ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă, la data de 06 noiembrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale în valoare de 3000000 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii, reclamantul a invocat, în esență, că, la data de 10 noiembrie 2014, pârâții, în virtutea funcțiilor deținute, au formulat plângere penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu contra intereselor persoanei și gestiune frauduloasă, deși cunoșteau cu certitudine că acele infracțiuni nu există.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1385, art. 1386, art. 1391, art. 252, art. 253 din C. civ., arătând că au fost încălcate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele ale Constituției României.

Prin sentința civilă nr. 363 din 05 aprilie 2018, Tribunalul Botoșani, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D..

A obligat reclamantul A. la plata sumei de 1800 RON către pârâtul B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâtul C. a precizat, prin apărător, că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 315 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 363 din 5 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă.

A schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea.

A obligat pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 1 leu cu titlu de daune morale și 150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din ambele faze procesuale.

Reclamantul A. și pârâtul B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 315/04.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; pârâții C. și D. au formulat recurs incident împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia nr. 388 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. și de pârâții C. și D. împotriva deciziei civile nr. 315 din 4 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 315 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 363 din 5 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, ca urmare a admiterii recursurilor, casarea deciziei și trimiterii spre rejudecare, intimați fiind B., C. și D..

A obligat apelantul să-i plătească intimatului B., suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei nr. 315 din 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 31 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, întrucât motivarea instanței este contradictorie și străină de natura cauzei, neexistând nicio Comisie de specialitate care să fi formulat concluzii, iar pârâții, cu rea-credință, în forma abuzului de drept, au formulat plângerea penală ce reprezintă fapta ilicită din prezenta cauză.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că instanța de apel nu a motivat pe ce se întemeiază concluzia că reclamantul s-a limitat doar la simpla enumerare a prejudiciilor, având în vedere că acesta a depus la dosar documente din care rezultă atingerea ce i-a fost adusă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 393/28.09.2004, întrucât nu a reținut că petiția nr. x/30.09.2014 aparține intimatului B., iar acesta a votat și a cercetat propria petiție, în probatoriu fiind depus procesul-verbal al ședinței de Consiliu Local Botoșani din 23 octombrie 2014, conform căruia proiectul de hotărâre privind desemnarea unei comisii care să cerceteze petițiile nu a fost votat, iar art. 80 alin. (1) din Anexa la HCL nr. 57/10.03.2008 privind Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Local Botoșani prevede că proiectele de hotărâri sau propunerile respinse de consiliu nu pot fi readuse în dezbaterea acestuia în cursul aceleiași sedințe. Prin urmare, recurentul a învederat că HCL Botoșani nr. 299/23.10.2014 este nelegală.

În continuare, recurentul a detaliat starea de fapt și probatoriul administrat în cauză din care reiese că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților și a redat textul art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1386, art. 1391, art. 252 și art. 253 din C. civ., respectiv a citat principii și exemple din doctrină, pe care le-a apreciat ca fiind relevante.

A mai arătat că solicită daune morale pentru prejudiciul adus dreptului la imagine, din cauza plângerii penale formulate cu rea-credință, care i-a produs grave prejudicii de imagine în domeniul profesional, afectându-i situația financiară și sănătatea fizică și psihică.

În acest sens, recurentul a solicitat instanței să țină cont de art. 253 C. civ. și să îi acorde reparația patrimonială solicitată, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a pârâților ce constă în formularea plângerii penale, deși acuzațiile nu erau reale, iar pârâții, în calitate de "profesioniști", dată fiind calitatea lor de consilieri locali, cunoșteau acest lucru. Pârâții aveau obligația de a face o minimă verificare cu privire la realitatea acuzațiilor cuprinse în plângerea penală, astfel că nu a existat un echilibru între obligația sesizării săvârșirii unor fapte penale și dreptul la reputație garantat de art. 8 din Convenție, iar documentele de care s-au folosit pârâții nu au constituit o bază factuală.

Conchizând, recurentul a susținut că, după cum reiese din probatoriul administrat în cauză, pârâții au cunoscut faptul că niciuna dintre acuzațiile incluse în plângerea penală nu este adevărată, plângere care a fost formulată cu intenție și rea-credință, acțiunea pârâților aducându-i atingere drepturilor și intereselor sale legitime.

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, la data de 14 mai 2021, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, intimatul a susținut că motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, întrucât prevederile legale pretins încălcate nu au legătură cu obiectul acțiunii deduse judecății, iar dispozițiile art. 77 din Legea nr. 393/2004 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Local Botoșani, care vizează legalitatea HCL Botoșani nr. 299/2014, au fost invocate pentru prima dată în recurs; aceste prevederi țin de legalitatea hotărârii și ar fi putut fi invocate în cadrul unei acțiuni având ca obiect "anulare act administrativ", prin urmare, susținerea recurentului referitoare la nelegalitatea HCL nr. 299/23.10.2014 nu are relevanță în prezenta cauză.

Reluarea de către recurent a argumentelor invocate în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, criticând hotărârea din perspectiva probatoriului administrat și a situației de fapt reținute, nu poate fi încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece în recurs nu poate fi reevaluată starea de fapt, întrucât o astfel de evaluare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut ca neîntemeiate criticile reclamantului vizând faptul că a fost supus oprobiului public și că viața socială i-ar fi fost afectată urmare a plângerii penale formulate de pârâți, raportat la probatoriul administrat din care a rezultat contrariul.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește existența unui prejudiciu, reclamantul s-a limitat la simpla enumerare, deși potrivit art. 249 C. proc. civ. îi revenea sarcina probei.

Referitor la abuzul de drept, în mod judicios instanța de apel a reținut că nu poate fi angajat în absența vinovăției și a prejudiciului creat unei alte persoane, iar dreptul la petiționare și obligațiile impuse de legea penală (art. 267 alin. (1) C. pen. și art. 291 C. proc. pen.) au fost exercitată cu bună-credință.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a învederat că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivarea răspunde acestor exigențe, considerentele fiind clare și concise, examinând motivele de apel și punctând argumentele pentru care instanța a înțeles să respingă ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Recurentul A. a formulat răspuns la întâmpinare, la data de 27 mai 2021, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, întrucât cererea de recurs respectă exigențele prevăzute de lege, iar motivele de recurs se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B. și a admis în principiu recursul declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Cu titlu preliminar, se constată că intimatul-pârât B. a susținut în apărare faptul că recurenul a invocat pentru prima dată în recurs încălcarea dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 393/2004 și a Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Local Botoșani din perspectiva legalității Hotărârii de Consiliu Local nr. 299/2011, precum și critici referitoare la constituirea Comisiei speciale de verificare a sesizărilor din petiția formulată de angajații Teatrului din Botoșani și critici privind abținerea de la vot în cazul existenței unui interes personal.

Analizând actele dosarului se reține că aceste aspecte nu au fost invocate nici la judecata în primă instanță și nici în apel, fiind deduse judecății pentru prima dată prin cererea de recurs.

Or, câtă vreme recurentul-reclamant nu a dedus judecății aceste aspecte în fața instanțelor de fond, se constată că aceste critici sunt inadmisibile, fiind invocate omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către instanța de recurs, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, judecarea recursului având în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii și analizei instanței de apel.

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curțile de apel soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanța supremă.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu pot fi criticate direct în recurs aspecte care nu au fost supuse dezbaterii la instanțele de fond, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulțumirile părții cu privire la aspecte care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii în fața instanțelor de fond neputând fi invocate direct în recurs, omisso medio, sens în care Înalta Curte va analiza exclusiv chestiunile litigioase care au fost invocate și la instanțele de fond, sub condiția, desigur, ca acestea să se constituie în aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinice.

Totodată, Înalta Curte notează că acele critici formulate prin cererea de recurs care se referă la pronunțarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, precum și cele prin care se invocă încălcarea care reglementează răspunderea civilă delictuală, sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Însă, se reține că o mare parte dintre argumentele aduse de recurent vizează situația de fapt și aprecierea probatoriului, combătându-se sub aspectul temeiniciei anumite rețineri ale instanțelor anterioare. Or, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra probatoriilor administrate în cauză și le-a evaluat nu poate face obiect de analiză în recurs, cale de atac în care sunt analizate strict chestiuni ce țin de legalitatea hotărârii atacate, iar nu de evaluarea și interpretarea probatorilor care au dus la reținerea situației de fapt.

În ceea ce privește critica formulată de recurentul-reclamant întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva motivării contradictorii a deciziei recurate, se reține că este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și reprezintă o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță.

Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 al Convenției Europene, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, considerentele criticate nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că inexistența faptelor ilicite imputate intimaților-pârâți, precum și lipsa vinovăției în condițiile în care reaua credință invocată de reclamant nu a fost dovedită, determină lipsa întrunirii condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzută de art. 1375 C. civ.

Astfel cum au fost exprimate, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege la circumstanțele specifice pricinii, instanța de apel reținând, în raport de situația concretă dedusă judecății, că prin formularea de către pârâți a plângerii penale împotriva reclamantului, acesta nu a fost suspus oprobiului public, iar viața publică nu i-a fost afectată, comportamentul pârâților fiind verificat în considerarea obligației funcționarilor publici care iau cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni de a sesiza organele de urmărire penală, altminteri omisiunea sesizării putând fi calificată ca infracțiune, potrivit art. 267 C. pen.

Aceste considerente au justificat soluția pronunțată în soluționarea apelului declarat în cauză, cu consecința respingerii căii de atac și menținerii soluției pronunțate de prima instanță, în sensul respingerii acțiunii.

În consecință, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, se reține că obiectul controlului de legalitate în cadrul acestui motiv de recurs îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere repararea prejudiciului cauzat prin formularea pretins abuzivă și cu rea-credință a unei plângeri penale.

Pentru analiza modului în care aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanțele fondului, pe baza probelor administrate în cauză.

În acest sens, instanța de recurs reține că recurentul-reclamant A. a fost funcționar public, având o funcție de conducere, respectiv manager al Teatrului E., instituție publică aflată în subordinea Consiliului Local al Municipiului Botoșani. Intimații-pârâți, în calitate de consilieri locali, respectiv viceprimar, urmare a sesizărilor înregistrate la Primăria Mun. Botoșani împotriva reclamantului, au analizat solicitările referitoare la cele reclamante prin petițiile înregistrate, dispunând efectuarea de cercetări în acest sens.

Astfel, prin Hotărârea Consiliului Local Botoșani nr. 299/23.10.2014, fost constituită Comisia specială de verificare a sesizărilor din petiția formulată de către angajații Teatrului pentru copii și tineret "E." Botoșani, în componența comisiei fiind incluși pârâții B., viceprimar, C., consilier local și D., consilier local.

Ulterior, urmare a cercetărilor efectuate, pârâții au formulat o plângere penală ce se referea la sesizarea săvârșirii unor fapte de natură penală de către reclamant, care ar putea constitui elementele materiale ale infracțiunilor de conflict de interese prevăzut de art. 301 din noul C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzut de art. 297 din noul C. pen. și gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 din noul C. pen., dipunându-se, totodată, suspendarea contractului de management nr. x/31.03.2014, până la finalizarea cercetărilor sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Prin Ordonanța emisă la data de 02.03.2015 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, s-a început urmărirea penală cu privire la săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu și gestiune frauduloasă, iar prin ordonanța din 22.04.2016 s-a dispus clasarea față de suspectul A., pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, abuz în serviciu și gestiune frauduloasă, reținându-se, în esență, că suspectul a încheiat contractele de prestări servicii în virtutea atribuțiilor sale de serviciu, dar nu a realizat pentru sine un folos material, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de C. pen. anterior privind obținerea unui folos material.

Împotriva acestui act, reclamantul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, solicitând aplicarea dispozițiilor legale care fac referire la clasarea cauzei în situația în care faptele nu există, iar prin Ordonanța din 26.05.2016 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, s-a respins plângerea ca neîntemeiată, reținându-se că faptele există, însă în privința infracțiunii de conflict de interese nu este îndeplinită norma de incriminare privind obținerea unui folos material, iar faptele reclamante ca gestiune frauduloasă și abuz în serviciu au natură extrapenală.

În acest context factual, instanța de recurs, esențializând, reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă fapta unor persoane, care au avut calitatea de consilieri locali, respectiv viceprimar, de a face o cercetare disciplinară și de a formula ulterior o plângere penală împotriva unui funcționar public, pe fondul unor petiții înregistrate la sediul Primăriei Mun. Botoșani, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar dacă prin această faptă, pretins săvârșită în mod abuziv și cu rea credință, s-a adus atingere vieții publice a recurentului.

Reluând analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanțele fondului că analiza caracterului de faptă ilicită a plângerii penale formulate de pârâți împotriva reclamantului nu poate fi stabilită, în mod exclusiv, prin raportare la soluțiile ulterioare de clasare, ci trebuie analizată strict prin prisma probelor avute în vedere la data înregistrării plângerii, respectiv dacă exista o bază factuală suficient de bine conturată pentru a îndreptăți pârâții, în calitate de consilieri locali și viceprimar, să considere că faptele reclamate pot întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni.

Această stare a fost corect analizată de instanțele de fond sub un dublu aspect, acela al exercitării dreptului de a sesiza organele penale cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, dar și al obligației pe care o aveau pârâții, în virtutea exercitării unei funcții publice, de a sesiza organele penale la luarea la cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, date fiind prevederile art. 291 din C. proc. pen.

Astfel, s-a constat judicios că pârâții nu s-au sesizat din oficiu pentru a constitui o comisie de anchetă internă și pentru a formula plângerea penală, ci a existat o bază factuală solidă, constând în sesizările angajaților Teatrului E., unde reclamantul deținea funcția de manager, reclamanția unui actor spaniol și referatele serviciului juridic și resurse umane din cadrul Primăriei Botoșani.

Efectuarea ulterioară de cercetări penale cu privire la infracțiunile pretins a fi săvârșite de reclamant a constituit o procedură firească într-un stat democratic, organismele sau autoritățile publice având obligația de a investiga plângerile persoanelor fizice împotriva funcționarilor publici, atunci când acestea nu sunt, în mod evident, nefondate sau vexatorii.

În consecință, în acord cu instanțele anterioare, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât solicitarea de a demara o anchetă și ulterior formularea unui denunț penal, cu privire la o situație de fapt concretă, nu reprezintă o chestiune ilicită, nefiind de natură a fi încadrată în definiția faptei ilicite.

Astfel, exercitarea unui drept - în speță, dreptul la petiționare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege.

În acest sens, a-i oferi unui demers civic de o asemenea natură o altă conotație, respectiv una ilicită, ar însemna pervertirea unui sistem de drept transparent într-unul autoritar, în sensul că dreptul la petiționare, prevăzut de Constituție, cu rol de îmbunătățire a relației cetățean - funcționar, s-ar transforma într-unul de sancționare a cetățeanului care "îndrăznește" să fie nemulțumit de conduita funcționarului public.

Această susținere este în concordanță cu art. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, în vigoare la data înregistrării inițiale a prezentei cauze, care reglementează principiile care stau la baza exercitării funcției publice, respectiv: legalitate, imparțialitate și obiectivitate; transparență; eficiență si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetățean; stabilitate în exercitarea funcției publice; subordonare ierarhică.

Cum nu s-a constatat, în persoana intimaților-pârâți, exercitarea cu rea-credință în forma abuzului de drept a unor drepturi legale, procesuale, în mod corect s-a considerat că pretențiile reclamantului nu se justifică, cu atât mai mult cu cât demersul juridic al pârâților a reprezentat îndeplinirea unei activități impuse, permise de lege, în ocrotirea intereselor instituției în care activau.

Prin urmare, având în vedere că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatând inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte condiții devine superfluă în cauză.

În acest context, se reține caracterul nefondat al criticii recurentului-reclamant referitoare la dovedirea prejudiciului cauzat și la faptul că instanța trebuia să stabilească dacă există vinovăția pârâților, deoarece analiza condițiilor răspunderii civile delictuale este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită nu se mai impune analiza celorlalte condiții legale.

Nefondată este și critica recurentului în sensul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1391 C. civ.. Se constată că acest articol face parte din Capitolul IV- "Răspunderea civilă" - Secțiunea a 6-a "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale", or în contextul în care în speță s-a reținut că prima condiție a răspunderii civile delictuale aceea a faptei ilicite nu a fost dovedită, în mod judicios, instanța de apel nu a reținut incidența art. 1391 din C. civ.

Astfel, nu poate fi primită critica recurentului în sensul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1351 din C. civ. (care se referă la cauzele exoneratoare de răspundere) și nici solicitarea să se țină cont de dispozițiile art. 253 din C. civ.

Referitor la susținerea recurentului că instanța de apel a invocat Decizia nr. 24/2003 a Curții Constituționale, deși decizia de suspendare a contractului de management nu a fost pusă în discuție, se constată că această decizie a instanței de control constituțional a fost reținută din perspectiva faptului că formularea unei plângeri penale nu aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, și, nici prin efectul imediat al formulării plângerii penale, respectiv suspendarea contractului de management, prezumția de nevinovăție nu este afectată, în acest sens fiind și Decizia nr. 24/22.01.2003, care a statuat că luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunță asupra vinovăției sau nevinovăției angajatului și nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluționare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.

Decizia de suspendare a contractului de management nu a fost pusă în dicuție, deoarece, astfel cum a reținut instanța de fond, prin răspunsul la întâmpinare formulat de către reclamant (aflat la dosarul primei instanțe), acesta a adus clarificări obiectului cererii de chemare în judecată, subliniind că obiectul dosarului nu este reprezentat de daunele morale ce privesc suspendarea contractului de managment, ci este reprezentat de daunele morale ce privesc formularea abuzivă și cu rea-credință a unei plângeri penale.

Prin urmare, instanțele de fond au judecat cauza în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilității, respectiv a art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

De asemenea, se reține că o altă critică a recurentului a vizat inexistența unui echilibru între obligația sesizării unor fapte penale și dreptul la reputație garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se observă că recurentul nu aduce critici concrete manierei de interpretare și aplicare a art. 8 din Convenție de către instanțele fondului, ci reia argumentația privind îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimații s-au plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale - viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată și de recurent).

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2:

- să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă;

- să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției;

- să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În acest sens, instanța de recurs apreciază că modul de desfășurare a activității unui funcționar public, în interacțiune cu persoanele care au nevoie de îndeplinirea unei activități pe care acesta o coordonează, este un subiect de interes public, că intimații au alertat autoritățile publice, în limitele interne ale dreptului la petiționare, pentru desfășurarea unei anchete disciplinare și penale, cu respectarea garanțiilor persoanei vizate, astfel încât a fost respectat principiul bunei credințe în realizarea demersului lor legal.

În plus, trebuie reținut că afirmațiile intimaților, în legătură cu faptele imputate recurentului, nu trebuiau sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceștia au prezentat un minimum de elemente care a stat la baza plângerii penale, nefiind efectuată exclusiv o campanie de denigrare îndreptată împotriva acestuia, astfel încât se poate aprecia că intimații au fost de bună-credință, lăsând posibilitatea persoanelor îndrituite de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a și întâmplat, pronunțându-se soluția clasării.

Se mai reține că recurentul-reclamant, ca funcționar public, trebuia să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, cu privire la conduita sa și la maniera în care își exercită funcția, acesta supunându-se în mod conștient atenției și controlului public, prin asumarea funcției cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetățean obișnuit, iar protecția mai restrânsă.

În consecință, raportat la cele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 315 din data de 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât B. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, potrivit chitanței nr. x din 29 octombrie 2021, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca nefiind vădit disproporționată în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 315 din data de 05 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.