ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1150/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 03.09.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C. S.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.3, art. 4.8 lit. a), b), d), art. 5.2, art. 5.4, art. 8.3, art. 8.5 linia 3, art. 9.1, art. 9.3, art. 10.1 din contractul de credit imobiliar nr. x din 26.02.2008;

- să fie obligată pârâta să elimine din contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008 clauzele abuzive arătate la primul petit;

- să se constate nulitatea actului adițional din 16.09.2010 la contractul de credit nr. x/28.10.2008;

- în subsidiar la acest petit, să se constate caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. I din actul adițional din 16.09.2010, pct. 1, 2, 3 alin. (6).4 din capitolul "Valoarea dobânzilor și comisioanelor bancare", cuprins în Anexa I; pct. 1, 2, 3 din capitolul "Valoarea totală plătibilă și costul total al contractului" cuprins în Anexa I la actul adițional din 16.09.2010;

- să fie obligată pârâta să elimine din actul adițional din 16.09.2010 clauzele abuzive arătate la petitul anterior;

- să se constate că dobânda anuală a creditului acordat prin contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008 este fixă, pentru primele 6 luni ale contractului, în procent de 3,9%, iar pentru perioada ulterioară primelor 6 luni de contract dobânda este una variabilă, formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1%;

- să fie obligată pârâta să încheie cu reclamanții un act adițional la contractul de credit, în care să fie cuprinsă dobânda anuală formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1% pentru perioada ulterioară primelor 6 luni de contract;

- să se constate că reclamanții nu datorează sumele percepute ilegal de către pârâtă, începând cu luna a șaptea de contract și până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, peste nivelul dobânzii formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1% și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor astfel încasate, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata pentru aceste sume a dobânzii legale calculată de la data perceperii lor și până la data restituirii efective;

- să se constate că reclamanții nu datorează sumele percepute ilegal de către pârâtă în baza art. 4.8 lit. a) și 4.8 lit. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008, care reglementează comisionul de acordare și gestiune și comisionul de administrare lunară și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor astfel încasate, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata pentru aceste sume a dobânzii legale calculată de la data perceperii lor până la data restituirii efective;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7829/12.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 339 alin. (2) C. proc. civ., a fost majorat onorariul expertului D. cu suma de 2.500 de RON, în sarcina reclamanților A. și B.; a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.3 în ceea ce privește sintagma "banca își rezervă dreptul de a modifica dobânda și/sau comisioanele bancare"; art. 4.8 lit. a), referitoare la comisionul de acordare, art. 4.8 lit. b), referitoare la comisionul de administrare lunară, art. 8.3, art. 8.5 alin. (3); art. 9.1, art. 9.3 și art. 10.1 din contractul de credit nr. x/26.02.2008; s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de dobândă, comision de acordare și de comision de administrare lunară, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, actualizate cu indicele de inflație precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză; a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 5.895 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 1.395 RON onorariu avocat și 4.500 RON cu titlu de onorariu expert).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta E. S.A. (continuator al C. S.A.), în contradictoriu cu reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului și, în consecință, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 15.11.2017, expertul contabil judiciar D. a formulat cerere de intervenție principală, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție și obligarea reclamanților A. și B. la achitarea onorariului de expert contabil.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2018, cererea de intervenție principală a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 23.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de C. S.A. și, în consecință, a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că:

S-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.8 lit. a) și b) din contractul de credit; s-a respins cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă acestora, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților 3.395 RON, cheltuieli de judecată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; a fost respinsă cererea intimaților de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea în întregime a apelului declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7829/12.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 19.09.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de F. S.A. în interesul intimatei-pârâte E. S.A. (C. S.A.).

Prin decizia civilă nr. 1377 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a fost casată decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de pârâta E. S.A. (C. S.A.); a fost respinsă cererea de intervenție accesorie a F. în favoarea apelantei E. (fosta C.); a fost obligată apelanta la plata către intimați a sumei de 3.629,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului și a sumei de 2.677,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente recursului.

I. Împotriva acestei decizii, la 17 decembrie 2020, a declarat recurs pârâta E. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării cauzei, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Arată recurenta că, în ceea ce privește clauzele referitoare la prețul contractului, inclusiv comisioane, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Cu privire la comisionul de administrare, susține recurenta că această clauză nu este abuzivă, întrucât indică în mod expres rațiunea perceperii acestui comision iar întinderea acestuia este exprimată într-o sumă procentuală determinată raportat la valoarea creditului.

În continuare, recurenta evocă considerentele deciziei nr. 916 din 9 aprilie 2019, pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susține că perceperea lunară a comisionului de administrare nu îl transformă într-o dobândă mascată, neexistând nicio similitudine juridică între comision (perceput pentru operațiuni legate de utilizarea/monitorizarea/rambursarea creditului) și dobânda (percepută pentru lipsa de folosință a sumei împrumutate).

Totodată, arată că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea comisionului de administrare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (art. 36), respectiv a O.U.G. nr. 52/2016 (art. 17), prin care s-a permis în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă o dată rațiunea perceperii acestuia.

Învederează recurenta-pârâtă că acest comision este recunoscut și în cuprinsul art. 9

3

lit. d) teza I din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

În plus, arată că, întrucât acest tip de comision este reglementat în cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate, nici nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit.

Autoarea căii de atac arată că valoarea comisionului de administrare a fost evidențiată atât în cuprinsul contractului, cât și a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractul de credit.

Prin urmare, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate, recurenta apreciază că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, învederează recurenta-pârâtă că, nu este necesar ca o clauză să cuprindă definiția termenului câtă vreme acest termen are sensul comun din dicționar, neexistând niciun dubiu cu privire la motivul pentru care este perceput acesta, fiind evident care sunt operațiunile pentru care este perceput. Subliniază că, în hotârârea C-621/17 Kiss vs. G., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. De asemenea, acest comision este prevăzut în contract într-un cuantum fix prin raportare la valoarea soldului, clientul putând să prevadă de la început, cu exactitate, care este cuantumul acestuia.

Cu privire la comisionul de acordare a creditului, arată recurenta că acest comision reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonității clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul și a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului.

Susține recurenta-pârâtă că intimații au putut observa cuantumul comisioanelor și modul de calcul al acestora, astfel că nu sunt într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, iar denumirea comisionului relevă fără echivoc rațiunea perceperii sale, respectiv activitatea de acordare a creditului, lipsa unei definiții exprese neechivalând cu lipsa de informare ori cu imposibilitatea consumatorului de a cunoaște scopul pentru care este peceput un anumit comision.

Mai arată recurenta că această clauză nu prezintă caracter abuziv, deoarece, la data încheierii contractului de credit, intimații au agreat și plata unui astfel de comision, care, fiind perceput o singură dată, nu creează un dezechilibru în defavoarea acestora și nu reprezintă o sarcină împovărătoare.

Totodată, arată că prevederile contractuale care vizează comisionul de acordare sunt excluse de la verificare, raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, iar clauza menționată întrunește cerința limbajului clar și inteligibil. Totodată, comisionul de acordare este evidențiat și în graficul de rambursare aferent contractului de credit.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor pretins abuzive, recurenta apreciază că acest capăt de cerere încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, pentru că se solicită instanței să dispună obligarea recurentei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat.

Or, contractul este guvernat de principiul forței obligatorii, caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună-credință a contractului conform art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care și le-au asumat.

Totodată, arată autoarea căii de atac că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 76/25.01.2017 și decizia nr. 558/2017, a hotărât că dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor (respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE) prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți la 26.01.2021 și intimatei-interveniente accesoriu la 26.01.2021 .

La 24.02.2021, în termen legal, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte și recurentei-interveniente, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. La 21.12.2020, intimata-intervenientă F. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 663 din 30.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea cererii de recurs, desființarea deciziei atacate, cu consecința respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare și gestiune precum și al comisionului de administrare lunară, prevăzute la art. 4.8 lit. a) și b) din contract.

Recurenta-intervenientă accesoriu susține că decizia este dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.8. lit. a) și b) din contract, arată că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voința părților.

Recurenta apreciază că nu sunt întrunite condițiile constatării caracterului abuziv al comisionului de acordare și al comisionului de administrare, chiar dacă în cuprinsul contractului nu se regăsește o definiție a contraprestațiilor băncii care ar justifica perceperea acestor comisioane, întrucât la data încheierii contractului, legea nu impunea o asemenea obligație.

Susține recurenta-intervenientă că banca a efectuat o analiză a documentației de credit și a înscrisurilor depuse de clientul consumator, servicii necontestate sub aspectul caracterului real, fiind dovedite chiar de încheierea contractului. Totodată, arată că banca nu a perceput și un comision de analiză a dosarului de credit, astfel încât nu se poate reține plata abuzivă a unor comisioane separate pentru același tip de servicii sau pentru activități situate în afara cadrului contractual.

Mai susține recurenta că, din modul în care a fost stipulat, ca un procent din valoarea creditului și prin perceperea o singură dată, la încheierea contractului, este îndeplinită exigența caracterului clar și inteligibil al clauzei. Chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite de plata acestor comisioane, acest lucru rezultă din coroborarea instituirii comisionului cu momentul scadenței acestuia, data primei trageri. Astfel, susține recurenta că, orice consumator fără cunoștințe de specialitate, înțelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale și de timp pentru verificarea documentației depuse.

Arată că nu se poate reține instituirea acestei clauze în beneficiul exclusiv al profesionistului, în contextul prestațiilor specifice ale băncii, care își găsesc îndreptățirea unei remunerații și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, respectiv în art. 36 privind comisionul de analiză, nefiind, deci, înlăturată prezumția de bună-credință a băncii în derularea raporturilor contractuale cu intimații.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-intervenientă susține că clauzele reclamante nu au un caracter abuziv întrucât nu se poate reține caracterul nenegociat al acestora.

După evocarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta prezintă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a putea fi calificată drept abuzivă: să nu fi fost negociată (din culpa comerciantului/profesionistului); să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.

În plus, se evocă și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și se precizează că, pentru a fi abuzivă, o clauză trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fie negociată din culpa comerciantului/consumatorului; să fie excesivă și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

Or, susține recurenta că, în cauză, clauzele contractule reclamate nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și deci nu au caracter abuziv, fiind negociate de părțile semnatare, înainte de semnarea contractului.

Faptul că, deși au fost informați despre forma contractului, intimații nu au înțeles să formuleze o contraofertă și nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnaă că este vorba de un contract nenegociat.

Prin urmare, apreciază că susținerea instanței de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât intimații nu au dovedit, în mod cert, faptul că au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că și-au exprimat dorința de a modifica oferta băncii, că au inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă.

Arată recurenta că banca a acționat cu bună-credință, conform art. 970 C. civ. de la 1864.

Totodată, se arată că nu există un dezechilibru semnificativ cauzat de clauzele contractuale reclamate. Subliniază că doctrina a stabilit că dezechilibrul trebuie să fie in rem, iar legiuitorul a stabilit sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În prezenta cauză nu poate fi vorba despre un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară, precum și celelalte comisioane, întrucât banca și-a asumat și ulterior și-a îndeplinit obligația de acordare a împrumuturilor în moneda și în cuantumul soliciat de împrumutat.

Nu în ultimul rând, recurenta-intervenientă arată că nu sunt incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece clauzele contestate constituie condiții contractuale despre care intimații au luat cunoștință la data semnării contractului de împrumut.

Recursul a fost comunicat intimaților și recurentei-pârâte.

La 25.02.2021, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Deși nu au invocat excepția nulității recursului, intimații-reclamanți au susținut faptul că recurenta-intervenientă nu a dezvoltat critici susceptibile a fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 25.01.2022, s-a dispus comunicarea raportului către părți, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15.03.2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a acordat termen în ședință publică.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esență, aceleași critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, instanța supremă apreciază că se poate răspunde acestora printr-un considerent comun.

Recurenta-pârâtă și recurenta intervenientă accesoriu F. S.A. critică soluția instanței de apel cu privire la clauzele care instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare, prevăzute la art. 4.8 lit. a) și b) din Contractul de credit nr. x/26.02.2008, precum și cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive.

Criticile recurentelor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. d) din O.G. nr. 21/1992 și art. 36 din O.G. nr. 50/2010 și pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 1377 din 19 septembrie 2019, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2015, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reținut că, în realitate, clauzele prevăzute de art. 4.8 lit. a) și b) din contract nu au fost negociate cu consumatorul iar în cuprinsul clauzelor nu sunt prevăzute prestațiile efective în schimbul cărora s-au perceput aceste comisioane, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea părților. Totodată, s-a reținut faptul că aceste două clauze nu respectă exigențele bunei-credințe și vatămă interesele patrimoniale ale recurenților consumator, precum și faptul că, au caracter abuziv clauzele care se referă la comisioane, întrucât motivația perceperii lor nu rezultă și nu se justifică în contract.

Instanța supremă reține, în consecință, că sunt nefondate criticile recurentelor, instanța de apel pronunțând decizia cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

În acest sens, instanța de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare și care au intrat în puterea de lucru judecat, a reținut că soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.8 lit. a) și b) din contractul de credit și de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare și de administrare, actualizate cu indicele de inflație și a dobânzii legale aferente acestora se impune a fi menținută.

În acest context, toate susținerile recurentelor, prin care încearcă să demonstreze faptul cele două clauze au fost negociate și sunt exprimate într-un mod clar și inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanța de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că cele două clauze sunt abuzive iar instanța de apel era ținută de această dezlegare, în soluționarea apelului.

Recurentele au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Au susținut, în esență, că, față de caracterul complex al contractului de credit bancar, și comisioanele pot fi considerate prestații esențiale și, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanța națională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc și alții, C-186/17, par. 35 și 36).

Așadar, noțiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greșit aplicat de către instanța de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la apartenența clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor avansate de jurisprudența CJUE, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă. Astfel, a reținut că reclamanții au contestat atât cuantumul comisioanelor, cât și lipsa de transparență în stabilirea acestora și a serviciilor prestate, aspect care, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, permite analiza clauzelor contestate prin prisma condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că art. 9

3

lit. d) din O.U.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 26.02.2008, întrucât a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008. Pentru aceleași considerente, nici dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 17 din O.U.G. nr. 52/2016 nu sunt aplicabile speței, actele normative la care recurentele au făcut referire intrând în vigoare la o dată ulterioară semnării contractului de credit.

În ce privește criticile cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive, instanța de recurs reține că au fost formulate omisso medio, cu nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, se constată că, în apel, criticile recurentelor au privit doar caracterul pretins neabuziv al clauzelor contractului de credit ce instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare, deși, prin sentința primei instanțe s-a dispus și restituirea de către pârâta E. S.A. a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de dobândă, comision de acordare și comision de administrare lunară, de la data încasării acestora și până la data perceperii lor, actualizate cu indicele de inflație, precum și plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Ca părți căzute în pretenții, recurentele vor fi obligate la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. S.A.) și de recurenta-intervenientă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. S.A.) și de recurenta-intervenientă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurentele la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.