ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1889/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 4 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în conformitate cu dispozițiile art. 30, art. 192 și art. 194 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 72, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 C. civ., ale art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 227 și ale art. 229 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat și Codului deontologic al avocaților, să se constate încălcarea, de către pârâtul B., a drepturilor sale nepatrimoniale la onoare, demnitate și imagine prin susținerile/afirmațiile defăimătoare, denigratoare și mincinoase făcute prin intermediul mijloacelor mass-media; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în RON, la cursul oficial de schimb afișat de Banca Națională a României la data plății, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate și imagine; obligarea pârâtului să publice, într-un cotidian de largă răspândire, dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de judecată în prezenta cauză; obligarea pârâtului să-și exprime public scuzele într-un cotidian de largă răspândire, pentru susținerile/afirmațiile din mass media; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 1294 din 14 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate și imagine; a obligat pe pârât să publice într-un cotidian de largă răspândire dispozitivul sentinței, la momentul rămânerii definitive a acesteia; a respins, în rest, cererea reclamantului.

Prin decizia nr. 827 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 1294 din 14 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Prin decizia nr. 2865 din 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 827 din 16 octombrie 2017, pronunțate Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia nr. 888 din 14 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 2865 din 12 septembrie 2018, pronunțate de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2016.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2018, la 15 octombrie 2018.

Prin sentința nr. 2506 din 5 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 581 din 7 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2506 din 5 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și cererea acestuia cu privire la acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate; a luat act că intimatul B. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 581 din 7 aprilie 2021, pronunțate Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamantul A..

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 75 C. civ. atunci când a considerat că acțiunile pârâtului se situează în sfera libertății de exprimare.

A arătat că instanța de apel a interpretat coroborat aceste dispoziții legale cu cele prevăzute de art. 20 alin. (1) din Constituție și art. 4 și art. 5 C. civ., referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului și a dreptului Uniunii Europene, reținând în considerentele hotărârii că existența faptelor certe reprezentate de incendiul de la clubul "Colectiv", arestarea preventivă a recurentului pentru câteva zile, demisia și declarația publică, în sensul retragerii sale definitive din viața politică și revenirea la scurt timp în campania electorală, reprezintă o bază factuală rezonabilă, aproape unanim notorie, care a stat la baza afirmațiilor realizate în spațiul public de către intimatul-pârât.

Curtea a considerat că limbajul pe alocuri agresiv folosit de intimat, concretizat, inclusiv sub forma unor judecăți de valoare, se datorează atât emoției generale de la acel moment, generate de moartea ultimelor victime ale incendiului, cât și de contextul campaniei electorale la care participau ambele părți.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, menționând că dreptul garantat prin acest articol nu este absolut, în condițiile în care paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

A susținut că restricțiile aduse libertății de exprimare sunt controlate de CEDO prin aplicarea unor principii de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție, cristalizate în jurul jurisprudenței referitoare la acestea. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că limitarea adusă de stat dreptului la liberă exprimare este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragr. 2. Arată că prima condiție este aceea că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern sau pe jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, iar cea de-a doua implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Potrivit celei de-a treia condiții, pentru ca ingerința să conducă la încălcarea libertății de exprimare, aceasta trebuie să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unei nevoi sociale imperioase, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie pertinente și suficiente, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie proporțională cu scopurile legitime urmărite, asigurându-se un just echilibru între protecția libertății de exprimare și interesul general de apărare a dreptului terțului.

Recurentul a afirmat că cererea privind obligarea intimatului la plata unor despăgubiri civile pentru afirmațiile făcute reprezintă o limitare a dreptului la liberă exprimare, protejat de art. 10 din Convenție, limitare care vizează apărarea reputației unei persoane, aceasta fiind prevăzută de lege, conform art. 253 alin. (2) C. civ.

A apreciat că instanța trebuia să verifice dacă ingerința în libertatea de exprimare este necesară într-o societate democratică, "scopul legitim" de a proteja "reputația și drepturile celorlalți" fiind utilizat cel mai frecvent de autoritățile naționale pentru a restricționa libertatea de exprimare și fiind adesea invocat pentru a proteja politicienii și funcționarii publici împotriva criticilor.

A susținut că, deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcția sa, care constă în diseminarea informațiilor și ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de "câine de pază", astfel cum s-a statuat în cauza Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 și 62, CEDO1999.

Invocând jurisprudența instanței de contencios european în materie, recurentul a menționat că, pentru a echilibra dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, onoare, și demnitate, Curtea utilizează șase criterii stabilite în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei (07.02.2012), respectiv: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate care face obiectul reportajului, conduita prealabilă a persoanei, metoda utilizată pentru obținerea informațiilor, veridicitatea, conținutul și forma acestora, repercusiunile reportajului.

Consideră că, deși instanța de apel a zugrăvit o imagine emoționantă a teribilelor consecințe ale incendiului, evidențierea acestui tablou care, din perspectiva sa, reprezintă baza factuală rezonabilă aproape unanim notorie, nu coincide cu analiza pe care judecătorii trebuiau să o realizeze față de respectarea celor șase criterii obligatorii stabilite de CEDO, în acord cu dispozițiile art. 75 C. civ., potrivit cărora exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor ce țin de respectul datorat vieții private și demnității persoanei umane.

A arătat că instanța de apel a dat legitimitate actelor defăimătoare proferate de intimat, reținând existența unei baze factuale axate, în principal, pe valențele subiective ale demisiei recurentului din funcția de primar, făcută într-un moment de un tragism sfâșietor, căreia i-a conferit spectrul libertății de exprimare fără a ține cont de vreunul din cele șase criterii expuse de jurisprudența europeană, încălcând prevederile art. 75 C. civ., respectiv contribuția la o dezbatere de interes general, metoda folosită de intimat pentru propagarea informațiilor în mass-media, veridicitatea, conținutul și forma în care acesta a ales să își exteriorizeze punctul de vedere.

A susținut că se impunea restrângerea exercitării libertății de exprimare, în condițiile în care discursul întrebuințat de intimat nu poate fi circumscris niciuneia dintre situațiile de excepție, expres și limitativ prevăzute de art. 10 din Convenție, neputând fi calificat drept o contribuție efectivă la o dezbatere de interes general.

De asemenea, modul în care s-a comportat intimatul nu poate fi asociat ca răspuns al unei nevoi sociale imperioase, neavând scop legitim, în condițiile în care nu a dat curs unui impuls jurnalistic în exprimarea sa, ci, în calitate de politician, a proferat public propriile resentimente față de recurent, grefate pe dramatismul unor evenimente exterioare.

Recurentul a apreciat că afirmațiile intimatului din cadrul reportajului incriminat nu pot fi calificate drept veridice, conținutul și forma acestora conturând, în mod exclusiv, amploarea antipatiei de care era stăpânit în raport cu recurentul. Împrejurarea că faptele ilicite ale intimatului nu pot fi circumscrise unui singur episod, care să pună ieșirea calomnioasă sub semnul unei reacții emoționale de moment, aptă a fi trecută cu vederea, reprezintă o adevărată campanie de denigrare a recurentului, caracterizată printr-o repetitivitate virulentă de-a lungul timpului, care golește de conținut alegerea făcută de primele două instanțe, în sensul prioritizării bazei factuale, analiza condiției privind conduita prealabilă a pârâtului fiind esențială pentru a decela între o persoană marcată autentic de dramă și una, cum este pârâtul, care urmărește neutralizarea adversarilor politici.

A susținut că o consecință directă a faptelor ilicite ale intimatului a fost inocularea în conștiința publicului a unor informații neveridice, dublate de jigniri aduse recurentului, cu o ferocitate imposibil de ignorat, ale căror ecouri din memoria colectivă nu pot fi șterse prea curând, poate niciodată.

În condițiile în care instanța de apel și-a sprijinit soluția pe notorietatea informațiilor în legătură cu recurentul, privind, în principal, demisia sa din funcția de primar, declarațiile publice pe care le-a făcut și măsura preventivă dispusă împotriva sa, în contextul derulării dosarului penal nr. x/2016, solicită a se avea în vedere că a retractat declarațiile anterioare făcute sub presiunea unei emoții copleșitoare, împrejurare care nu a fost analizată de instanța de apel. În plus, soluția prin care a fost infirmată măsura arestării preventive a Tribunalului București, evocă, în sine, caracterul nelegal al lipsirii de libertate a recurentului, iar modalitatea în care au fost prezentate aspectele legate de procesul penal în cadrul căruia este cercetat reprezintă o încălcare flagrantă a prezumției de nevinovăție.

Sub aspectul prejudiciului moral, recurentul a menționat că, deși prin hotărârea atacată Curtea a analizat doar una dintre condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv condiția constatării faptei ilicite, existența și întinderea prejudiciului moral produs prin acțiunile ilicite ale intimatului în mass media au fost probate prin administrarea probei testimoniale cu martorul C. în faza procesuală a apelului.

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține încălcarea art. 75 C. civ. și art. 8 din CEDO, norme naționale și convenționale care garantează recurentului dreptul la respectarea demnității, onoarei și reputației, la propria imagine, pretins a fi fost încălcate prin afirmațiile pârâtului făcute în cadrul a două emisiuni TV.

Se reține că, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine și reputație, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la demnitate, onoare și reputație, la propria imagine ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtului, cu privire la care acesta a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Potrivit art. 8 din Convenția Europeană: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare, instanța de contencios european a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul și contextul mesajului critic; buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate; distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată.

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit).

Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente".

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, criterii menționate, de altfel, și de către recurent prin motivele de recurs, și a ajuns la concluzia corectă că intimatul pârât nu a depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor realizate în spațiul public de acesta.

Se constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța de apel a reținut că afirmațiile pretins prejudiciabile reprezintă atât imputații facturale la adresa reclamantului, cât și judecăți de valoare, în majoritatea cazurilor ambele tipuri de afirmații fiind puse în discuție întrucât, de obicei, afirmațiile factuale determină afirmații de valoare.

Prin raportare la jurisprudența instanței de contencios european ce a statuat că afirmațiile factuale sunt susceptibile de a fi probate, instanța de apel a stabilit situația de fapt și împrejurările concrete ce fac obiectul afirmațiilor lansate în spațiul public de către pârât, concluzionând că exista o bază factuală suficientă pentru lansarea și susținerea afirmațiilor pretins prejudiciabile. În ceea ce privește judecățile de valoare la adresa reclamantului, instanța de apel a reținut că sunt fundamentate pe baza factuală preexistentă, afirmațiile pârâtului fiind contextualizate prin raportare la emoția generală pe care a generat-o incendiul din clubul Colectiv, dar și atitudinea inconsecventă a reclamantului, care a stârnit indignare în spațiul public.

Referitor la opiniile care intră în domeniul de aplicare al libertății de exprimare, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, judecățile de valoare, ca opinii sau păreri personale ale indivizilor, sunt protejate de art. 10 din Convenție sub condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor, aceste condiții fiind întrunite în cauză.

Înalta Curte reține că, în deplin acord cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a examinat criticile formulate de reclamant și a reținut existența unei baze factuale suficiente în privința imputațiilor concrete ce i-au fost aduse de către pârât.

Instanța de apel nu a reținut existența unei baze factuale axate în principal pe valențele subiective ale demisiei reclamantului din funcția publică, astfel cum susține recurentul, ci a avut în vedere toate elementele rezultate din administrarea probatoriului ce nu au fost contestate de recurent pe parcursul procesului, respectiv calitatea de primar al sectorului 4 a reclamantului la momentul incendiului de la clubul Colectiv, intervenirea incendiului soldat cu moartea și rănirea a nenumărate persoane, starea generală de indignare manifestată la nivel național față de administrația locală, arestarea preventivă a reclamantului, demisia acestuia din funcția de primar, declarația reclamantului privind retragerea definitivă din viața publică și revenirea în scurt timp asupra acesteia prin depunerea candidaturii în vederea obținerii funcției din care a demisionat, valul de indignare stârnit de această împrejurare, respingerea definitivă a candidaturii sale de către instanța de judecată și refuzul reclamantului de a furniza clarificările solicitate în spațiul public cu privire la modalitatea de acordare a unui contract public de o valoare mare.

Contrar criticilor din memoriul de recurs, prin hotărârea recurată, curtea de apel, în limitele criticilor formulate, a analizat și a dat valență criteriilor stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, redând atât elemente relevante de ordin teoretic incidente în cauză, cât și aplicabilitatea acestora în speța analizată.

Din perspectiva criteriului notorietății persoanei vizate, instanța de apel a reținut calitatea de persoană publică a reclamantului, acesta fiind un om politic ce se bucura de notorietate la nivel național, având în vedere expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat.

În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reținut în hotărârea atacată că intervențiile pârâtului au avut în vedere și s-au raportat strict la calitatea de primar a reclamantului, punând în discuție probitatea sa morală prin prisma unor aspecte vizând îndeplinirea funcției publice care au fost de natură să indigneze opinia publică, lipsa de consecvență a acțiunilor sale, cât și prin raportare la alte aspecte apreciate de către pârât ca fiind dubitabile, în legătură cu mandatul acestuia în exercitarea unei funcții publice.

Se impune a se face o distincție necesară între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată.

În lumina jurisprudenței CEDO, instanța de apel a dat relevanță declarațiilor publice ale reclamantului, potrivit cărora a decis să se retragă definitiv din viața publică, reflectând asupra evenimentelor, pentru ca, ulterior, să revină asupra acestei decizii prin depunerea candidaturii pentru funcția din care și-a dat demisia, într-un moment în care se produceau încă consecințele tragice ale incendiului.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică și politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea din hotarârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, sfera restricțiilor privind discursul politic sau dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale.

În ce privește cel de-al doilea criteriu, respectiv al contribuției la o dezbatere de interes general, instanța de apel a reținut că subiectele abordate în intervențiile pârâtului vizau calitatea de primar a reclamantului și erau, prin natura lor, de interes public. Astfel, s-a reținut că, ulterior incendiului din clubul Colectiv, a existat o amplă manifestare publică la nivel național, concretizată deopotrivă prin proteste, cât și prin mesaje transmise reclamantului, fiind organizate mai multe emisiuni, dezbateri publice, în spațiul public ajungând inclusiv articole ce au pus în lumină anumite aspecte negative ce țineau de organizarea și funcționarea instituției reprezentate de către reclamant, unele dintre acestea vizând corectitudinea acordării unui contract din fonduri publice, aspecte în privința cărora reclamantul a refuzat, în mod expres, să aducă clarificări la interpelarea sa.

În acest context, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul afirmațiilor incriminate, justifica interesul publicului, neputându-se reține, raportat la situația de fapt, că prin declarațiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

Înalta Curte subliniază existența unei relații de reciprocitate între cele două tipuri de drepturi ce intră în alcătuirea dreptului la liberă exprimare, respectiv dreptul la opinie al persoanei și dreptul publicului de a fi informat, având în vedere și contextul intervenției pârâtului, dreptul acestuia la opinie fiind materializat în cadrul unor emisiuni de dezbateri, acesta fiind vectorul de difuzare, circumscris dreptului cetățeanului de a fi informat. În acest context, în mod corect au fost reținute rolul și importanța presei într-o societate democratică, cu citarea, în mod corespunzător, a statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Din perspectiva celui de-al treilea criteriu vizând conduita prealabilă, contrar susținerilor recurentului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere conduita prealabilă a persoanei vizate, iar nu conduita prealabilă a pârâtului, autor al afirmațiilor apreciate prejudiciabile.

Instanța de apel a dat relevanță acestui criteriu, reținând în considerentele deciziei recurate acțiunea lipsită de consecvență a reclamantului manifestată în spațiul public în ce privește decizia de retragere definitivă din viața publică, urmată de revenirea în scurt timp asupra acesteia prin depunerea candidaturii pentru funcția din care a demisionat, precum și refuzul expres al recurentului de a clarifica aspectele vizând alocarea contractului din fonduri publice în perioada în care acesta a avut calitatea de primar, element de natură a suscita îndoieli.

În privința susținerii din recurs, în sensul că modalitatea în care au fost prezentate aspectele legate de procesul penal în cadrul căruia reclamantul este cercetat reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, Înalta Curte constată că verificările efectuate de curtea de apel, circumscrise noțiunii de bază factuală, nu au avut în vedere și nu s-au raportat la faptele pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, instanța de apel a subliniat că instanței civile, în cauza pendinte, nu îi revine sarcina de a stabili vinovăția penală a reclamantului în lanțul cauzal ce a determinat incendiul, acesta fiind apanajul instanțelor penale, care la momentul judecării căii de atac a apelului nu era încă soluționat. Arestarea preventivă a reclamantului a fost reținută ca fiind unul dintre elementele care au configurat baza factuală minimă, în raport de care au fost realizate afirmațiile deduse judecății, situație ce nu a fost eliminată de instanță din silogismul juridic al cauzei având în vedere că reclamantul nu a depus la dosar hotărârea judecătorească de eliberare a sa din arest din care să rezulte un eventual caracter nelegal al arestării sale preventive.

În ce privește criteriul metodei utilizate pentru obținerea informațiilor, curtea de apel a reținut că în spațiul public existau deja, la momentul celor două intervenții publice ale pârâtului, ample dezbateri cu privire la incendiu, la cauzele care l-au favorizat, precum și la contribuția reclamantului, astfel încât informațiile erau publice și de notorietate la nivel național.

Cu referire la criteriul vizând veridicitatea, conținutul și forma transmiterii informațiilor, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a combătut veridicitatea articolelor de presă ce au prezentat aspectele la care a făcut referire pârâtul, ci s-a limitat la a contesta relevanța acestora în ansamblul dosarului, iar în privința limbajului utilizat de pârât, s-a reținut prin hotărâre că acesta a fost utilizat pe fondul emoției generale vii la acel moment generat de moartea a 64 de tineri, ultimele victime decedând cu puțin timp înainte de depunerea de către reclamant a candidaturii, cât și pe fondul limbajului abrupt, incisiv și efervescent, specific unei campanii electorale, în care reclamantul era implicat la acel moment.

În raport de cele constatate, Înalta Curte reține că instanța de apel a realizat o verificare în conținut a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile pârâtului, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârât fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.

Sub un ultim aspect, recurentul susține că prejudiciul moral a fost dovedit prin declarația martorului audiat în faza procesuală a apelului. Se reține că această critică nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege întrucât excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului criticile care vizează modul de apreciere a probelor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Mai mult, având în vedere cele reținute cu privire la inexistența faptei ilicite, precum și necesitatea întrunirii, în mod cumulativ, a tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale pentru a putea fi antrenată, curtea de apel nici nu a analizat condiția prejudiciului, subliniind că nu se mai impune analiza criticilor vizând existența și întinderea prejudiciului pretins a fi fost încercat de către reclamant.

În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâtul beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 581A din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2022.