ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1613/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 116.632,58 Euro (echivalentul în RON al sumei: 535.413,52 RON) reprezentând prejudiciul ce a rezultat în patrimoniul reclamantei ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de inspecție nr. 9 din 5 martie 2015, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1531 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1675 din 30 mai 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței generale a instanțelor din România și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.

Prin decizia civilă nr. 222 R din 11 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1675 din 30 mai 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza instanței de fond pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 2716 din 23 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., fiind respinsă ca neîntemeiată cererea expertului de majorare a onorariului.

Prin decizia civilă nr. 1949A/2021 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția de netimbrare a apelului formulat de apelantul expert C.. A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 2716 din 23 decembrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata B.. A respins ca inadmisibilă excepția necompetenței generale, calificată ca excepția necompetenței instanțelor române, invocată de intimată. A admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru rejudecare pe fond.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a amânat pronunțarea asupra obiecțiunilor formulate de apelantă, prin apărător, la data de 25 ianuarie 2022 și a pus în vedere apelantei să depună la dosarul cauzei înscrisurile care atestă efectuarea procedurii de prelevare a probelor efectuate la momentul preluării mărfii de la D. și să comunice aceste înscrisuri intimatei, în termen de 10 zile, acordându-se termen de judecată la 3 martie 2022.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus în ceea ce privește obiecțiunile formulate, necesitatea ca intimata-pârâtă să facă anumite precizări referitoare la aspectele puse în discuție de apelanta-reclamantă, sens în care s-a comunicat intimatei-pârâte adresă, prorogându-se discutarea obiecțiunilor după efectuarea acelor precizări.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pus în vedere apelantei-reclamante să indice în scris dacă au fost și când au fost comunicate intimatei-pârâte aspectele referitoare la modalitatea de încărcare a produselor de la beneficiarul D., încheierea procesului-verbal de prelevare cu această ocazie, rezultatele analizelor efectuate, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată ce se va acorda.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pus în vedere intimatei să depună la dosarul cauzei traducerea corespondenței prin e-mail și a tuturor înscrisurilor de care înțelege să se folosească, cu cel puțin 2 săptămâni înainte de termenul de judecată ce se va acorda.

Prin încheierea din 19 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a amânat pronunțarea la 2 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 și 19 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L..

Pârâta B. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a fondului, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata din toate fazele procesuale.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că acesta derivă din încălcarea obligației instanței de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situații de fapt pe deplin clarificate, ceea ce semnifică o încălcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

În cauza de față, prin modalitatea de statuare în fapt, deciziei îi lipsește calitatea de a stabili adevărul, în măsura în care instanța de apel a subliniat în considerentele hotărârii că este imposibil de evaluat, care este situația concretă a mărfii exportate în Italia și cine este, în mod concret, persoana responsabilă pentru prejudiciul suportat de reclamantă.

În continuare, recurenta face o amplă descriere a situației de fapt existente în cauză, context în care susține că instanța de apel nu a lămurit deplin starea de fapt și, deși a considerat probele îndestulătoare, a soluționat procesul menținând o stare de echivoc și încălcând rolul său activ în funcția concretă de realizare a justiției. Astfel, în mod decisiv, instanța de apel a stabilit că pe baza unei situații de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii contractuale, se justifică respingerea acțiunii, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esențial legat de clarificarea faptelor, a autoratului și a vinovăției, iar nu de negarea stabilirii lor.

Din această perspectivă, recurenta consideră că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel și-a încălcat rolul principal și a nesocotit obligația de a lămuri pe deplin cauza în scopul corectei aplicări a legii.

Astfel, prin hotărârea recurată se reține greșit că nu s-a "identificat în mod concret fapta ilicită contractuală, reprezentată de încălcarea unei obligații asumate de intimată prin contractul încheiat", precum și faptul că reclamanta nu a invocat nerespectarea de către pârâtă a unor termene nerezonabile, în condițiile în care, prin răspunsul la întâmpinare formulat la fond - înaintea primului termen de judecată conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ. s-au reclamat deciziile pârâtei luate cu mari întârzieri.

Din această perspectivă, a ignorării de către instanță a motivelor invocate de reclamantă cu privire la obligațiile contractuale asumate, precum și întârzierea în luarea deciziilor, deși instanța de apel a invocat nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în realitate tocmai aceste dispoziții procedurale sunt încălcate prin hotărârea dată - aspecte ce se subsumează motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin hotărârea atacată se reține că recurenta nu ar fi făcut dovada "unui termen în care intimata trebuia să analizeze situația", or și din această perspectivă hotărârea este nelegală pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la admisibilitatea probelor - art. 255 C. proc. civ. și încuviințarea acestora - art. 258 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu înscrisurile deținute de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale -solicitate expres prin cererea de apel, instanța încălcând astfel principiile fundamentale ale procesului civil pe care este obligată de dispozițiile art. 20 C. proc. civ. să le respecte, și anume dreptul la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 alin. (2) din același act normativ.

În acest context, recurenta susține că procedurile enumerate concret în cadrul cererii de probatorii sunt deținute de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. î) și k) ale Ordinului MADR nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare în agricultura ecologică, precum și cele ale art. 3 alin. (1) lit. k) și r) ale Ordinului MADR nr. 895/2016 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare, de aprobare a organismelor de inspecție și certificare/organismelor de control și de supraveghere a activității organismelor de control, în agricultura ecologică.

În acest sens, recurenta arată că a făcut dovada faptului că a solicitat Ministerului aceste documente, acesta precizând că sunt confidențiale.

Prin urmare, pe baza acestor proceduri, recurenta consideră că se poate stabili dacă intimata a acționat în conformitate pe întreaga perioadă și în final la data de 24 aprilie 2017, când pârâta a declasat întreaga cantitate de marfă pe baza informațiilor primite din Italia, deși anterior marfa fusese preluată de reclamantă de la D. cu statusul de produs ecologic, precum și când a revenit în data de 18 mai 2017 declasând doar cantitatea de 205.78 tone, iar pentru cantitatea de 74.24 tone a menținut statutul de produs ecologic.

Totodată, se susține că prin încheierile recurate, instanța de apel a respins aceste probe, deși erau necesare și utile aflării adevărului, context în care se critică și faptul că a fost respinsă și proba solicitată prin cererea de apel de efectuare a unei noi expertize, având în vedere complexitatea documentelor prezentate și a informațiilor tehnice conținute, pe care instanța, evident că nu le-a putut decela.

Din perspectiva menționatelor dispoziții, recurenta solicită instanței să rețină că instanța de apel a încălcat normele de procedură indicate și a analizat în mod superficial fondul cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1350 și art. 1531 C. civ.

În acest sens, recurenta susține că așa cum a dovedit, deși obligația clarificării statusului produsului - ecologic sau convențional aparținea intimatei, după o lungă perioadă de incertitudine, aceasta a aplicat sancțiunea declasării întregii cantități de marfă, iar apoi a revenit și a ridicat sancțiunea pentru o parte din produs, menținând-o doar pentru cealaltă parte, astfel că sancțiunea declasării a fost aplicată în condițiile în care pârâta nu a efectuat probe asupra produsului, deși prin contract era obligată la apariția suspiciunii.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, dispozițiile evocate sunt incidente, fiind întrunite condițiile răspunderii contractuale și cum fapta ilicită contractual era dovedită se impunea analiza de către instanță și a celorlalte condiții ale răspunderii contractuale.

Astfel, intimata este obligată la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile și inacțiunele sale care au condus la vânzarea de către reclamată a unei cantități de marfa la un preț mai mic, precum și la suportarea de către recurentă a unor costuri suplimentare de transport, depozitare, inspecție și analize de laborator, stocare, în legătura cu modalitatea aplicării de către pârâta a sancțiunii "declasării" mărfii din produs obținut din agricultura ecologică în produs convențional.

Prin urmare, instanța de apel a ignorat obligațiile legale ale intimatei, care acționează într-un cadru expres reglementat, prin norme legale care îi reglementează activitatea ce face obiectul contractului încheiat între părți.

Astfel, contractul încheiat între părții vizează tocmai această activitate reglementată a intimatei, iar acțiunile și inacțiunile intimatei ce au produs prejudiciul reclamantei vizează tocmai sancțiunea "declasării" la care actele normative indicate fac referire, cu trimitere expresă la măsurile detaliate pe care organismul de inspecție și certificare intenționează să le aplice atunci când se identifică nereguli și/sau încălcări, respectiv procedurii de verificare a neconformităților care să cuprindă documentele ce indică măsuri detaliate pe care unitatea din România intenționează să le aplice în caz de suspiciuni, conform prevederilor art. 91 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, sau în cazul identificării de nereguli și/sau încălcări (catalogul de sancțiuni).

În acest sens, se susține că prin hotărârea dată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 31 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, în condițiile în care probele administrate dovedesc încadrarea în excepția prevăzută la alin. (2).

Prin cererea de recurs incident pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea hotărârii și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de jurisdicția instanțelor române, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, întrucât din analiza cererii introductive de instanță, se observă faptul că temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 1.350 și art. 1.531 din C. civ.. Prin urmare, reclamanta solicită angajarea răspunderii civile contractuale a intimatei și obligarea la repararea integrală a prejudiciului suferit de către aceasta în raport cu prevederile contractului de inspecție încheiat în data de 5 martie 2015, astfel că, contractul de inspecție evocat reprezintă în cauză izvorul drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților față de care instanța de judecată este chemată să soluționeze pricina.

În acest sens, recurenta arată că instanța de recurs urmează să aibă în vedere faptul că din preambulul contractului rezultă în mod clar faptul că acesta se încheie între ABG și A., aceste două părți fiind unicele titulare ale drepturilor și obligațiilor la care se face referire în contract și Termenii și Condițiile Generale.

Prin urmare, față de temeiul de drept al cererii care permite circumstanțierea prezentei cauze ca reprezentând o pricină contractuală, ținând seama de faptul că raporturile juridice generate de încheierea contractului de inspecție s-au executat integral între ABG și A. (în acest sens instanța de recurs urmează să aibă în vedere împrejurarea că deciziile de certificare se iau în exclusivitate în Austria, si nu în România), ceea ce implică faptul că și eventualele pretenții ale A. trebuie să fie valorificate în contradictoriu cu ABG și clauza atributivă de competență din cuprinsul Termenilor și Condițiilor Generale, recurenta consideră că instanțele de judecată din România nu sunt competente să soluționeze prezenta cauză.

În acest context, recurenta supune atenției instanței de recurs cronologia demersurilor procesuale prin care a invocat critici referitoare la competență, aspecte în raport cu care susține că în prezenta cauză ne aflăm în situația unei necompetențe generale, absolute, de ordine publică și care poate fi invocată de către părți în orice stadiu al pricinii față de dispozițiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., situație în care sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., față de împrejurarea că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a unei instanțe. De altfel, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al instanței de apel, respectiv acela că în cauză este o chestiune de competență internațională, soluția este identică având în vedere că în fapt necompetența internațională reprezintă de asemenea o necompetența generală a instanțelor române pentru o categorie specială de litigii, respectiv cele care prezintă un element de extraneitate, ceea ce nu exclude de la aplicare prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care nu fac nicio diferență între cele două "tipologii" de necompetență, idee pe care în mod greșit a acreditat-o instanța de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2022, intimata B. a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

SC A. S.R.L. a depus la 30 decembrie 2022, peste termenul prevăzut de art. 208 C. proc. civ., întâmpinare la recursul incident prin care a invocat excepția inadmisibilității, având în vedere că, în cauza de față excepția necompetenței generale a instanțelor din România a primit o dezlegare definitivă prin decizia civilă nr. 222/2019 pronunțată de Curtea de Apel București, hotărâre judecătorescă pronunțată în calea extraordinară a recursului și care nu poate fi atacată cu recurs, context în care solicită, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-pârâte, depus la 30 decembrie 2022, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 19.01.2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 9.03.2023 Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

La termenul din data de 22 iunie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile și a reținut următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.,

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. de către instanța de apel deoarece nu a fost stabilit adevărul în cauză, respectiv nu a fost lămurită deplin starea de fapt și a soluționat procesul menținând o stare de echivoc, fiind încălcând, în esență, rolul său activ.

Astfel, arată recurenta, prin hotărârea recurată s-a reținut în mod nelegal că nu s-a identificat fapta ilicită contractuală, reprezentată de încălcarea unei obligații asumate de intimată prin contractul încheiat, precum și faptul că reclamanta nu a invocat nerespectarea de către pârâtă a unor termene nerezonabile.

Din această perspectivă a ignorării motivelor invocate cu privire la obligațiile contractuale asumate, precum și a celor care vizează întârzierea pârâtei în luarea deciziilor, deși s-a reținut nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că tocmai aceste dispoziții procedurale sunt încălcate prin hotărârea dată - aspecte ce se subsumează motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate, în cauză nefiind încălcate dispozițiile procedurale care prevăd admisibilitatea și administrarea probelor și nici alte norme procedurale care să atragă sancțiunea nulității, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate în cauză, reclamanta nereușind să facă dovada unei alte situații de fapt, respectiv nu a dovedit existența faptei ilicite care să antreneze răspunderea pârâtei.

Curtea de apel a motivat situația de fapt reținută, răspunzând prin argumente punctuale aspectelor invocate de către reclamantă și analizând cauza prin prisma materialului probator administrat în cauză.

Împrejurarea că instanța de apel a dat prevalență în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operațiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. și care este apanajul exclusiv al instanțelor de judecată devolutive ale fondului cauzei.

Instanța de recurs este limitată exclusiv la exercitarea controlului de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) și ale art. 488 C. proc. civ., în cadrul recursului neputându-se supune controlului analizarea situației de fapt sau a probelor administrate de instanțele devolutive.

În consecință, instanța de apel a exercitat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., dând posibilitatea reclamantei să propună și să administreze probele necesare dovedirii pretențiilor însă această posibilitatea a fost raportată la condițiile legale prevăzute de art. 255 C. proc. civ. în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

În aceste condiții, susținerile recurentei că instanța nu a lămurit pe deplin starea de fapt are legătură directă cu exercitarea de către aceasta a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cu alte cuvinte, reclamanta are sarcina dovedirii pretențiilor prin probe admisibile și apte să soluționeze cauza, legiuitorul stabilind limite în ceea ce privește posibilitatea administrării oricărei probe dacă aceasta nu este utilă și pertinentă pentru soluționarea cauzei.

În exercitarea atribuțiilor conferite de lege instanța de fond a cenzurat administrarea probelor pe care nu le-a considerat utile soluționării cauzei, respectiv proba cu adrese către autorități publice, fără ca acest lucru să constituie o încălcarea a rolului activ sau a principiului disponibilității.

Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Modul în care reclamanta a înțeles să-și dovedească pretențiile se regăsește în situația de fapt reținută de instanță, iar faptul că s-a reținut că nu au fost dovedite pretențiile nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul nerespectării normelor procedurale.

Raportat la considerentele anterioare, Înalta Curte va înlătura și criticile prin care recurenta susține că hotărârea este nelegală pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la admisibilitatea probelor - art. 255 C. proc. civ. și încuviințarea acestora - art. 258 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu înscrisurile deținute de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, deoarece cum s-a arătat, instanța de judecată este suverană în aprecierea utilității și pertinenței probelor, în cauză nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil și anume dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și rolul judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință vor fi înlăturate și criticile formulate în privința încheierilor recurate prin care instanța de apel a respins probele cu adrese către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, având în vedere că instanța le-a considerat nenecesare și neutile cauzei.

Contrar susținerilor recurentei instanța de apel a analizat fondul cauzei, iar soluția de menținere a hotărârii primei instanțe a fost determinată nu de încălcarea normelor procedurale ci ca urmare a nedovedirii de către reclamantă a obligațiilor asumate de pârâtă prin contract, chestiuni care excedează informațiilor pe care o terță persoană, respectiv o instituție publică le-ar putea furniza.

În susținerea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1350 și art. 1531 C. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că, deși obligația clarificării statusului produsului - ecologic sau convențional aparținea intimatei, după o lungă perioadă de incertitudine, aceasta a aplicat sancțiunea declasării întregii cantități de marfă, iar apoi a revenit și a ridicat sancțiunea pentru o parte din produs, menținând-o doar pentru cealaltă parte, astfel că sancțiunea declasării a fost aplicată în condițiile în care pârâta nu a efectuat probe asupra produsului, deși prin contract era obligată.

Înalta Curte constată că, deși această critică este invocată ca reprezentând o ipoteză prevăzută de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate se referă la modul de interpretare a probelor de către instanța de apel în sensul că greșit nu s-a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii contractuale și că ar exista fapta ilicită.

Motivul de casare menționat vizează nelegalitatea hotărârii în condițiile în care prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material.

Expunerea de către recurentă a situației de fapt ca fiind greșit reținută și indicarea generică a textelor de lege care reglementează răspunderea contractuală fără precizarea în concret a modului în care au fost încălcare normele de drept material nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât nu vizează nelegalitatea hotărârii ci eventuala netemeinicie a acesteia.

Pentru aceleași considerente vor fi înlăturate și celelalte critici prin care recurenta susține că pârâta este obligată la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile și inacțiunele sale care au condus la vânzarea de către reclamată a unei cantități de marfa la un preț mai mic, precum și la suportarea de către recurentă a unor costuri suplimentare în legătura cu modalitatea aplicării de către pârâta a sancțiunii "declasării" mărfii.

De asemenea sunt critici de netemeinicie și cele prin care se susține că prin hotărârea dată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 31 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, întrucât chiar recurenta arată că probele administrate dovedesc încadrarea în excepția prevăzută la alin. (2) a acestui regulament.

Or, trimiterea la probe nu vădește legalitatea hotărârii ci eventual netemeinicia sa, aspect care nu face obiectul căii de atac a recursului.

Analizând recursul incident, Înalta Curte îl va reține ca nefondat pentru considerentele ce succed.

În susținerea recursului recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Înalta Curte reține că soluția instanței de apel în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor române a fost aceea de respingere a acestei excepții ca inadmisibile motivat de faptul că pârâta a invocat-o prin întâmpinare, iar nu prin declararea unui apel principal sau incident, context în care s-a reținut că excepția invocată nu poate fi analizată, deoarece nu a fost invocată printr-unul din mijloacele procedurale adecvate, ceea ce înseamnă că raportat la dispozițiile art. 430 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., soluționarea acestei probleme de drept a dobândit autoritate de lucru judecat și nu mai poate fi reiterată.

Având în vedere că excepția a fost respinsă ca inadmisibilă, iar nu pe fond, Înalta Curte va analiza exclusiv criticile ce privesc soluția pronunțată.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Excepția necompetenței generale a instanțelor române este o excepție de ordine publică ce poate fi invocată de părți ori de către judecător, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., în orice stare a pricinii.

Acest principiu nu poate contraveni regulilor procedurale care prevăd modul de exercitare a căilor de atac precum și normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Prin încheierea din data de 25.04.2018 pronunțată de prima instanță s-a stabilit competența generală, materială, teritorială și funcțională a instanței, această încheiere având caracter interlocutoriu.

Așadar, pentru a combate această soluție, recurenta-pârâta era ținută de promovarea apelului (principal sau incident) împotriva acestei încheierii, o astfel de neregularitate neputând fi invocată ulterior, prin întâmpinare.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., soluționarea unei probleme de drept dobândește autoritatea de lucru judecat provizorie încă de la data pronunțării, partea interesată putând împiedica dobândirea autorității de lucru judecat în mod definitiv asupra soluției date prin promovarea căii de atac, iar nu prin invocarea excepției în cadrul întâmpinării formulate.

Prin urmare, deși excepțiile procesuale absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului, chiar și în fața instanței de recurs, aceasta nu înseamnă că pot fi reiterate de titularul ei în fiecare etapă procesuală, întrucât odată soluționată de instanța în fața căreia a fost invocată, reformarea soluției nu poate opera decât prin formularea căii de atac împotriva actului de procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra excepției.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a înțeles să urmeze căile procedurale adecvate susținerii acestei excepții, soluția instanței de apel este legală, motiv pentru care criticile recurentei vor fi reținute ca nefondate.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 și 19 mai 2022 și a deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Totodată, va respinge ca nefondat și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 și 19 mai 2022 și a deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2023.