ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1783/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, formulată și înregistrată la 22 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul B., prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate încălcarea de către pârât a dreptului reclamantului la demnitate prin atingerea adusă onoarei și reputației și să îl oblige pe pârât la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 1.000.000 RON, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamantul a indicat art. 1357, art. 1349 și următoarele din C. civ. raportate la art. 72 și 252 din același cod, la art. 30 alin. (6) din Constituția României și la art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având ca temei de drept procesual civil art. 192 alin. (1) raportat la art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 112 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prima instanță a admis, în parte, cererea reclamantului și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale, și suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1488A din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței apelate, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1488A din 20 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 486 din 27 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia instanței de apel, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1149A din 8 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 112 din 21 ianuarie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, formulat de către apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1149A din 8 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat casarea deciziei recurate cu trimitere, spre o nouă judecată unei alte curți de apel, raportat la art. 497 teza a II-a C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Recurentul-reclamant a solicitat ca dosarul, după admiterea recursului și desființarea hotărârii, să fie trimis spre rejudecare curții de apel, având în vedere că, deși cauza a fost retrimisă o dată, spre rejudecare Curții de Apel București, se impune retrimiterea dosarului, deoarece procedura privind citarea sa în primul apel judecat a fost viciată. Primul apel a fost judecat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și judecat într-un termen rezonabil. Dosarul a fost ținut la sediul instanței peste 3 ani, primul apel fiind soluționat în absența sa.

A arătat că a fost lipsit de un grad de jurisdicție, întrucât nu i-a fost comunicat apelul, or nefiindu-i comunicat apelul, nu a fost în măsură să depună întâmpinare, încălcându-se astfel regulile imperative de procedură (dosarul a stat în nelucrare de la pronunțarea hotărârii primei instanțe până la pronunțarea deciziei civile nr. 1488/A la 20 octombrie 2022, adică 3 ani si 9 luni, perioada în care intimatul a devenit și premierul României.

A subliniat că, de fapt, în procesul reluat la curtea de apel, la fel ca și în primul proces derulat în fața curții, nu i-a fost comunicată întâmpinarea părții adverse.

Invocând incidența ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pt. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 coroborat cu art. 1349 și următoarele, prin raportare la art. 72 și art. 252 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea acestei prime critici, recurentul-reclamant a făcut trimitere la circumstanțele în care a fost săvârșită fapta ilicită imputată intimatului-pârât B., menționând că acestea se regăsesc în cererea de chemare în judecată și probele anexate.

Recurentul-reclamant a precizat că a formulat plângere penală pentru șantaj, având în vedere gravitatea acuzațiilor lansate de intimatul-pârât, care a încercat astfel să exercite presiuni asupra sa și a membrilor comisiei de anchetă, care avea ca scop stabilirea cauzelor privind escaladarea prețului energiei în România.

De asemenea, a apreciat că motivarea curții de apel este, în principiu, laborioasă, fiind făcută distincția între fapte și judecăți de valoare în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, însă în economia hotărârilor instanței europene nu a întâlnit o motivare prin care să se înlăture răspunderea unei persoane pentru astfel de afirmații, de o asemenea gravitate (spion rus).

A considerat recurentul-reclamant că important de reținut este că intimatul nu l-a atacat în presă numai în anul 2017, ci pe întreg parcursul ultimilor 7 ani, indiferent că a fost președinte PNL, parlamentar sau premier etc.

A menționat că are convingerea că instanța europeană va avea în vedere caracterul de excepție al acuzelor care se aduc unei persoane, cum ar fi actele de spionaj în favoarea Rusiei.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 3 aprilie 2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că părțile au deschisă calea de atac a recursului, recursul este timbrat și este declarat în termenul legal, completul de filtru urmând a aprecia asupra încadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul întocmit în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost comunicat părților la 25 iulie 2025.

Nu s-au depus puncte de vedere la raport.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia atacată a fost admis apelul formulat de pârâtul B., în contradictoriu cu reclamantul A. și a fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Se constată că, prin recursul formulat, aspectele dezvoltate de recurent nu vizează raționamentul instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate. Argumentele expuse nu se circumscriu vreunui motiv de nelegalitate, ci constituie, în principal, o reiterare a propriilor percepții asupra situației de fapt și o evaluare subiectivă a gravității afirmațiilor pretins defăimătoare ale intimatului, pentru care urmărește atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, verificarea cererii de recurs formulate relevă că recurentul nu indică veritabile erori de drept, nu arată în ce constă, în mod concret, eroarea de interpretare sau de aplicare a normelor juridice incidente, limitându-se la a susține, în esență, că declarațiile pârâtului în spațiul public reprezintă una dintre cele mai grave acuzații ce pot fi aduse unei persoane. Or, astfel de critici vizează exclusiv modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a apreciat probatoriul administrat, urmărindu-se, în realitate, o nouă evaluare a faptelor și a probelor. O asemenea solicitare excede competenței instanței de recurs, care este limitată la verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu la reanalizarea temeiniciei acesteia.

Este de menționat că recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 coroborat cu art. 1349 și urm. C. civ., prin raportare la art. 72 și 252 C. civ. și cele ale art. 6 din Constituția României și art. 8 din CEDO, însă simpla menționare a unor dispoziții legale este lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate.

Pentru a fi incident vreunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate este necesar ca recurentul să indice un viciu real de legalitate care afectează hotărârea atacată, iar nu simple nemulțumiri cu privire la modul în care instanța a reținut situația de fapt.

Astfel, potrivit C. proc. civ., criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cum greșit a susținut recurentul, și niciunui alt motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., reevaluarea situației de fapt nereprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, a cărei rezolvare presupune analiza și valorificarea probelor administrate în prezenta cauză, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei.

În ceea ce privește susținerile din debutul cererii de recurs, prin care recurentul a afirmat că, în primul ciclu procesual, judecata apelului ar fi avut loc fără ca acesta să fi avut cunoștință de existența procesului, fiind astfel privat de un grad de jurisdicție, prin necomunicarea cererii de apel, se constată că, prin aceste argumente, recurentul nu tinde la evidențierea unei nelegalități ce ar putea constitui motiv de casare, ci urmărește exclusiv justificarea unei noi trimiteri a cauzei spre rejudecare, deși, potrivit dispozițiilor art. 497 teza întâi din C. proc. civ., în caz de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel doar o singură dată în cursul procesului.

În consecință, cum recurentul nu a combătut, în nicio formă, considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel în pronunțarea soluției, simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele invocate de recurent nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1149A/2024 din 8 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.