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ, la data de 5 aprilie 2017, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administratia Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 1.072.597 RON, la care urmează a se calcula obligații accesorii în temeiul Codului de procedură fiscală. Prin sentința civilă nr. 2370 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția de contencios administrativ, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administratia Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 150 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă.

Sentința Tribunalului Bihor, secția civilă Prin sentința civilă nr. 54 din 23 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administratia Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C..

Decizia Curții de Apel Oradea, secția I civilă Prin decizia nr. 1068 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administratia Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimații pârâți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 54 din 23 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a păstrat-o.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 743 din 12 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul formulat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administratia Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român împotriva deciziei civile nr. 1068 din 9 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă; a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia Curții de Apel Oradea, secția I civilă în rejudecare Prin decizia civilă nr. 410 din 21 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017 a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 54/C din data de 23 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. x/2017, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că: A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C.; a obligat părâții A., B. și C. la plata, în solidar, față de reclamantă a contravalorii prejudiciului produs, în sumă totală de 696.447,59 RON debit principal, la care se adaugă accesorii fiscale, conform raportului de expertiză fiscală judiciară nr. 76/23.06.2022 efectuat de expert fiscal D. în etapa apelului, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, după cum urmează: - suma de 659.486,51 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată, la care se adaugă accesorii fiscale reprezentând 2.065.228 RON dobânzi de întârziere și 446.677 RON penalități de întârziere aferente, calculate până la data de 24.06.2022; - suma de 33.625,41 RON, reprezentând impozit pe venituri microintreprinderi, la care se adaugă accesorii fiscale reprezentând 117596 RON dobânzi de întârziere și 25.423 RON penalități de întârziere aferente, calculate până la data de 24.06.2022; - suma de 3335,67 RON, reprezentând impozit pe profit, la care se adaugă accesorii fiscale reprezentând 11467 RON dobânzi de întârziere și 2467 RON penalități de întârziere aferente, calculate până la data de 24.06.2022. A respins restul pretențiilor și a obligat pârâții intimați la plata către apelanta reclamantă a sumei de 17.362 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român și în nume propriu și pârâtul C. au formulat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. 6.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1357 și următoarele din C. civ. (art. 998 și următoarele din C. civ. de la 1864). A învederat că instanța de apel, în mod eronat, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, apreciind că suma de 49.416,36 RON nu face parte din prejudiciul cauzat bugetului de stat, deși facturile fiscale emise de societatea E. S.R.L. nu au fost înregistrate în evidența contabilă a societății și nici fondul special pentru produse petroliere nu a fost evidențiat în contabilitate, cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 249/2000. A arătat că prin raportul de inspecție fiscală nr. x din 28 februarie 2005 întocmit de Direcția Finanțelor Publice Bihor s-au stabilit obligațiile fiscale aferente perioadei septembrie 2002- ianuarie 2003, în sumă de 1.072.597 RON (745.864 RON, debit principal și 326.733 RON. accesorii, calculate până la 31.01.2003), pentru facturi ce nu au fost înregistrate în evidența contabilă. Recurenta a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 173 și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța de apel stabilind penalități de întârziere și dobânzi la întârziere doar până la data de 24 iunie 2022 și nu până la plata efectivă a debitului. A precizat că, în materia creanțelor fiscale, beneficiul nerealizat prin plata cu întârziere a obligațiilor fiscale este cuantificat prin accesorii, iar reglementarea și modul de calcul al acestora este cuprinsă în Codul de procedură fiscală (art. 119 și următ. din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, și art. 173 și următ. din Legea nr. 207/2015). Recurenta a făcut referire la decizia nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite prin art. 21 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe (dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz), în condițiile legii, intră în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul fiind stabilit de Codul de procedură fiscală. 6.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul C., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., a susținut că, raportat la legea aplicabilă cererii, normele de drept material, greșit aplicate de instanța de apel, sunt cele prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864 și de art. 28 C. proc. pen. A arătat că, în esență, instanța de apel a aplicat eronat normele de drept material privind condițiile antrenării, în privința sa, a răspunderii civile delictuale, ignorând calitatea părților în raportul juridic dedus judecății. A afirmat că decizia instanței de apel se bazează, în mare parte, pe considerentele sentinței penale nr. 323/P/2014, în pofida prevederilor art. 28 din C. proc. pen.. Această normă, având caracter mixt (de drept material și procesual), impunea instanței civile o analiză riguroasă și proprie a existenței prejudiciului și, mai ales, să cerceteze ea însăși existența culpei recurentului prin aserțiuni și raționamente juridice proprii, pe baza probelor de la dosar, iar nu bazându-se doar pe considerentele hotărârii penale. Recurentul a menționat că, în ceea ce privește culpa sa, aceasta trebuia argumentată în raport cu prejudiciul produs, instanța trebuind să expună un raționament prin care să coreleze fapta civilă proprie (care nu este indicată concret în cuprinsul hotărârii) cu culpa reținută sub forma neglijenței, pentru a determina existența raportului de cauzalitate cu prejudiciul constând în contravaloarea obligațiilor fiscale de la care s-a sustras o societate față de care, în fapt, era terț. A învederat că instanța de apel, în mod nelegal, a prezumat existența raportului de cauzalitate, arătând că acesta se subînțelege, prin prisma existenței faptei și a prejudiciului, chiar dacă, cel puțin în privința recurentului, fapta ilicită nu a fost identificată. A precizat că prejudiciul reclamat în cauză este reprezentat de obligațiile fiscale de la care s-a sustras societatea E. S.R.L., iar nu societatea al cărei administrator de drept a fost, respectiv F. S.R.L.. Chiar instanța penală a reliefat lipsa culpei sale în producerea prejudiciului. Deși societatea la care era administrator a derulat activități comerciale cu societatea care s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale, acest aspect nu înseamnă că recurentul avea vreo calitate pentru a garanta respectarea obligațiilor contabile și fiscale de către o societate față de care era terț. Fără a reitera concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, recurentul a afirmat că, ceea ce se poate constata, este faptul că E. S.R.L. este societatea care, aparent, fie a înregistrat în evidentele contabile mai multe facturi fiscale care atestă operațiuni nereale, fie nu a înregistrat în evidențele contabile activitățile comerciale efectiv desfășurate, cauzând un prejudiciu bugetului de stat. Prin prisma gradului culpei reținut în sarcina sa (neglijența), s-ar deduce că recurentul este culpabil de o inacțiune, fără a se arăta însă conduita sa ilicită. Raportat la natura prejudiciului, la modul în care acesta a fost produs, pentru ca răspunderea sa să fi fost antrenată, nu era suficient să fie reținută neglijența, chiar dacă prevederile legii civile admit atragerea răspunderii și pentru această formă de vinovăție. Era însă necesară dovedirea intenției sale de a sprijini demersul S.C. E. S.R.L. de a se sustrage de la plata obligațiilor, respectiv, să se confirme că a existat o înțelegere cu ceilalți pârâți în vederea sprijinirii demersului de eludare a obligațiilor de plată, cu atât mai mult cu cât, din ceea ce se deduce din sentința apelată, dincolo de neglijență, s-a reținut în sarcina recurentului o culpă în asocierea cu această societate. Aceasta asociere nu a fost dovedită și nu poate intra în sfera ilicitului civil, decât dacă s-ar fi dovedit că recurentul ar fi întreținut raporturi comerciale cu societatea E. S.R.L. pentru a-i sprijini demersul evazionist. Or, niciun act al dosarului penal nu confirmă existența unei asemenea înțelegeri. Fapta civilă ilicită nu a fost în fapt și în drept identificată de instanța de apel și, raportat la natura prejudiciului produs prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, nu poate rezulta doar dintr-o asociere. Nu există nicio probă la dosar din care să reiasă că bunurile înscrise în facturi nu au fost livrate societății, că recurentul a avut intenția și reprezentarea faptului că prin aceste operațiuni fraudează interesele reclamantei și eludarea obligațiilor fiscale sau că era conștient de fictivitatea tranzacțiilor. Recurentul a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în care s-a relevat că dreptul de deducere a TVA nu poate fi condiționat de efectuarea unor verificări contabile ori fiscale ce nu cad în sarcina contribuabilului. Astfel, în absența oricăror probe referitoare la implicarea recurentului într-un circuit comercial fictiv, menit să conducă la prejudicierea bugetului de stat, a apreciat că instanța penală a adoptat o soluție corectă în cauză, fiind achitat în ceea ce privește comiterea infracțiunii de asociere în vederea comiterii unor infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală, iar pentru comiterea faptei prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 10 și 13 din Legea nr. 87/1994, s-a dispus încetarea procesului penal. A susținut că față de recurent s-a dispus condamnarea penală doar cu privire la comiterea infracțiunii de înșelăciune, care însă nu are relevanță în prezenta cauză, raportat la obiectul dedus judecății și la reclamantă, care nu deține calitatea de persoană vătămată față de infracțiunea de înșelăciune. Recurentul a mai susținut că raportul de cauzalitate nu se poate deduce doar prin prisma existenței faptei și a prejudiciului, iar în cauză, acesta a fost reținut pe baza unei prezumții judiciare, întemeiate pe corelarea generică dintre fapta ilicită și prejudiciul stabilit prin raportul de expertiză. Întrucât instanța de apel nu a identificat fapta sa ilicită, preluând selectiv și trunchiat anumite considerente din hotărârea penală în privința faptei și a culpei sale, hotărârea recurată nu este, în esență, motivată, probarea raportului juridic dedus judecății făcându-se prin prezumții judiciare, ceea ce este complet eronat. Cu privire la aplicarea greșită a solidarității la repararea prejudiciului, recurentul a arătat că, potrivit art. 1041 din C. civ. de la 1864, incident în cauză raportat la data producerii prejudiciului, obligația solidară nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres. Această regulă încetează numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii. Recurentul a susținut că decizia instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței penale cu privire la faptă și autorii acesteia, curtea nereținând considerentele deciziei penale care reliefau lipsa culpei sale și nici nu a motivat, prin raționamente juridice proprii, unele dintre condițiile răspunderii antrenate. De asemenea, instanța de apel nu a respectat limitele autorității de lucru judecat ale sentinței penale, prevăzute de art. 28 din C. proc. pen. în judecarea acțiunii civile. Deși era ținută de dezlegarea dată de instanța penală în privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța de apel nu a preluat considerentele sentinței cu privire la faptă și la autorii acesteia, deși acele considerente afirmau neimplicarea sa în circuitul evazionist, deci în producerea prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurentul-pârât C. a invocat excepția nulității recursului reclamantei pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., apreciind că sunt critici de netemeinicie ale deciziei recurate, iar nu de nelegalitate; excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 444 și art. 445 din C. proc. civ., arătând că, pe de o parte, pentru stabilirea datei până la care urmau a se calcula penalitățile de întârziere recurenta-reclamantă avea la îndemână procedura completării hotărârii, pe de altă parte, a susținut că stabilirea acestor penalități și modul lor de calcul sunt chestiuni care țin de fondul cauzei, iar nu de nelegalitatea hotărârii; în subsidiar a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 410/A din 21 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În esență, litigiul poartă asupra unei acțiuni în răspundere civilă delictuală constituind latura civilă, rămasă nesoluționată, a unui proces penal, prin care reclamanta a pretins obligarea în solidar a pârâților la plata de prejudiciului cauzat prin întocmirea unor acte justificative false, cu consecința diminuării obligațiilor fiscale către stat. Prin decizia nr. 743 din 12 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a finalizat primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare reținându-se, cu caracter definitiv, în considerente, că se impune a se face distincție între confiscarea specială, în temeiul căreia instanțele anterioare au respins acțiunea (care reprezintă o măsură de siguranță ce are drept caracteristică trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri obținute din infracțiune) și repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei penale. S-a constatat că, în cauza dedusă judecății, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de ANAF și a aplicat măsura de siguranță a confiscării speciale pentru sumele obținute ca urmare a săvârșirii infracțiunii, astfel că instanțele de fond care au statuat că prejudiciul este acoperit prin măsura confiscării au interpretat greșit dispozițiile legale și au lăsat necercetat fondul sub aspectul laturii civile. Rejudecând cauza, instanța de apel a obligat pârâții la plata debitului principal în cuantum de 696447,59 RON, a taxei pe valoarea adăugată, a impozitului pe venit și a impozitului pe profit, cu accesoriile fiscale aferente fiecăreia, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză. A eliminat din prejudiciul astfel calculat contribuția la Fondul special de produse petroliere, apreciind că nu se circumscrie situației delictuale reținute în cauză. A acordat accesoriile obligațiilor fiscale calculate până la data depunerii raportului de expertiză în apel. Instanța de apel nu a validat apărarea pârâtului C., în sensul că nu acesta nu ar răspunde civil, întrucât a fost achitat pentru fapta de complicitate la evaziune fiscală, cea a cărei latură civilă a fost dedusă judecății în prezenta cauză, Curtea apreciind că, în procesul civil, instanța nu este ținută de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăția. 1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta contestă eliminarea din cuantumul total al prejudiciului a sumei de 49,416,36 RON reprezentând contribuția la Fondul special pentru produse petroliere, susținând că S.C. E. S.R.L. a livrat combustibil pentru care fie nu a emis facturi fiscale, fie nu le-a înregistrat în evidența contabilă. Critica este nefondată. Astfel cum a rezultat din situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, prejudiciul a fost cauzat de neplata către bugetul de stat a obligațiilor fiscale rezultate din operațiuni comerciale săvârșite prin manopere dolozive care au urmărit evaziunea fiscală. În ceea ce privește contribuția la Fondul special de produse petroliere, s-a reținut că obligația de a calcula și vira această contribuție revine producătorilor și procesatorilor de produse petroliere potrivit art. 1 și 5 din O.U.G. nr. 249/2000, și nu comercianților, iar sumele sunt considerate costuri și nu elemente ale cifrei de afaceri, ca atare o astfel de contribuție nu era datorată. Prin criticile formulate, recurenta nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea interpretării acestui text lege în maniera redată anterior, susținând doar că suma solicitată cu titlu de prejudiciu a fost constatată în raportul de inspecție fiscală. Or, această constatare din actul administrativ de control a fost supusă cenzurii de legalitate în apel și nu a fost combătută cu argumente contrare în calea de atac a recursului. Cu alte cuvinte, recurenta nu a dovedit care este temeiul juridic ce o îndreptățea să pretindă și acest tip de contribuție de la societatea evazionistă -comerciant și nu producător sau procesator de combustibil, a cărei neachitare devenea imputabilă, în cazul în care ea era datorată, persoanelor care, prin manopere concertate, au eludat respectiva obligație de plată. Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrabil în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 173 și urm. Codul de procedură fiscală, întrucât penalitățile de întârziere și dobânzile a fost acordate până la 24 iunie 2022 data înregistrării raportului de expertiză la dosarul instanței de apel, deși, potrivit textului de lege menționat, neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor fiscale atrage după sine plata de dobânzi și penalități de întârziere care se calculează pentru fiecare zi de întârziere până la data stingerii sumei datorate, inclusiv a obligațiilor fiscale accesorii. Prin urmare, recurenta afirmă că, în materia creanțelor fiscale, există o prevedere specială conform căreia acestea curg până la momentul achitării debitului, și ca atare impută instanței de apel faptul că nu a aplicat textul de lege incident. Critica este fondată raportat la dispozițiile normei speciale din materia creanțelor fiscale conform căreia accesoriile debitului principal, respectiv dobânzile și penalitățile de întârziere, "se calculează până la data stingerii sumei datorate" (potrivit art. 174 și 176 din Legea nr. 207/2015, care au preluat, identic, dispozițiile art. 120 și 120 1 din O.U.G. nr. 92/2003). Se are în vedere că, potrivit art. 1 pct. 33, respectiv pct. 20 din Legea nr. 207/2015, penalitatea de întârziere este obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, iar dobânda este definită ca obligația fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale principale ca urmare a neachitării la scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale. În mod greșit instanța de apel a apreciat că prejudiciul este cert doar până la momentul cuantificării acestuia în raportul de expertiză depus la dosar, de vreme ce art. 173 și urm. Codul de procedură fiscală (aplicabil în continuarea reglementării acelorași accesorii fiscale prin art. 120 și 120 1 din O.U.G. nr. 92/2003, în vigoare la data constituirii debitului fiscal) reprezintă o normă specială ce prevede în mod explicit și neechivoc că accesoriile fiscale curg până la momentul la care datoria fiscală este acoperită în întregime. Aplicarea în acest caz a normei speciale este validată și prin considerentele Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru recurs în interesul legii în care, referindu-se la modalitatea în care se calculează prejudiciul pentru infracțiunile din domeniul fiscal, în vederea soluționării acțiunii civile atașate procesului penal, se arată că prejudiciul se calculează prin raportarea la specificul acestuia rezultat din dreptul fiscal, respectiv la dobânzile și penalitățile de întârziere astfel cum sunt reglementate în dreptul fiscal. Astfel cum se statuează în par. 21.25. "având în vedere relația dintre creanțele fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura juridică a raportului dedus judecății, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, instanțele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 13/2011". Prin urmare, preluând, pentru identitate de rațiune, considerentele acestei decizii, rezultă că și în situația judecării separate, în fața instanței de drept comun, a laturii civile a procesului penal, norma de drept substanțial se aplică, iar accesoriile fiscale ce intră în sfera prejudiciului se calculează prin raportare la norma specială și nu la dreptul comun. Instanța de recurs mai reține, în legătură cu acest aspect, că nu se pune problema unei "inadmisibilități" a recursului, astfel cum susține pârâtul C., pe motiv că cenzurarea modului de acordare a accesoriilor fiscale este o chestiune de completare a dispozitivului sau de punere în executare a hotărârii, de vreme ce analiza jurisdicțională a vizat aplicabilitatea, în cauză, a normei speciale cuprinse în textele de lege menționate. În consecință, pentru aceste considerente, recursul urmează a fi admis. 2. În ceea ce privește recursul de declarat de pârâtul C. acesta a imputat, sub un prim aspect, instanței de apel nemotivarea hotărârii judecătorești invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În acest sens, a susținut că instanța a preluat considerentele sentinței penale și nu a făcut un raționament juridic propriu în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Critica este nefondată. Astfel, îndatorirea de a motiva hotărârea sub toate aspectele deduse judecății, prin formularea unui raționament juridic propriu constituie o garanție pentru justițiabili a dreptului la un proces echitabil și permite exercitarea unui control judiciar eficient. Curtea de apel a respectat această obligație, motivarea hotărârii cuprinzând aspectele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, astfel că nu se poate susține, cu temei, că hotărârea ar fi nemotivată, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu sunt contradictorii. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu preluarea unor considerente din hotărârea penală, nu echivalează cu lipsa unui raționament judiciar propriu al instanței de apel, în condițiile în care aceasta a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o". Preluarea elementelor factuale relevante, astfel cum au fost stabilite de instanța penală, nu constituie o nemotivare, în condițiile în care acestea au reprezentat baza analizei condițiilor răspunderii civile delictuale, mai exact pentru evaluarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite. Este de reținut faptul că, potrivit art. 28 teza a II-a C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, astfel că aceste condiții au fost analizate distinct de instanța de apel. Prin urmare, mecanismul de producere a faptei ilicite, în mod corect, a fost preluat din hotărârea penală, instanța de apel evaluând, în continuare, celelalte condiții de declanșare a răspunderii civile delictuale. Aceste aserțiuni răspund și criticii formulate în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., neputându-se reține afirmația recurentului în sensul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței penale. Cu privire la fapta reținută, instanța de apel s-a raportat la considerentele decizorii ale sentinței penale nr. 323/P/2014 a Tribunalului Bihor potrivit cărora S.C. E. S.R.L. Oradea, reprezentată de inculpatul B., a importat din Ucraina combustibil M, scutit de plata accizelor, din care o parte a fost comercializată ca și carburant auto accizat, respectiv motorină, prin schimbarea scriptică a naturii carburantului, comercializarea realizându-se prin intermediul S.C. F. S.R.L. Galați, administrată de inculpatul C., iar aceste operațiuni comerciale de revânzare a combustibilului M (ca atare sau ca motorină) și veniturile realizate nu au fost înregistrate în evidențele financiar-contabile. Astfel, s-a reținut în hotărârea penală că prin S.C. E. S.R.L. s-au realizat importurile de combustibil petrolier neaccizat (combustibil M), iar pentru revânzare ca și carburant auto accizat, mecanismul a presupus înființarea unei alte societăți comerciale (SC F. SRL) prin intermediul căreia să se realizeze schimbarea scriptică a naturii carburantului importat din Ucraina, activitate de care s-a ocupat inculpatul A. care a asigurat toate costurile financiare ale acestei operațiuni. După înființarea acestei societăți de sacrificiu, prin intermediul acesteia, sub directa coordonare a inculpatului A., s-a schimbat scriptic produsul petrolier scutit de taxele specifice, achiziționat de S.C. E. S.R.L. (reprezentată de inculpatul B.) prin falsificarea facturilor fiscale, în motorină, cu includerea taxelor specifice acestui carburant, care a fost revândut fictiv către S.C. F. S.R.L. (reprezentată de inculpatul C.), ca motorină, cu includerea în prețul de vânzare și însușirea ulterioară, a echivalentului taxelor specifice acestui produs petrolier. Prin acest mecanism, s-a reușit atât prejudicierea bugetului de stat prin neînregistrarea în evidența contabilă a operațiunilor comerciale desfășurate și a veniturilor realizate, cât și înșelarea cumpărătorilor carburantului auto accizat care au achitat odată cu achiziționarea produsului o diferență de preț corespunzătoare calității superioare a acestuia (cumpărătorii finali crezând că este vorba de motorină), dar și taxele specifice (motorina fiind produs accizat), trecute în prețul de vânzare. Raportat la fapta ilicită reținută, instanța de apel a analizat existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate și a stabilit vinovăția pârâților, considerând că aceștia au obținut profit din vânzarea produselor cu inducerea în eroare a cumpărătorilor asupra calității acestora și neachitarea obligațiilor fiscale către stat. Prin urmare, instanța de apel a judecat corect, în limitele prevăzute de art. 28 C. proc. pen. A mai susținut recurentul, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că nu a săvârșit nicio faptă ilicită și că nu s-a dovedit că ar fi avut reprezentarea faptului că prin aceste operațiuni eludează interesele statului. Astfel cum s-a menționat anterior, caracterul ilicit al faptei a fost stabilit pe baza analizei faptelor a căror existență a fost reținută în hotărârea penală. În acest context, în mod corect a fost înlăturată, în apel, afirmația recurentului în sensul că a fost achitat pentru evaziune fiscală, deci nu răspunde nici delictual, instanța de apel reținând, judicios, că achitarea s-a datorat unor modificări succesive ale Legii nr. 87/1994 și nu pentru că nu ar fi existat o sustragere efectivă de la plata unor taxe și accize față de stat, acțiuni ilicite stabilite în mod neechivoc și la realizarea cărora au concurat toți inculpații din dosarul penal, inclusiv C.. Împrejurarea că de la plata obligațiilor fiscale s-a sustras o altă societate și nu cea a recurentului nu îl exonerează pe acesta de răspundere, câtă vreme circumstanțele factuale astfel cum au fost reținute, cu autoritate de lucru judecat, în procesul penal, arată că, prin societatea al cărei administrator era, înființată exclusiv în acest scop, recurentul a acceptat ca, în mod fictiv, combustibilul să treacă prin fondul său de comerț, schimbându-se scriptic natura acestuia, în vederea valorificării mai departe sub forma de motorină. Se constată că, în dosarul penal achitarea s-a dispus pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni, iar încetarea procesului penal s-a dispus pentru complicitate la infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 10 și art. 13 din Legea nr. 87/1994, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată în raport de temeiul soluției de încetare a procesului penal, prin care s-a constatat intervenită prescripția specială a răspunderii penale. Chiar dacă recurentul a fost condamnat doar pentru infracțiunea de înșelăciune, instanța devolutivă de prim control judiciar a analizat situația de fapt, stabilind că există o conivență frauduloasă a pârâților în săvârșirea faptei ilicite, prin mecanismul concertat de operare. În plus, soluția de achitare pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni a fost pronunțată întrucât s-a constatat că nu a existat o pluralitate constituită de infractori, ci doar o pluralitate ocazională, prin săvârșirea împreună a faptelor ilicite și implicarea tuturor inculpaților în circuitul evazionist. Prin urmare nu va putea fi valorificată nici aserțiunea recurentului în sensul că instanța penală nu a analizat participarea sa la comiterea faptelor sau că ar fi constat că nu a avut o contribuție la conceperea schemei de evaziune, câtă vreme a fost judecat pentru fapta de complicitate la infracțiune, ceea ce înseamnă că nu a conceput, ci că a înlesnit și a ajutat la săvârșirea infracțiunii, iar în hotărâre au fost reținute actele materiale constitutive ale acestor infracțiuni. Aceasta a determinat și reținerea, corectă, a caracterului solidar al răspunderii civile delictuale, în baza art. 998-999 coroborat cu art. 1003 C. civ. de la 1865, solidaritatea fiind constatată ca urmare a faptei ilicite comise în baza unor acțiuni comune și concertate care au determinat prejudiciul. În ceea ce privește vinovăția recurentului, instanța de apel a reținut că acesta este în culpă întrucât calitatea pe care a deținut-o în cadrul S.C. F. S.R.L. îl obliga să verifice realitatea și legalitatea tuturor operațiunilor comerciale consemnate în actele financiar-contabile pe care el însuși le-a semnat în numele acestei societăți, astfel că avea sau trebuia să aibă cunoștință de activitățile ce au implicat și societatea pe care o administra. A considerat că pârâtul nu-și poate invoca în mod credibil lipsa vinovăției, cu atât mai mult cu cât pe tărâmul răspunderii civile delictuale se răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, chiar dacă ea îmbracă forma neglijenței. Raționamentul instanței de apel este corect, de vreme ce recurentul a participat în mod direct la acțiunile ce au determinat prejudiciul din prezentul litigiu, prin constituirea unei societăți paravan prin care a comercializat combustibilul a cărei natură nu corespundea realității. De asemenea, pornind de la existența faptei în privința căreia nu s-a mai putut atrage răspunderea penală, instanța de apel a concluzionat, corect, că acțiunea concertată a pârâților care au instituit un mecanism de ocolire a obligațiilor fiscale către stat îmbracă un caracter ilicit, că aceștia au acționat cu vinovăția cerută de legea civilă, că prejudiciul fiscal cauzat statului este cert și că între faptă și prejudiciu există legătură de cauzalitate. Din această perspectivă, nu pot fi reținute nici susținerile recurentului în sensul că instanța de apel ar fi aplicat prezumții judiciare, în condițiile în care au fost identificate și analizate, distinct, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, elementele care, cumulat, configurează mecanismul răspunderii civile delictuale. A da o altă conotație acțiunilor pârâților calificate ca fiind o conivență frauduloasă înseamnă a goli de semnificație dispozițiile art. 28 C. proc. pen. care conferă autoritate de lucru judecat existenței faptei astfel cum a fost reținută în hotărârea penală. În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene la care recurentul a făcut referire, aceasta nu prezintă relevanță în cauză, întrucât vizează refuzul autorității de a permite deducerea TVA, neavând legătură cu obiectul prezentei judecăți. Pentru aceste considerente în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului C., va admite recursul reclamantei, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre judecarea capătului de cerere privind accesoriile obligațiilor fiscale, menținând restul dispozițiilor deciziei.