ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 630/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 2 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei la plata sumei de 204.321,52 RON, reprezentând sume încasate de către pârâtă în temeiul unui contract rezolvit. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020 C. civ. de la 1864. Prin încheierea din 4 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu de instanță, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2018, sub dosar nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2984/2018 din 4 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007-2012, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta B. la plata către reclamanta a sumei de 204.321,52 RON, reprezentând dividende.

Împotriva sentinței civile nr. 2984/2018 din 4 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâta B.. Prin decizia civilă nr. 1081/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

La 4 septembrie 2019, pârâta B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1081/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, să se dispună respingerea în parte a cererii de chemare în judecată cu privire la dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011. Recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, sens în care a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile reclamantei aferente perioadei 2007-2012, având în vedere că dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011 au fost repartizate în data de 28.04.2014, prin ordin de plată nr. x, conform procesului-verbal al Adunării Generale a Asociaților S.C. C. S.R.L., iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului a fost formulată în data de 02.11.2017, deci în afara termenului de 3 ani prevăzut de textul legal anterior menționat. A susținut recurenta-pârâta că este evidentă intervenirea prescripției pentru obligațiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, în condițiile în care acestea au la bază, așa cum reține însăși prima instanță contractul de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. și reclamanta A.. Or, în condițiile în care prima instanță a reținut că, "data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei de a solicita plata sumelor încasate în plus de către pârâtă în baza actului desființat a luat naștere la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului încheiat între părți", recurenta-pârâtă critică soluția prin care s-a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la obligațiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, susținând că acestea nu au făcut obiectul actului desființat de instanță și, prin urmare, nu a existat cu privire la acestea vreo cauză de încetare sau suspendare a cursului prescripției extinctive. Recurenta-pârâtă a susținut că, din înscrisurile menționate, obligațiile aferente perioadei 2007-05.05.2011 au la bază contractul de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. și reclamanta A., contract ce nu a fost anulat și nu a făcut obiectul judecății în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 2754/12.07.2017. Consideră că anularea unui act subsecvent contractului de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. și reclamanta A., nu are nicio legătură cu valabilitatea acestuia și, pe cale de consecință, cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă cu privire la dreptul la acțiune pentru sumele izvorâte din acest contract. Concluzionează recurenta-pârâtă că, pentru obligațiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, ce au la bază contractul de cesiune încheiat între fostul asociat D. și reclamanta A., termenul de prescripție a început să curgă din data de 28.04.2014, data distribuirii lor, și s-a împlinit în data de 28.04.2017, deci cu 5 luni anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 02.11.2017.

La 5 noiembrie 2019, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-reclamantă a arătat că recurenta susține, în mod nefondat, că reclamanta și-ar fi întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 67 din Legea 31/1990, întrucât, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată, precum și din numeroasele precizări făcute în fața primei instanțe, rezultă că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile privitoare la restitutio in integrum ca efect al rezoluțiunii contractului în baza căruia recurenta a dobândit părțile sociale. Intimata-reclamantă arată că a solicitat obligarea recurentei la plata sumelor primite în baza unui contract rezolvit, act juridic al căror părți au fost atât reclamanta, cât și pârâta, act în temeiul căruia cesionarul a încasat dividende care, în baza efectului ex tunc al sancțiunii rezoluțiunii, se cuveneau reclamantei. Mai arată intimata că societatea a hotărât distribuirea dividendelor aferente perioadei 2007-2012, abia în anul 2014, cu respectarea dispozițiilor art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, în sensul că dividendele care se cuvin după cesiunea părților sociale aparțin cesionarului, în lipsa unei convenții contrare. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, sens în care a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile reclamantei aferente perioadei 2007-2012, având în vedere că dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011 au fost repartizate în data de 28.04.2014, iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului a fost formulată în data de 02.11.2017, în afara termenului de 3 ani prevăzut de textul legal amintit. Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanța de prim control judiciar a respins apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, prin care au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007-2012, invocată de pârâtă, fiind admisă acțiunea reclamantei. În ceea ce privește critica recurentei-pârâte prin care se invocă interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată. Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 204.321,52 RON reprezentând sume încasate de către pârâtă cu titlu de dividende în temeiul contractului de cesiune din 05.05.2011 a cărui rezoluțiune s-a dispus prin sentinta civila nr. 8100/13.07.2016 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2754/12.07.2017 a Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2016. Cererea de restituire a dividendelor încasate de pârâtă a fost întemeiată de reclamantă pe principiul restitutio în integrum, ca efect al repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de cesiune desființat. Dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990 reglementează modalitatea de distribuire a dividendelor de către societate către asociați, sumele din care se pot distribui dividende, restituirea diferențelor rezultate din regularizare, în cazul în care s-a procedat la distribuirea de dividende în cursul anului. Art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, a cărui interpretare greșită se invocă de către recurenta-pârâtă, prevede că "Dreptul la acțiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar prevederilor alin. (2) și (3), se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor". Analizând motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în condițiile în care cererea de restituire a dividendelor încasate de pârâtă a fost întemeiată de reclamantă pe principiul restitutio în integrum, în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile a căror interpretare greșită se invocă de către recurentă nu sunt aplicabile în cauză, instanța de prim control judiciar dând eficiență juridică dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, referitoare la prescripție. În mod corect au reținut ambele instanțe devolutive, incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, referitoare la prescripție, raportat la data încheierii contractului de cesiune a părților sociale între reclamantă și pârâtă, respectiv 05.05.2011. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că obligația de restituire de către pârâtă a dividendelor aferente perioadei 2007-05.05.2011 nu decurge din contractul de cesiune încheiat, la data de 03.05.2011, între reclamanta A. și fostul asociat D., ci din rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat la data de 05.05.2011 între reclamanta A. și pârâta B., rezoluțiune ce s-a dispus, pentru neplata prețului, prin sentinta civila nr. 8100/13.07.2016 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2754/12.07.2017 a Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2016. Prin urmare, dreptul material la acțiune s-a născut pentru reclamantă la data de 12.07.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 2.11.2017, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel. Înalta Curte constată că în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta formulează și critici care vizează hotărârea primei instanțe, astfel încât, față de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, sunt supuse recursului, aceste argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului. Așa fiind, față de cele reținute anterior, motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, decizia atacată cuprinzând motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B..