ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 22 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară și pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală și, mai mult, acesta nu avea atribuții în materia în care au fost sesizate faptele penale; - obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele aferente prin ingerința în viața privată, prin privarea de libertate și restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar; - obligarea pârâtului la plata pierderii și nerealizării câștigului din muncă, reclamantul nemaiputând să exercite mandatul de primar și fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute în perioada în care reclamantul a fost cercetat penal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Reclamantul a apreciat totalul daunelor morale și materiale solicitate la suma de 10.000.000 RON. La 18 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere modificatoare și completatoare a acțiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele aferente, prin ingerința în viața privată, prin privarea de libertate și restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar, solicitând să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 și 2, art. 8 paragrafele 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție care se referă la libertatea de mișcare a persoanei, art. 252 și 253 C. civ. A precizat că, la stabilirea întinderii prejudiciului, solicită a se avea în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum și consecințele produse asupra persoanei și familiei sale. Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și s-a dispus scoaterea din cauză a acestuia.

Sentința Tribunalului Caraș Severin Prin sentința civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, a fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune; a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin.

Calea de atac exercitată în cauză La 22 februarie 2021, împotriva deciziei nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Timișoara, secția civilă, a formulat recurs reclamantul A.. În cadrul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arată că instanțele de fond au analizat cererea de chemare în judecată doar din perspectiva prevederilor art. 539 C. proc. pen., deși acțiunea a fost precizată, fiind invocate ca temeiuri de drept art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 și 2, art. 8 paragrafele 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, care se referă la libertatea de mișcare a persoanei, art. 252 și 253 C. civ. Învederează că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii. În acest sens, arată că nu se regăsesc motivele pentru care cererea de plată a daunelor morale, formulată în temeiul art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a fost considerată neîntemeiată și susține că cererea privind achitarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal nu a fost analizată de instanțele de fond. Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizează că instanța de apel a apreciat greșit că normele comunitare se aplică subsidiar art. 538-539 C. proc. pen., deși reclamantul a solicitat daunele morale și materiale în temeiul exclusiv al dispozițiilor Convenției, fără a face trimitere la norma internă. Invocă dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție, ce garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare art. 5 paragraf 1-4 din același act normativ, precum și ale art. 9 C. proc. pen. și arată că exigențele art. 5 anterior menționat condiționează dreptul la reparațiune de absența unei baze legale în dreptul intern care să legitimeze detenția/arestarea în discuție și de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenția legitimă. Susține că, în speță, încălcarea drepturilor sale fundamentale, nelegalitatea măsurilor privative de libertate și stabilirea de interdicții în exercitarea funcției de primar reies din sentința de achitare în care se precizează că nu sunt probate aspectele necesare pentru a se reține tipicitatea faptei de abuz în serviciu. În ceea ce privește nerespectarea art. 8 pct. 1 și 2 din Convenție, învederează că i-au fost încălcate în mod grav, abuziv și repetat dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței având în vedere că timp de 5 luni, din 25 februarie 2015 până la 28 iulie 2019, au fost emise mandate de supraveghere tehnică totală prin orice mijloc, mandatele fiind aduse la îndeplinire de Serviciul Român de Informații, care nu avea dreptul legal și constituțional de a efectua acte de urmărire penală, fiind cu atât mai gravă ingerința în viața privată a reclamantului care a fost filat, urmărit, fotografiat și ascultat, ca, în final, să fie achitat. Menționează că au fost dispuse percheziții la domiciliul său și al familiei, la sediile de firmă în care se presupune că a desfășurat activitatea infracțională, s-a efectuat percheziția mașinii și a laptopului proprietate personală, precum și percheziție corporală, și apreciază că, pentru cercetarea modului în care au fost emise cele cinci hotărâri ale Consiliului Local, nu se impunea o astfel de ingerință în viața privată, pe care o consideră nejustificată și abuzivă, deoarece hotărârile erau publice, comunicate Instituției Prefectului, iar procesele-verbale de ședință și documentele anexate erau la Primăria Băile Herculane. Susține că interdicțiile și restrângerea drepturilor reclamantului au fost dispuse în ciuda faptului că nu existau probe care să-l incrimineze pe acesta, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, atribuțiile pretins încălcate nu-i aparțineau. Urmare a măsurilor dispuse împotriva sa, a rămas fără loc de muncă, fără prieteni, fără un venit pentru întreținerea familiei, i-a fost interzis să ocupe fotoliul de primar și să se miște liber, aspecte probate în cauză, contrar considerentelor deciziei atacate, în care se reține că reclamantul nu a făcut dovada încălcării dreptului nepatrimonial. În privința cheltuielilor de judecată din cadrul dosarului penal, arată că instanța de fond nesocotește probele certe care dovedesc aceste cheltuieli provocate de intimat prin prepușii săi.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că instanțele de fond au analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva tuturor dispozițiilor legale invocate de reclamant, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 539 C. proc. pen. pentru solicitarea despăgubirilor întrucât privarea de libertate nu a avut caracter nelegal. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară și pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală și, mai mult, acesta nu avea atribuții în materia în care au fost sesizate faptele penale; obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele aferente prin ingerința în viața privată, prin privarea de libertate și restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar; obligarea pârâtului la plata pierderii și nerealizării câștigului din muncă, reclamantul nemaiavând mandatul de primar și fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Prin cererea modificatoare, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 și 2, art. 8 paragrafele 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, care se referă la libertatea de mișcare a persoanei, art. 252 și 253 C. civ. Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins acțiunea reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 538 C. proc. pen., având în vedere că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci, dimpotrivă, acesta a fost achitat prin sentința penală nr. 88/PI din 27 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în cauză neregăsindu-se situația achitării pronunțate ulterior desființării unei hotărâri de condamnare. S-a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă și în raport de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatându-se, din susținerile părții reclamante și probele administrate, că nu există o hotărâre a unei instanțe de judecată, o ordonanță sau o încheiere a organelor judiciare, dintre cele menționate limitativ de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., care să constate expres caracterul nelegal al privării de libertate în privința reclamantului. S-a considerat că atât timp cât, în speță, nu a existat niciun act dintre cele enumerate exhaustiv de legiuitor, reținute și în Decizia RIL nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care să constate explicit caracterul nelegal al privării de libertate, nu poate exista dreptul la despăgubire. În considerentele sentinței s-a mai reținut că instanțele judecătorești au demonstrat, prin încheierile pronunțate în dosarul penal, că există suficiente indicii care să justifice luarea unor măsuri preventive în privința reclamantului, iar împrejurarea că acesta a fost achitat prin sentința penală nr. 88/PI din 27 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, menținută în privința soluției de achitare prin decizia Curții de Apel Timișoara nr. 1251 din 19 noiembrie 2018, nu poate fi interpretată în sensul stabilirii caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, întrucât bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu deznodământul procesului penal, indiferent de soluția acestuia, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este plauzibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea. S-a arătat că, în acest sens, a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanță ce a reținut că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept de reparație pentru detenția provizorie legală, chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. S-a apreciat că au fost respectate, în privința reclamantului, toate garanțiile procesuale impuse de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 9 C. proc. pen., că art. 252-253 C. civ., dar și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu dau dreptul la reparații decât în situația în care ingerința în viața privată a unui cetățean a avut caracter nelegal, or, în speță, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor luate în cursul procesului penal. Atât timp cât nu a existat niciun act - dintre cele enumerate exhaustiv de legiuitor - care să constate "explicit" caracterul nelegal al privării de libertate, rezultă că nu poate exista dreptul la despăgubire. Mai mult, potrivit art. 9 alin. (5) C. proc. pen., dreptul la despăgubire pentru privare nelegală de libertate se poate obține numai "în condițiile legii", impuse de art. 539 C. proc. pen., care nu sunt îndeplinite întrucât privarea de libertate nu a avut caracter nelegal. Instanța a considerat că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată, reclamantul nefăcând dovada prejudiciului suferit sub aspectul daunelor morale și daunelor materiale și nici existența unei pierderi ori a unei nerealizări a câștigului din muncă, pierderea mandatului sau imposibilitatea de a candida pentru un nou mandat. Cu referire la dispozițiile art. 252-253 C. civ. și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dau dreptul la reparații doar în situația în care ingerința în viața privată a unui cetățean a avut caracter nelegal, s-a apreciat că măsurile luate cu privire la reclamant au avut caracter legal, aspect ce rezultă din materialul probator administrat, acesta beneficiind de garanțiile oferite de paragrafele 1 și 2 ale art. 8 din CEDO. Prin motivele de apel formulate, reclamantul a arătat că principala critică adusă sentinței pronunțate de instanța de fond vizează neobservarea precizării de acțiune depusă în termenul legal și neanalizarea temeiurilor de drept invocate prin intermediul acestei cereri. În speță, în opinia apelantului, instanța de fond s-a rezumat la a analiza cererea sa doar din perspectiva prevederilor art. 539 C. proc. pen., deși și-a precizat acțiunea, fiind evident că a extins pretențiile sale și temeiul de drept în baza căruia a solicitat despăgubiri materiale și morale, care trebuie să îndeplinească condițiile unei răspunderi civile delictuale cu verificarea îndeplinirii acestor condiții, fapt nesocotit, neglijat și neanalizat de instanța de fond. În ceea ce privește daunele materiale și cheltuielile de judecată solicitate, efectuate în dosarul penal, apelantul a susținut că instanța de fond a nesocotit probele certe din care reiese că a avut cheltuieli pe parcursul procesului penal, iar aceste cheltuieli i-au fost provocate de intimata pârâtă prin prepușii săi, deoarece a fost reținut, arestat la domiciliu și sub control judiciar pentru o faptă ce nu a săvârșit-o și nici nu avea cum să o săvârșească, deoarece nu intrau în competența atribuțiilor Primarului faptele incriminate de parchet. Relativ la admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, apelantul a învederat că nu există niciun temei de drept invocat de instanța de fond cu referire la încălcarea normelor de drept amintite, ci doar neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., deși și-a extins pretențiile și în afara acestui temei de drept și a invocat încălcarea normelor comunitare și ale C. civ., invocând astfel o răspunderea civilă delictuală și o răspundere derivată exclusiv din aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen. Instanța de apel a confirmat soluția tribunalului și a reținut că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 538 C. proc. pen. cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție întrucât speța penală nu pune în evidență o eroare judiciară, acesta fiind definitiv achitat, iar nu condamnat definitiv, astfel cum prevăd exigențele normelor precitate. A constatat, totodată, că reclamantul nu poate invoca nici de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraf 5 din Convenție, deoarece niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurilor preventive, drept condiție indispensabilă pentru nașterea dreptului la reparație, nelegalitate ce are în vedere chestiuni ce țin de nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive. După exercitarea căii de atac a recursului, la data de 22 februarie 2021, prin Decizia nr. 136/2021 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C. proc. pen.., publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021 s-a stabilit că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. civ..pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională. Instanța de contencios constituțional a considerat că condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. A reținut, totodată, că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenție. A concluzionat în sensul că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (paragraful 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; în același sens, a se vedea și Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 21, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare. Înalta Curte constată că, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, conform căruia: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Cum, în speță, art. 539 C. proc. pen., declarat neconstituțional, constituie unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată, analizat de către instanțele de fond și de apel, având în vedere și faptul că decizia instanței constituționale a intervenit și a fost publicată în Monitorul Oficial până la pronunțarea unei hotărâri definitive în acest dosar, Înalta Curte apreciază că se impune ca instanțele de fond să analizeze care sunt efectele produse de decizia Curții Constituționale în speța de față și să analizeze cererea în raport de aceste efecte. În acest context, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, va casa decizia recurată și sentința nr. 41 din 17 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraș Severin și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, urmează ca instanța de fond să analizeze, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată întemeiat pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., efectele Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, și să aprecieze asupra temeiniciei pretențiilor părții reclamante în considerarea art. 147 din Constituția României, urmând a cerceta, din această perspectivă, și criticile vizând prejudiciul moral și material, implicit cererea de plată a cheltuielilor de judecată din dosarul penal.