ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1373/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.06.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, astfel cum a fost completată la 26.11.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. (în prezent D.) și E.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind caracterul variabil al dobânzii, inserate la art. 4 pct. 4.5, art. 5 pct. 5.4 și 5.5 parțial, art. 8 pct. 8.6, liniuța a doua, parțial și art. 11 pct. 11.4 din contractul de credit nr. x/15.10.2007 și să dispună repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea prestațiilor efectuate în baza acestor clauze sau, în subsidiar, prin compensarea sumelor plătite cu cele rămase de plată în baza contractului de credit; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda penalizatoare prevăzute la art. 4 pct. 4.8 și 4.9 din contractul de credit sus-menționat, la art. III pct. 7 și art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (19) parțial, din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare și la art. 2 pct. 2.3 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Speciale de creditare, la art. III pct. 7 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare și art. 2 pct. 2.4 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Speciale de creditare, precum și la art. III pct. 7 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare și la art. III pct. 7 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Speciale de creditare și, ca o consecință, să dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau, pentru cele plătite, compensarea cu restul de plată datorat în baza convenției de refinanțare; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind comisioanele de acordare și de administrare stabilite prin art. 4 pct. 4.10 lit. a) și b), art. 5 pct. 5.5 parțial și art. 8 pct. 8.6 liniuța a doua, parțial, din contractul de credit și prin art. III pct. 8 din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare și art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (2) din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor vizând riscul valutar, inserate la art. 5.1 și 5.11 din contractul de credit nr. x/15.10.2007, la art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (4) și art. VI pct. 1 subpunctul 1.3.2 (3) lit. i) și ii) din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare, la art. IV pct. 8 și art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare, precum și la art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) lit. i) și ii) din actul adițional nr. x la contract - Condiții Generale de creditare și la art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) lit. i) și ii) din actul adițional nr. x la contract - Condiții Speciale de creditare și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor încasate în temeiul acestor clauze sau compensarea sumelor achitate cu cele rămase de plătit, precum și lipsirea de efect a clauzelor pretins abuzive pentru viitor, prin conversia în RON a creditului la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data tragerii sau denominarea cursului de schimb franc elvețian-leu la cel de la data încheierii contractului, cu menținerea nivelului dobânzii din contract, iar, în subsidiar, conversia în RON a creditelor de refinanțare acordate, la cursul de la data tragerii sau denominarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb euro-leu de la data încheierii contractului de credit, până la finalizarea contractului, cu menținerea nivelului dobânzii din contract. De asemenea, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a mai multor clauze, astfel cum au fost identificate prin cererea de chemare în judecată și prin cea adițională din 26.11.2015, inserate în contractul de credit nr. x/15.10.2007 și în actele adiționale la acesta, în măsura în care se referă la clauze ce vor fi constatate abuzive, precum și nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între C. S.A. și E..

Prin sentința civilă nr. 1685/09.05.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La 24.04.2019, F. ERGASIAS S.A. (actuala F.) a depus o cerere de intervenție, arătând că a preluat de la E.. creanța rezultând din contractul de credit în litigiu.

La termenul din 23.05.2019 instanța de apel a dispus introducerea în cauză a F. ERGASIAS S.A., în calitate de intimată-intervenientă.

Prin decizia civilă nr. 2056/28.11.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat în tot sentința atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, primei instanțe.

Împotriva acestei decizii civile, F., E.. și D. au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, F. și E.., după ce au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare, au susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13.

Potrivit acestora, în mod nelegal a reținut instanța de apel că reclamanții au calitatea de consumatori, astfel cum este ea definită de textele de lege arătate mai sus.

În acest sens, au evocat dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea 193/2000 și ale art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13 și au arătat că protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu profesionistul, acționează în afara activității profesionale.

Au subliniat aceste recurente că, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000, se pot prevala de dispozițiile acestui act normativ numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul legii, dar și că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., noțiunea de consumator trebuie să primească aceeași semnificație, pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul european în domeniul contractelor încheiate de consumatori, precum și coerența dreptului Uniunii. În continuare, au evocat jurisprudența C.J.U.E. cu privire la definirea noțiunii de consumator și au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acesteia, ignorând criteriile relevante privind stabilirea acesteia, respectiv natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, susceptibilă să demonstreze scopul în care este dobândit acesta, legătura funcțională cu activitatea unui profesionist, intenția cu care s-a acționat la dobândirea bunului sau a serviciului și împrejurările particulare, printre care și puterea financiară a părților.

În opinia recurentelor, nici calitatea intimaților-reclamanți de persoane fizice și nici specificul contractului (de nevoi personale) nu sunt suficiente pentru a se reține calitatea lor de consumatori.

De asemenea, au susținut că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la cele reținute de C.J.U.E. în cauza C 110-/14 (Costea contra G. S.A.), în sensul că noțiunea de consumator, din perspectiva art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13, are caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care aceasta dispune în mod real. Aceasta, întrucât recurentele nu s-au prevalat de asemenea argumente, ci de valoarea și destinația împrumutului.

Sub un al treilea aspect, au arătat că în mod eronat și-a argumentat curtea de apel soluția prin prisma aspectului formal al contractului de împrumut și a faptului că o parte a sumei împrumutate a fost utilizată pentru plata comisionului de acordare și pentru rambursarea unor credite de nevoi personale anterioare, cât timp suma totală împrumutată depășește cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obișnuit.

Au subliniat autoarele căii de atac că esențial pentru clarificarea calității împrumutaților este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestuia apar ca relevante valoarea ridicată a sumei acordate, care depășește nivelul nevoilor private curente și faptul că împrumutul a fost destinat derulării unor activități antreprenoriale.

Potrivit recurentelor, nu este lipsită de relevanță nici susținerea C. S.A. în sensul că intimații-reclamanții au beneficiat de o derogare de la politica comercială a băncii, având în vedere calitatea intimatului-reclamant, de notar colaborator al sucursalei Otopeni a băncii și bonitatea sa financiară. Totodată, au susținut că prezintă o relevanță deosebită împrejurarea că intimații-reclamanți dețineau la momentul contractării un număr de cel puțin 15 imobile, dar și venituri considerabile, iar din probatoriul administrat în cauză se naște o prezumție rezonabilă că sumele de bani au avut ca scop edificarea, pe lângă alte imobile, a unei clădiri de birouri menite a servi drept sediu pentru Biroul Notarului Public A..

Or, deși instanța de apel a reținut că documentele nu dovedesc că destinația creditului viza realizarea activităților antreprenoriale, au apreciat că le revenea intimaților-reclamanți obligația de a dovedi calitatea de consumator în apel, în condițiile în care fusese răsturnată prezumția de consumator în fața primei instanțe, însă, în motivarea apelului, aceștia nu au făcut niciun fel de mențiune cu privire la situația de fapt și argumentele reținute de tribunal și nici nu au combătut probele administrate, care au răsturnat prezumția de consumatori.

O altă critică formulată de aceste recurente vizează aplicarea greșită a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că greșit a reținut curtea de apel că prima instanță a încălcat dispozițiile textului de lege sus-menționat, în condițiile în care tribunalul, constatând că reclamanții nu dețin calitatea de consumatori, în mod corect nu a trecut la analiza pe fond a legalității clauzelor pretins abuzive.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

D., prin recursul său, după ce, în prealabil, a arătat că nu înțelege să formuleze critici de nelegalitate împotriva dezlegării date asupra chestiunilor de natură procedurală, subsumate primului motiv de apel, având în vedere că acestea au fost găsite ca nefondate de instanța de apel, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de prim control judiciar.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că decizia atacată este nemotivată, conține motive contradictorii și că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a încălcat art. 22 și art. 478, rap. la art. 249 C. proc. civ., prin nesocotirea principiilor procesului civil.

În acest sens, a susținut că lipsește orice probă care să demonstreze că sumele ar fi fost folosite într-un scop pur de consum, încălcarea rolului activ al instanței în aflarea adevărului fiind cu atât mai evidentă, cu cât dubiul asupra destinației sumelor împrumutate a fost generat chiar de atitudinea intimaților-reclamanți, care au evitat să dea informații cu privire la operațiunile lor financiare.

Mai mult decât atât, au arătat că toate probele administrate în cauză, inclusiv în apel, conturează o ipoteză contrară celei reținute de instanța de prim control judiciar.

În acest context, a susținut că, potrivit art. 249, rap. la art. 478 C. proc. civ., în etapa procesuală a apelului revenea reclamanților sarcina probării calității lor de consumatori, infirmată de prima instanță. Cu toate acestea, instanța de apel a nesocotit aceste reguli, sancționând practic banca pentru că nu a administrat probe suplimentare care să demonstreze destinația sumelor. Vătămarea cauzată prin deplasarea nelegală a sarcinii probei este una evidentă în opinia acestei recurente, care, subliniind că nu contestă dreptul instanței de apel de a reinterpreta probele administrate, a susținut că întreaga motivare consacră o răsturnare a sarcinii probei, fiind construită pe absența unor dovezi suplimentare, în contextul în care probele existente și faptele prezumate în baza acestora nu au fost infirmate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată este doar în aparență motivată. În realitate, a apreciat că fondul problemei nu este dezlegat, iar argumentația este presărată cu contradicții, deducții nefondate și raționamente de tip ciclic, lipsind considerentele care să fundamenteze riguros și mai presus de orice dubiu întrunirea calității de consumatori în persoana intimaților-reclamanți.

După ce a evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a arătat că un prim viciu al motivării rezidă chiar în construcția argumentației. Astfel, instanța de apel nu a argumentat, ci a înlăturat argumente și a reținut calitatea de consumatori nu în baza unui raționament neechivoc, ci în considerarea calității de persoane fizice a intimaților-reclamanți și a faptului că nu prezintă relevanță că aceștia desfășurau profesii juridice.

În acest context, a făcut referire și la definiția prezumției, regăsită în art. 327 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a înlăturat o prezumție, fără a o înlocui cu vreun alt mijloc de probă.

Singura modalitate în care o astfel de motivare putea satisface rigorile art. 425 C. proc. civ. era, potrivit acestei recurente, probarea faptului contrar, respectiv a împrejurării că suma împrumutată a fost folosită în scopuri din afara activității comerciale. Or, modul în care a procedat curtea de apel conduce la absența unui raționament logico-juridic apt să fundamenteze soluția pronunțată în cauză, în condițiile în care nu a fost înlăturat dubiul, care, în acest caz, chiar în contextul prezumției decurgând din calitatea de persoane fizice, nu poate profita intimaților-reclamanți, care nu au contraprobat elementele care îl generează.

Un al doilea viciu al deciziei, a apreciat această recurentă, rezidă în existența unor motive contradictorii, context în care a arătat că instanța de apel a atras atenția intimaților-reclamanți că nu pot reproșa în calea de atac omisiunea instanței de a ordona probe din oficiu, în condițiile în care aceștia nu au administrat probe în scopul dovedirii calității de consumator, pentru ca, ulterior, să rețină ca fiind conform acest comportament procesual, interpretând în beneficiul acelorași părți probe, fără ca acestea să fi fost administrate în mod nemijlocit. Tot contradictoriu a apreciat că este și raționamentul instanței de apel, care a reținut perioada edificării imobilelor în care își are sediul cabinetul notarial al intimaților-reclamanți, dar a exclus că suma destinată refinanțării creditului contractat anterior la H. S.A. ar putea avea o destinație comercială ori profesională, deși acesta a fost tras la momentul edificării bunurilor destinate exercitării profesiei, cu toate că ar fi logic ca, și în privința sumei care refinanțează un credit luat anterior, pentru care prezumția folosirii în scop comercial opera, să funcționeze aceeași prezumție. În opinia acestei recurente, premisa de la care a plecat instanța de apel, că mențiunea "nevoi personale" în contract este suficientă pentru a reține calitatea de consumatori, este insuficientă și nedovedită, ea necesitând deopotrivă probe, iar concluzia instanței, în sensul că nici D. nu a apreciat că destinația creditului ar fi alta decât cea inserată în contract, respectiv acoperirea unor nevoi personale ori refinanțare, este speculativă. În condițiile în care împrumutații nu au oferit detalii în legătură cu modul în care vor utiliza sumele, elemente cum sunt valoarea foarte mare a creditului, existența unor numeroase proprietăți și veniturile cu mult peste medie puteau da naștere unei prezumții contrare, în sensul că împrumutul are preponderent un scop investițional.

O altă critică, dezvoltată de această recurentă subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13, care definesc noțiunea de consumator.

O primă eroare de interpretare a instanței de apel constă, în opinia recurentei, în absolutizarea relevanței mențiunii destinației creditului din contract, și anume sintagma abstractă "nevoi personale", în condițiile în care în jurisprudența C.J.U.E. consumatorii nu se definesc in abstracto, ci după cum acționează in concreto.

Potrivit recurentei, contrar celor reținute de curtea de apel, mențiunea nevoi personale nu definește de plano contractul ca fiind unul încheiat cu consumatorii, existând nevoi personale, din sfera de dezvoltare și realizare personală, care se satisfac prin realizarea de activități aducătoare de profit.

Totodată, a subliniat că nicăieri în cuprinsul contractului nu s-a menționat că împrumutul se acordă pentru satisfacerea unor nevoi personale de consum. Or, creditele de nevoi personale, creditele ipotecare și creditele de investiții imobiliare pot fi încheiate atât de consumatori, cât și de profesioniști.

O a doua eroare de interpretare a apreciat că derivă din luarea în calcul a așa-ziselor elemente cunoscute de bancă la momentul acordării creditului, ce constau fie în aspecte tarifare, fie în aspecte ce ar ține de situația personală a intimaților-reclamanți, cum sunt veniturile obținute și componența familiei. În acest context, a susținut că și dacă banca ar fi fost încredințată că pune creditul la dispoziție unor consumatori, instanța era obligată să verifice dacă sumele au fost utilizate în scopul satisfacerii unor nevoi străine de orice activitate economică/profesională/artizanală, destinația dată de împrumutați creditului fiind un element volitiv, care intervine ulterior acordării și care ține de fiecare împrumutat. A mai arătat această recurentă că intimaților-reclamanți li s-au pus la dispoziție sume extrem de ridicate, a căror utilizare nu au fost în măsură să o justifice. Din contră, destinația concretă a fost constant ocultată de aceștia, fără însă a fi contestate susținerile băncii, potrivit cărora, cel puțin în parte, sumele acordate au satisfăcut nevoi antreprenoriale.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a interpretat în mod restrictiv și partizan prevederile art. 2 lit. b) din Directiva (C.E) nr. 93/13 în privința noțiunii de consumator, în raport cu existența unui posibil contract cu dublu scop. Astfel, admițând posibilitatea ca, în speță, intimații-reclamanți să fi folosit sume în scopuri din afara celor de consum, a apreciat utilizarea în scop comercial ca fiind minimă, aplicând criteriul scopului predominant în contextul general al contractului în favoarea acestora, fără a verifica în concret ponderea achiziției de terenuri cu potențial speculativ și reținând că băncile nu au fost în măsură să probeze ponderea semnificativă a destinației comerciale. Or, această interpretare a apreciat că este nelegală, întrucât, pe de o parte, sarcina probei dovedirii proporției nesemnificative în contextul întregului contract revenea părților adverse, iar, pe de altă parte, un atare criteriu este imposibil de valorificat în absența unei analize valorice a sumelor afectate fiecărei destinații, analiză pe care instanța de apel nu a realizat-o.

În final, a evocat art. 148 alin. (2) din Constituția României, care consacră prevalența dreptului comunitar și a susținut că, pentru a infirma soluția tribunalului, curtea de apel a citat, în repetate rânduri, jurisprudența C.J.U.E. care nu este aplicabilă, în special Cauza C-110/14 (Costea vs. G.), deși situația de fapt și problema de drept ridicată este complet diferită, atât timp cât, în speță, nu s-a creat o dispută legată de reținerea calității de profesionist, prin raportare la cunoștințele juridice/economice ale intimaților-reclamanți sau la profesiile lor, de notar/consilier juridic, ci la destinația concretă dată sumelor împrumutate, existând probe și prezumții rezonabile că cel puțin o parte au fost destinate dezvoltării activității profesionale.

La 18.08.2020 F. și E.. au depus întâmpinare la recursul declarat de D., prin care au solicitat admiterea acestuia, iar la 28.08.2020 D. a depus întâmpinare la recursul declarat de F. și E.., prin care a solicitat admiterea acestuia.

La 28.08.2020 intimații au depus întâmpinări la ambele recursuri, solicitând respingerea lor ca nefondate.

Intimații au susținut, în esență, că au contractat creditul pentru nevoile lor personale, subliniind că în măsura în care acestea ar fi vizat activitatea profesională ori un scop lucrativ, ar fi încheiat contractul sub umbrela profesiei, facilitățile acordate împrumutaților fiind cu totul altele în această ipoteză. De asemenea, au subliniat că moneda creditului le-a fost impusă de bancă drept un produs avantajos, deși, în cazul acordării unor credite persoanelor juridice cu scop lucrativ, instituția financiară nu a avut aceeași conduită, că suma împrumutată a servit la refinanțarea unui credit obținut anterior tot pentru nevoi personale, dar și că nu este lipsit de relevanță că, potrivit art. 68 din Legea nr. 36/1995, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu desfășurarea directă de activități de producție, comerț sau alte activități de prestări servicii, precum și cu calitatea de administrator al unei societăți comerciale.

La 28.09.2020 F. și E.. au răspuns la întâmpinările formulate de A. și B. și de D.

La 01.10.2020 D. a răspuns la întâmpinarea formulată de intimați.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Prima instanță a respins acțiunea, apreciind că reclamanții nu sunt titularii unui drept la acțiune întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că nu au calitatea de consumatori în sensul legii, raportându-se, pentru a ajunge la o asemenea concluzie, la valoarea creditului, la destinația lui și la calitatea pe care aceștia o dețin.

Sentința astfel pronunțată a fost anulată în tot în apel, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată primei instanțe, prin decizia ce formează obiect al recursurilor de față, reținându-se caracterul întemeiat al criticilor apelanților, potrivit cărora prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 lit. b) din Directiva 93/13, atunci când a considerat că aceștia nu au calitatea de consumatori.

Recurentele au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre aceste critici nu este fondată.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a încălcat regulile probațiunii, dar și principiile disponibilității și contradictorialității, cu referire la art. 22, art. 478, rap. la art. 249 C. proc. civ., prin aceea că a certificat destinația de "consum" a creditului, în condițiile insuficientei probări a destinației contrare, iar nu a unor probe concrete, nemijlocite. Totodată, a afirmat că hotărârea este pronunțată în condiții de persistență a dubiului cu privire la destinația creditului, deoarece lipsește orice probă că sumele au fost folosite în scop de consum. S-a mai susținut că intimații-reclamanți nu au produs nicio probă în apel și nici nu au contestat împrejurările susținute de bancă.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Solicitând protecția adecvată drepturilor consumatorilor, intimații-reclamanți și-au pretins, încă de la formularea acțiunii, această calitate, sens în care au depus contractul din care, potrivit destinației declarate a împrumutului, rezultă că acesta era de destinat acoperirii unor nevoi personale.

În raport cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., în măsura în care calitatea de consumator a intimaților-reclamanți a fost contestată, rezultă că banca avea sarcina de a proba elementele care puteau infirma chestiunile de fapt consemnate în contract.

Înalta Curte subliniază că, sub aspect probator, nu operează nicio prezumție legală, calitatea de consumator, ca și elementele de natură să o infirme fiind supuse probațiunii.

În urma interpretării probelor administrate, tribunalul a conchis în sensul că reclamanții nu sunt consumatori.

În apel, aceștia au contestat evaluările de fapt ale primei instanțe, ceea ce a presupus reevaluarea probelor, atât a celor deja administrate în primă instanță, cât și în apel.

Prin urmare, în măsura în care reclamanții (autori ai căii ordinare de atac) au solicitat reexaminarea calității lor de consumatori, ei puteau, din punct de vedere procedural, obține acest rezultat pe baza probelor deja administrate, de vreme ce nu făcuseră noi afirmații, supuse probațiunii specifice. Ca atare, nu se poate susține că sarcina probei revenea, în apel, autorilor căii de atac și că această regulă ar fi fost nesocotită de instanța de prim control judiciar.

La rândul său, banca a administrat probe și din ansamblul acestora instanța de apel a ajuns la o concluzie diferită de prima instanță, reinterpretând probele și evaluând, în alt mod decât tribunalul, starea de fapt.

Or, în condițiile art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, în limitele stabilite expres ori implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Așa cum susțin și recurentele, prevederile Legii nr. 193/2000 inversează sarcina probei în litigiile dintre profesioniști și consumatori și astfel îi revine profesionistului sarcina de a proba circumstanțele premergătoare contractului, cum ar fi negocierea sau informarea. Cum însă destinația creditului nu este un aspect precontractual, autoarele căilor de atac consideră că aceasta rămâne a fi dovedită de către reclamant.

Dacă, însă, o parte tinde să afirme că suma împrumutată a fost folosită în alt scop decât cel al nevoilor personale, contrar destinației ei inserate în contract, cel care face asemenea afirmații are sarcina dovedirii lor, într-o manieră de natură a demonstra caracterul nereal al celor înscrise în convenție. Și, tocmai în lumina principiului disponibilității, procesul civil, un proces al intereselor private, se tranșează, în fața instanțelor devolutive, pe tărâm probator. În acest sens, orice parte litigantă va administra probe admisibile, care au concludență asupra stării de fapt afirmate.

În această măsură, reclamanții au administrat probe care atestau calitatea lor de consumator, pentru a beneficia de protecția legii și acestora nu li se poate opune că nu au prezentat probele care nu le erau favorabile, deoarece o atare sarcină a revenit, pe tot parcursul procesului, pârâtelor, cărora normele de drept procesual le recunosc suficiente pârghii pentru a procura probe care nu se află în posesia lor ori care nu emană de la ele.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere înlăturarea de către instanța de apel a prezumției, fără a o înlocui cu un alt mijloc de probă, fapt ce, în opinia recurentelor, ar denota nemotivarea hotărârii în absența unui raționament apt să fundamenteze soluția dată.

Și aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurentele-pârâte în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Așa fiind, pretinsa înlăturare a prezumției ori eventuala reținere greșită și contradictorie a calității de consumator a intimaților-reclamanți, în lipsa detaliilor în legătură cu modul în care au utilizat sumele de bani contractate, nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că prezumțiile judiciare sunt raționamente deductive, bazate pe elemente factuale apreciate de instanțele de fond, în raport cu probele administrate. În acest context, instanța devolutivă de control judiciar a făcut evaluări ale situației de fapt, printr-un examen propriu al probelor administrate, astfel că nu se pune problema ca vreunei prezumții să nu i se fi dat eficiență.

În subsecvența acestui motiv, recurentele-pârâte au mai susținut că hotărârea recurată este doar în aparență motivată, întrucât fondul problemei nu este dezlegat, lipsind orice argumentație care să fundamenteze întrunirea calității de consumator în persoana reclamanților.

Critica nu poate fi primită, întrucât instanța de apel și-a limitat analiza la determinarea condiției de consumator a reclamanților, astfel cum este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 193/2000 și de art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, premisă necesară a aplicării celor două acte normative, în stabilirea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale.

De altfel, această abordare a instanței de apel a fost analizată judicios, astfel că nu se poate reține nemotivarea deciziei; dimpotrivă, argumentele prezentate se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora soluția pronunțată a fost fundamentată; de aceea, nu au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autoarele căilor de atac au arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, în privința noțiunii de consumator, absolutizând sintagma "nevoi personale" și elementele cunoscute de bancă la data acordării creditului și negând existența posibilității unui contract cu dublu scop.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 14 din această lege prevăzând că pot invoca beneficiul respectivului act normativ numai acele persoane care au calitatea de consumator.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

Întrucât Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator este relevantă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care rezultă că pentru a verifica dacă reclamantul este consumator, instanța este chemată să evalueze, în raport cu probele administrate, scopul care a condus la contractarea serviciului bancar.

Pornind de la aceste repere, instanța de apel, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor speței, probele administrate în cauză și termenii contractuali, a stabilit că reclamanții au calitatea de consumatori, în raport cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE.

În schimb, recurentele, susținând că au fost încălcate și greșit aplicate dispozițiile legale arătate în precedent, dar și statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, urmăresc în realitate ca Înalta Curte să cenzureze evaluarea probelor administrate și stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt, însă asemenea aspecte țin de temeinicia deciziei și nu pot fi reexaminate în cadrul controlului de legalitate în recurs, în cadrul căruia stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța supremă nu poate reevalua elementele în raport cu care curtea de apel, interpretând probele administrate, a tras concluzia că reclamanții pot să fie considerați consumatori în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, întrucât toate acestea sunt aspecte care se atașează situației de fapt și condițiilor concrete în care s-au derulat raporturile juridice dintre părțile litigante, deduse din interpretarea probelor.

O altă critică invocată se referă la aplicarea eronată a jurisprudenței C.J.U.E., în special a cauzei C-110/14, însă instanța de apel, prin evocarea deciziei anterior enunțate, doar a subliniat elementele specifice obligației de verificare ce îi revenea în analiza calității de consumator; distinct de aceasta, elementele de similitudine între cauza de față și cea soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu pot fi negate, așa încât trimiterea la hotărârea pronunțată în cauza Costea împotriva G. S.A. nu este inadecvată; așa fiind, Înalta Curte va înlătura și această critică.

Nici critica ce a adus în dezbatere pretinsa aplicare greșită a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este fondată, analiza deciziei recurate infirmând o atare teză, față de modalitatea în care a fost soluționată cauza în primă instanță. Apreciind ca greșită dezlegarea dată chestiunii privind încadrarea reclamanților în categoria consumatorilor, instanța de apel a anulat sentința atacată și, luând act de solicitarea părților, a trimis cauza, spre rejudecare, tribunalului. Prin urmare, în condițiile în care, în judecata în primă instanță, fondul raporturilor juridice nu a fost analizat, ca o consecință a nerecunoașterii calității de consumator a reclamanților - apreciată ca greșită în apel -, instanța de prim control judiciar a apreciat în mod just că fondul nu putea fi analizat pentru prima dată în apel; așa fiind, nu poate fi identificat niciun viciu de nelegalitate care să afecteze măsura adoptată în calea ordinară de atac.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă D., de recurenta-pârâtă E.. și de recurenta-intervenientă F. împotriva deciziei civile nr. 2056/28.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.