ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 29 septembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei B. la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 142.001,95 RON, reprezentând prejudiciul creat pentru efectuarea de plăți fără documente justificative.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 155

1

, art. 72-73, art. 148 și următoarele din Legea nr. 31/1990, precum și art. 2019 și următoarele din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3614/2017 din 10 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâta B., fiind declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată la secția a VI-a Civilă, la data de 21 iunie 2017, sub dosar nr. x/2017

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 17 iulie 2018, reclamantul a precizat că perioada în care s-au adus prejudicii societății de către pârâtă este 2009-2015.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6 septembrie 2018 reclamantul a arătat că este în cuantum de 142.001,95 RON prejudiciul rezultat din efectuarea de către pârâtă a plăților fără documente justificative.

Pârâta B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, excepția lipsei de interes, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă B. a solicitat să se dispună în contradictoriu cu reclamantul A., pârâtul D. și pârâta C. S.R.L. dizolvarea societății C. S.R.L. pentru neînțelegerile grave între asociați, care împiedică funcționarea societății în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990; amendarea reclamantului-pârât pentru încălcarea principiului bunei-credințe, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din C. proc. civ. obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2017 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului-pârât, excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâtei-reclamante și excepția lipsei de interes și a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 3165 din 18 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta-reclamantă.

A fost admisă cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. și cu pârâta C. S.R.L..

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 142.001,95 RON, reprezentând prejudiciul creat pentru efectuarea de plăți fără documente justificative.

A fost obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., pârâta C. S.R.L. și cu pârâtul D..

A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în minuta din 18.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, astfel:

"Obligă pârâta-reclamantă B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată" și nu "Obligă pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum greșit s-a consemnat.

A fost admisă cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de petentul A. și s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 3165/18.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în sensul că reclamantul-pârât a solicitat obligarea pârâtei-reclamante B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și nu obligarea pârâtei C. S.R.L., cum greșit s-a consemnat și s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și nu obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum greșit s-a consemnat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B..

Împotriva încheierii de ședință din 17 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 3165 din 18 octombrie 2018 și a încheierii de ședință din 17 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care le schimbă în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, precizată, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată.

A obligat reclamantul-pârât A. la plata către pârâta-reclamantă B. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate, relative la soluțiile date excepției prescripției dreptului material la acțiune și cererii reconvenționale.

A respins ca rămas fără obiect apelul formulat de reclamantul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 3165 din 18 octombrie 2018pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că instanța de apel face o aplicare greșita a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atunci când reține faptul că instanța de fond nu ar fi examinat în mod real problemele esențiale supuse controlului judecătoresc.

În acest sens solicită instanței de recurs să rețină faptul că hotărârea instanței de fond, contrar celor reținute de instanța de apel, cuprinde motivele pe care se sprijină, prezintă succint atât fapta ilicită - nedepunerea documentelor justificative, cât și prejudiciul - 142.001,95 RON - cheltuieli nejustificate.

Astfel, în mod nejustificat instanța de apel s-a raportat exclusiv la considerentul instanței de fond referitor la profitul net al societății din perioada 2009-2015 și la greșita repartizare a dividendelor, prin raportare la expertiza contabilă efectuată în cauză, întrucât hotărârea instanței de fond respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că se identifică fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate.

În continuare, recurentul prezintă criticile punctuale formulate în apel de către intimată, care au fost subsumate motivului de apel raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și din care rezultă că acestea nu au vreo legătura cu obiectul cauzei deduse judecații, astfel încât se apreciază că instanța de apel a depășit limitele cu care a fost învestită prin motivele de apel, respectiv a încălcat dispozițiile art. 477 C. proc. civ. atunci când a procedat la analiza apelului din altă perspectivă decât cea indicată prin motivele de apel.

Pentru aceste considerente, se solicită a se reține că în mod nelegal instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond nu a respectat exigentele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivare.

Într-o altă critică se susține interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanța de apel, în motivarea hotărârii sale, face trimitere la dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dispoziții care însă nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată și care sunt de altfel străine obiectului cauzei, întrucât nu s-a solicitat plata unor eventuale dividende, ci obligarea administratorului societății să readucă în patrimoniul C. S.R.L. suma de 142.001,95 RON reprezentând cheltuieli efectuate fără documente justificative.

Totodată, susține reținerea ca nerelevantă trimiterea făcut de instanței de apel la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Mai susține recurentul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat și faptul că pârâta a încălcat obligația de a prezenta și supune la vot Adunării Generale bilanțurile contabile, obligație prevăzute de Actul Constitutiv, precum și de art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Astfel cum rezulta din actele dosarului, administratorul societății nu doar că nu și-a îndeplinit obligația de a supune la vot bilanțurile contabile, dar a și falsificat semnătura recurentului pe procesele-verbale ale Adunării Asociaților. In acest sens, în fata instanței de fond recurentul a formulat cerere de înscriere în fals în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât înscrisul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 în vederea cercetării infracțiunii de fals si uz de fals ce face obiectul dosarului x/2017

În acest context, recurentul arată că societatea a prestat activități de editare în vederea publicării Colecției "Mănăstiri Ortodoxe" de către editura E., încasând pentru aceste servicii aproximativ 510.000 Euro și că, din aceste sume pârâta, în calitatea sa de administrator, a efectuat diverse plăți nejustificate, astfel încât patrimoniul societății și implicit drepturile asociaților au fost vătămate material, reducând în mod ilicit profitul societății și automat și dividendele cuvenite asociaților.

In acest sens, se arată că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că recurentului, în calitate de asociat, îi revenea obligația de a dovedi că suma de 142.001,95 RON a reprezentat o pagubă în patrimoniul societății, astfel că, pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanța de apel face o interpretare greșita a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 2019 si urm. C. proc. civ.

Principiul general care guvernează materia drepturilor și obligațiilor administratorului unei societăți se raportează astfel la contractul de mandat, ceea ce înseamnă că administratorul trebuie să acționeze exclusiv în interesul societății pe care o reprezintă și să efectueze acele acte care se circumscriu obiectului de activitate al societății.

Astfel, potrivit art. 2019 C. civ. mandatarul, în speță administratorul, are obligația de a da socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului (societății) tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale. In ceea ce privește obligațiile legale ale administratorului unei societăți va opera regula diligentei bunului proprietar, aplicabilă în materia mandatului cu titlu oneros prin raportare la dispozițiile art. 2018 alin. (1) coroborat cu art. 2010 alin. (1) teza II din C. civ.

Or, în speță, intimata a avut calitatea de reprezentant, "mandatar" al societății în perioada de referința 2009-2015, perioadă în care a efectuat plăți nejustificate, respectiv fără documente justificative, încălcând astfel obligația legală prevăzută de art. 73 lit. c) și e) din Legea nr. 31/1990 de a ține evidențele corecte ale cheltuielilor efectuate.

Mai consideră recurentul, că în aplicarea dispozițiilor legale ale art. 6 din Legea 82/1991 referitoare la contabilitate, administratorul are obligația legala de a efectua plăți în baza unor documente justificative, iar prin încălcarea acestor dispoziții imperative ale art. 73 din Legea nr. 31/1990, sumele scoase din patrimoniul societății reprezintă, potrivit legii, un prejudiciu fără a fi necesară dovedirea existenței prejudiciului.

Se desprinde astfel concluzia că în această materie sarcina probei revenea intimatei și nu recurentului, având în vedere că în fata instanței de fond s-au acordat mai multe termene în vederea depunerii documentelor contabile de către pârâtă, fiind chiar administrată și proba testimonială cu privire la existența acestor documente și persoana care le deține.

Așadar, prin raportare la dispozițiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu dispozițiile art. 2019, art. 2018 alin. (1) si art. 2010 alin. (1) teza II din C. civ. simpla neîndeplinire a obligației legale de a ține corect evidența plăților făcute în numele societății a produs societății un prejudiciu reprezentat de plățile nejustificate efectuate.

Prin urmare, solicită instanței să rețină că interpretarea dată de instanța de apel în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că intimata ar fi folosit sumele de bani din patrimoniul societății pentru a face cheltuieli în folosul său ori al unui terț este o interpretare contrară legii și exigențelor referitoare la răspunderea administratorului pentru actele săvârșite în executarea mandatului său.

Prin întâmpinarea depusă la 19 ianuarie 2021, intimata B. a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatarea nulității recursului, deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 2 februarie 2021, recurentul solicită înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 martie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 18 martie 2021, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la aspectele reținute de instanța de apel asupra problemelor esențiale supuse controlului judecătoresc de către instanța de fond.

În esență, recurentul susține sub un prim aspect că hotărârea instanței de fond respectă exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind existența motivelor pe care se sprijină, prezentarea faptei ilicite cât și a prejudiciului, precum și menționarea textelor legale incidente.

Sub al doilea aspect, recurentul solicită ca acest motiv de recurs să fie analizat și raportat la dispozițiile art. 477 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a depășit limitele cu care a fost investită prin motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă B..

Raportat la acestă critică, se reține că instanța de apel, analizând devolutiv soluția dată cererii de chemare în judecată, a apreciat că din motivarea primei instanțe nu rezultă dacă au fost examinate în mod real problemele esențiale supuse controlului judecătoresc, nefiind respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se mai reține că prin cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. aceasta a susținut că hotărârea primei instanțe nu cuprinde argumentele care au justificat adoptarea soluției luate, ci doar prezentarea situației de fapt, fără a justifica motivul pentru care instanța de fond a ținut seama de apărările pârâtei, ori rațiunea pentru care se impune respingerea acestora.

Față de aceste precizări, Înalta Curte constată că instanța de apel a corelat motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele căii de atac cu care a fost investită de către apelanta-pârâtă B. și a procedat la rejudecarea fondului cererii introductive de instanță, analizând condițiile răspunderii civile a administratorului față de societate și reținând o soluție contrară celei dispuse de prima instanță.

Instanța de apel constatând lipsa considerentelor în ceea ce privește problemele esențiale supuse controlului judecătoresc prin cererea de chemare în judecată, a analizat pretinsa faptă ilicită, privind neîndeplinirea de către pârâta B. a obligației de a păstra toate documentele justificative ale cheltuielilor efectuate și de a le preda în termen contabilității.

În urma cercetării fondului pricinii și ca urmare a existenței considerentelor străine cauzei, s-a apreciat corect că pretinsa faptă ilicită nu este suficientă pentru angajarea răspunderii pârâtei față de societate, câtă vreme nu a produs o pagubă societății prin efectuarea unor cheltuieli care să-i profite acesteia din urmă.

În consecință, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva corectei aplicări a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica privind depășirea limitelor investirii, se reține că aeasta este neîntemeiată, dispozițiile art. 477 C. proc. civ. fiind respectate în condițiile în care motivarea hotărârii a fost corelată cu criticile susținute prin motivele de apel.

Se observă sub acest aspect existența unor critici substanțiale în cererea de apel depusă de pârâta B. în calea devolutivă de atac referitoare la greșita apreciere de către prima instanță a situației de fapt și a probatoriului administrat care au condus la soluția contestată.

Referitor la criticile recurentului privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al acțiunii, se susține că instanța de apel a făcut trimitere la dispoziții legale străine de natura cauzei, respectiv la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Se arată că au fost invocate în susținerea cererii de chemare în judecată dispozițiile art. 72, art. 73 și art. 148 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 2019 din C. civ.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze interpretarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat de către recurent, cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, cu referire la proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate și la înscrisurile dosarului, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, se constată că acestea au aplicate de către instanța de apel, raportat la dezlegarea prin care s-a reținut că prejudiciul reclamat în cauză, corespunde unor plăți efectuate prin bancă sau prin casa societății, în perioada 01.01.2009-31.12.2015, fără documente justificative, iar considerentele în sensul că pârâta a primit o sumă mai mare cu titlu de dividende decât cea care i se cuvenea nu au legătură cu fapta imputată acesteia în speță.

Având în vedere dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a constatat corect că societatea nu devine debitorul obligației personale față de asociați, dacă nu s-a decis repartizarea profitului sub formă de dividende.

De asemenea, faptul că societatea a calculat/distribuit dividende mai mici decât cele care ar fi putut fi calculate, sub rezerva aprobării de adunarea generală a asociaților, nu se constituie într-o pagubă în patrimoniul societății.

În acest context, Înalta Curte reține că referirea din considerentele deciziei din apel la prevederea art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 era impusă atât de cele consemnate în sentința de fond, cât și de criticile formulate în calea de atac declarată de pârâta B..

O altă critică este reprezentată de interpretarea greșită a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 2019 C. civ.

În interpretarea acestui text legal, recurentul apreciază că sumele scoase din patrimoniul societății reprezintă un prejudiciu, în temeiul legii, fără a fi necesară dovedirea existenței acestuia.

Înalta Curte constată că ceea ce se impută pârâtei este faptul că nu a depus documente justificative în contabilitatea societății, pentru a fi înregistrate de către contabilul societății și a deduce fiscal aceste cheltuieli.

S-a reținut că suma de 142.001,95 reprezintă cheltuieli de combustibil, servicii de telefonie, achiziții de produse alimentare, material necesare desfășurării activității societății, respectiv consumabile, produse de papetărie, avansuri achitate către terți în interesul societății, utilități.

Cauza acțiunii este reprezentată de neprezentarea documentelor financiar contabile pentru aceste cheltuieli, ceea ce reprezintă în sine o pagubă în patrimoniul societății, temeiul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de art. 72-73 din Legea nr. 31/1990.

Revenind la criticile recurentului, privind întrunirea condițiilor răspunderii civile a administratorului față de societate, fără a fi necesară dovada prejudiciului, Înalta Curte arată că acțiunea introductivă de instanță a fost analizată în raport de dispozițiile privind răspunderea civilă, față de încălcarea dreptului subiectiv reglementat de art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Existența prejudiciului constituie una dintre condițiile răspunderii civile contractuale. Art. 1537 C. civ. stabilește în sarcina creditorului obligația de a dovedi prejudiciul, atât sub aspectul existenței, cât și din perspectiva întinderii acestuia, iar reclamantul nu a dovedit că vreuna din acele cheltuieli, înregistrate sau nu în contabilitatea societății, nu ar fi fost efectuate în interesul și beneficiul acesteia.

Astfel, simpla invocare a prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 referitoare la obligațiile administratorului societății nu este suficientă pentru angajarea răspunderii acestuia în lipsa dovedirii unui prejudiciu efectiv produs societății.

În acest context, în mod legal instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile a administratorului față de societate, în lipsa producerii unei pagube în patromoniul acesteia.

Pentru toate considerentele reținute, având în vedere și prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., reținând caracterul nefondat al criticilor formulate.

Având în vedere respingerea recursului, Înalta Curte va admite și cererea intimatei-pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind întrunite condițiile reglementate de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., D. și C. S.R.L.

Obligă recurentul A. la plata sumei de 7.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2021.