ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 14 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., la încetarea oricăror declarații defăimătoare cu privire la reclamant, pe orice suport și în orice materiale publice, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciul adus onoarei, demnității, reputației și imaginii reclamantului, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 252, art. 253, art. 1357-1359 din C. civ., art. 7, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1790 din 16 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 172A din 8 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 1790 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea a deciziei recurate, și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept materiale incidente în speță. Instanța de apel a reținut că reclamantul este persoană publică, încălcând în acest fel dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ., precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la liberă exprimare nu este absolut și, chiar în măsura în care cel vizat este o persoană publică, exercițiul său poate fi restrâns, în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică (acestea fiind criteriile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei). Recurentul a susținut că este irelevant argumentul instanței de apel, potrivit căruia activitatea sa este una remunerată, atât timp cât susținerile aduse de către intimat nu vizează remunerația sa, încălcând limitele dreptului la exprimare. În mod corect, a reținut instanța de apel că reclamantul, în calitate de președinte al FRF, și-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă, cu toate acestea, criticile admisibile cu privire la libertatea de exprimare ar trebui să facă referire la chestiunile prezentate publicului referitoare la activitățile profesionale. Or, afirmațiile "a ciuruit întreaga țara", "este un grup infracțional organizat", "dacă vrem să însănătoșim fotbalul și să mai facem ceva pentru fotbal este imperios necesar ca A. să dispară", nu se încadrează în categoria discuțiilor de interes public și cu atât mai mult, contrar concluziilor instanței de apel, nu relevă activitatea profesională a recurentului și nici performanțele echipei naționale de fotbal. Instanța de apel nu a făcut distincția, chiar și în accepțiunea statutului de persoană publică a reclamantului, între intenția de a informa sau chiar critica și dorința de a denigra, trebuind sancționate referirile vexatorii la anumite aspecte din viața privată a căror divulgare nu este necesară. Denigrările și jignirile intimatului excedează cu mult această limită, iar niciuna dintre insultele proferate nu se circumscriu unei "contribuții" la dezbatere. Recurentul a mai susținut că, deși îi poate fi recunoscut statutul de persoană publică, intimatul-pârât nu a exprimat nicio critică obiectivă sau chiar subiectivă a calităților sale manageriale și nici nu a combătut analitic, deși nu este în această postură, măsurile luate în calitatea sa de președinte al Federației Române de Fotbal. Curtea a mai reținut că nu poate fi invocat art. 8 din Convenție pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, precum săvârșirea unei fapte de natură penală, însă afirmațiile intimatului cu privire la faptele de fraudă sunt de natură a constitui elementele materiale ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală. Drept urmare concluziile instanței de apel nu pot fi primite, întrucât afirmațiile intimatului nu corespund realității, sunt false și nefondate, prin urmare grav defăimătoare și calomnioase și nu vin ca urmare a activităților și acțiunilor reclamantului din postura de președinte FRF. În ceea ce privește contextul în care au fost făcute acuzațiile, recurentul a arătat că împrejurarea că intimatul-pârât este invitat în repetate rânduri în cadrul unor emisiuni televizate, alături de jurnaliști, nu îi transferă acestuia calitatea de jurnalist și nici libertatea de exprimare de care se bucură aceștia. Contrar susținerilor instanței de apel, nici activitatea și nici experiența intimatului-pârât în domeniul fotbalului nu îi oferă acestuia calitatea de jurnalist. Instanța de apel a oferit intimatului-pârât libertatea largă de exprimare de care se bucură un jurnalist numai în considerarea faptului că afirmațiile care fac obiectul prezentei cauzei au avut loc într-o emisiune televizată și a faptului că acesta are experiență în domeniul fotbalului. Or, tocmai faptul că afirmațiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate, la care se adaugă lipsa calității de jurnalist a intimatului-pârât, sunt aspecte care dovedesc, în mod indubitabil, faptul că intimatul a depășit limitele libertății de exprimare, cu atât mai mult cu cât afirmațiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate. Astfel, instanța de apel a apreciat în mod injust faptul că intimatul-pârât nu a depășit limitele libertății de exprimare, raportat la faptul că limitele libertății de exprimare suferă o restrângere mai mare, cu atât mai mult cu cât afirmațiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate, fiind destinată astfel către un public larg și numeros. În continuare, recurentul a făcut referire la hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2014 având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a jurnalistului pârât C., prin care instanța l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului A. suma de 2.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, precum și să asigure pe cheltuială proprie publicarea hotărârii într-un ziar de circulație națională. Astfel, raportat la cauza Cumpănă și Mazăre contra României (care este incidentă în speță, desi instanța de apel a apreciat contrariul), la lipsa calității de jurnalist a intimatului-pârât, precum și la faptul că afirmațiile au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate la nivel național, recurentul a solicitat să se constate ca fiind nefondate afirmațiile instanței de apel conform cărora intimatul-pârât nu a depășit limitele libertății de exprimare. Referitor la baza factuală, recurentul a susținut că aceasta nu poate fi prezumată, cum greșit a reținut instanța de apel raportat la experiența vastă a intimatului. A mai arătat că la nivelul Federației Române de Fotbal nu au fost constatate niciun fel de nereguli în urma controalelor ANAF și DNA, iar împrejurarea că, la acel moment, se efectuau controale din partea autorităților statului nu reprezintă sub nicio formă o bază factuală. Într-o cauză similară, cauza Delfi contra Estoniei, Curtea Europeană a considerat că spațiul virtual nu poate fi transformat într-un tribunal ad-hoc în care oricine poate afirma existența unor fapte cu conotații penale, fără să prezinte o bază factuală solidă în acest sens, si nici nu poate deveni o tribună a insultelor împotriva persoanelor fizice, fără o sancțiune corespunzătoare. În ceea ce privește Adunarea Generală a Federației Române de Fotbal, în urma căreia a fost votat pentru funcția de președinte al FRF pentru al treilea mandat, recurentul a arătat că membrii l-au votat în unanimitate, inclusiv exponenți ai fostei generații de aur, sens în care denigrările și opiniile calomnioase ale intimatului-pârât sunt complet nesusținute și reprezintă opinii proprii, care nu sunt împărtășite de către acești exponenți ai generației de aur. Astfel, recurentul a susținut că realegerea sa pentru un nou mandat și faptul că susținerile intimatului-pârât nu sunt împărtășite de către colegii săi dovedesc lipsa de bază factuală, pe care instanța de apel a înțeles să o prezume, precum și faptul că afirmațiile intimatului excedează cu mult limita contribuției la o dezbatere de interes public, iar niciuna dintre insultele aduse nu se circumscriu unei "contribuții" la dezbatere, ci se încadrează în sfera judecăților de valoare, care potrivit jurisprudenței europene se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală. Pe de altă parte, în ceea ce privește presupusa lipsă a prejudiciului, recurentul a învederat că prejudiciului moral derivă din afectarea capacității sale de muncă și a capacității psihice, dovedită prin proba testimonială administrată în cauză, dar și din vătămarea adusă asupra reputației sale în fața publicului țintă. A mai arătat că potrivit jurisprudenței instanței europene, radioul și televiziunea au un impact mult mai puternic, mai direct și asupra unui număr mult mai mare de persoane, decât presa scrisă, dreptul garantat de art. 10 fiind subordonat condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, oferind informații exacte și demne de crezare. Or, instanța de apel a reținut că, atât timp cât faptele intimatului-pârât nu ating nivelul ilicitului, nu se impune analizarea bunei-credințe a acestuia din urmă, deși ar fi trebuit să verifice acest aspect pentru a concluziona dacă faptele ating sau nu ating nivelul ilicitului. Analizând vastul probatoriu administrat în cauză, recurentul a susținut că intimatul-pârât nu a avut un minim de suport factual în momentul în care a prezentat afirmațiile ce fac obiectul prezentului litigiu, nu a manifestat bună-credință și a continuat de această manieră atât în sala de judecată, cât și în afara ei. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. 5. Apărările formulate în cauză În data de 30 mai 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului să înceteze declarațiile defăimătoare pe orice suport și în orice materiale publice, precum și să îi plătească daune morale în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, demnității, reputației și imaginii. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că declarațiile făcute de pârât în cadrul emisiunii Realitatea sportivă difuzată în 01.11.2020 nu vizează viața privată a reclamantului, ci doar activitatea sa profesională din perspectiva calității sale de președinte al Federației Române de Fotbal, iar informațiile din cuprinsul declarațiilor pârâtului au făcut obiectul unor ample dezbateri în presa scrisă și audiovizuală, împrejurări apte să contureze o bază factuală minimală impusă de art. 10 din Convenție. În consecință, instanța a apreciat că nu există faptă ilicită, motiv pentru care a fost inutilă cercetarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale și anume existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate între prejudiciu și faptă ilicită și a vinovăției, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în mod cumulativ de art. 1349 și art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului. În același sens, instanța de apel a apreciat că prima instanță a făcut o corectă analiză a faptelor imputate pârâtului și a stabilit în mod legal și temeinic că acestea nu au depășit limitele libertății de exprimare protejate de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, o primă critică dezvoltată de recurentul-reclamant vizează pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 252 și art. 253 din C. civ., precum și a art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că prin afirmațiile prezentate, pârâtul nu a prezentat critici cu privire la activitatea sa managerială, ci doar aspecte care nu corespund realității, false și nefondate, care i-au afectat reputația. Critica este nefondată. Verificând lucrările dosarului, se constată că instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenție. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport cu faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că, prin afirmațiile făcute, pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că, fiind vorba despre o chestiune de interes general și o persoană publică, afirmațiile, în ansamblul lor, nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, fiind permis un anumit grad de exagerare sau provocare, atunci când se critică o persoană publică, aceasta trebuind să manifeste un grad ridicat de tolerență. În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privința persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, acestea trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Feldek contra Slovaciei). În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În cauză, Înalta Curte constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța de apel a reținut că afirmațiile litigioase la adresa reclamantului, în sensul că "a ciuruit întreaga țară", "este un grup infracțional organizat", "dacă vrem să însănătoșim fotbalul și să mai facem ceva pentru fotbal este imperios necesar ca A. să dispară", se încadrează în categoria judecăților de valoare, motiv pentru care baza factuală trebuie să fie minimală, pentru a fi respectate limitele libertății de exprimare. Or, experiența personală vastă a pârâtului și relația sa cu personalități ale fotbalului pe o durată foarte întinsă de timp (fiind medic al echipei de fotbal timp de 27 ani) constituie o prezumție în sensul existenței unei baze factuale ce poate fi rezumată cel puțin la constatările de fapt ale pârâtului, acumulate în cursul activității sale. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a apreciat că existența bazei factuale se prezumă, ci că poate fi rezumată cel puțin la experiența profesională a pârâtului în domeniul cu referire la care a dezvoltat afirmațiile. S-a mai reținut că aspectele prezentate de pârât se referă strict la activitatea profesională a reclamantului, fără a aduce atingere respectării vieții private, iar o astfel de dezbatere publică, chiar dacă face referire la ilicitul penal, constituie totuși o temă de interes general purtată în termeni relativ temperați, fără a fi aduse acuzații privind fapte grave care să îl expună pe reclamant unor riscuri în sfera ilicitului penal. În acest sens, Înalta Curte arată că aducerea la cunoștința publicului a unor informații de interes general reprezintă un mod de exercitare a libertății de exprimare, apărată de art. 10 din Convenție, iar afirmațiile care nu conțin informații referitoare la viața privată a celeilalte părți, care nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate șicanatorie sau tendențioasă, nu pot fi caracterizate ca excedând limitelor trasate de art. 10 din Convenție. Astfel, în litigiul pendinte, instanța de apel a avut în vedere termenii utilizați de pârât, în afirmațiile litigioase, contextul în care acestea au fost făcute publice, notorietatea reclamantului, experiența profesională a pârâtului, precum și repercusiunile afirmațiilor, în urma cărora a apreciat că din cuprinsul afirmațiilor nu se degajă acuzații ori jigniri, nici susțineri care să atragă oprobiul celor aflați în publicul țintă. Totodată, s-a reținut faptul că, prin afirmațiile incriminate nu s-a făcut referire la viața privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de președinte al Federației Române de Fotbal, iar afirmațiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privința modului în care reclamantul își desfășoară activitatea profesională în această funcție publică. Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care țin de activitatea sa managerială este justificat, după cum chiar recurentul susține, fiind așadar judicioasă reținerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul afirmațiilor incriminate, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. De asemenea, se reține că, așa cum chiar reclamantul a afirmat în cadrul cererii de apel, critica publică expusă de pârât nu i-a diminuat succesul profesional, acesta fiind reales pentru al treilea mandat la președenția FRF, prin vot unanim. Ceea ce a dorit instanța de apel să sublinieze prin reținerea caracterului remunerat al activității profesionale a recurentului este faptul că bugetul de stat/local reprezintă una dintre sursele de finanțare ale Federației (în care intră și puterea de administrare conferită Președintelui), astfel că activitatea sa este una publică, ipoteză în care rolul relevant al reclamantului din perspectiva interesului public, în domeniul sportiv, este unul indiscutabil și suficient de important încât să permită o doză ridicată de critică în mediile audio-vizuale. În acest sens, Înalta Curte reamintește că, inclusiv potrivit jurisprudenței CEDO, favorizarea liberei dezbateri reprezintă o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că instanțele naționale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private (în temeiul articolului 8 din Convenție) și dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenție) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unei persoane publice. Mai mult, nu se poate omite faptul că, în cauză, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a susținut că, în calitate de Președinte al FRF, și-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă declarațiile pârâtului nu se încadrează în categoria discuțiilor de interes public și nu relevă activitatea sa profesională și nici performanțele echipei naționale de fotbal. Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul afirmațiilor incriminate justifica interesul publicului, neputându-se reține, raportat la situația de fapt a cauzei, că prin declarațiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului. Recurentul a mai criticat împrejurarea că instanța de apel i-a oferit intimatului-pârât libertatea largă de exprimare de care se bucură un jurnalist. Critica este nefondată, întrucât instanța de apel a consemnat expres că pârâtul nu deține calitatea de jurnalist, însă cum reclamantul este o persoană publică în domeniul fotbalului, așa este și pârâtul, care, datorită activității sale îndelungate de medic al echipei naționale de fotbal, este frecvent invitat la emisiuni sportive, ceea ce îi permite recunoașterea unei libertăți de exprimare mai largi, asemenea unui jurnalist, dată fiind familiaritatea acestuia cu activitatea sportivă și cu comentariile pe seama acestei activități. Așadar, instanța de apel a dorit să evidențieze aspectul că atât reclamantul, cât și pârâtul, sunt persoane cunoscute în domeniul sportiv, iar datorită experienței vaste a pârâtului, acestuia i se solicită adesea prezența și opinia în cadrul emisiunilor sportive, astfel că i se poate recunoaște pârâtului aceeași libertate de exprimare ca și în cazul jurnaliștilor. Deci dată fiind calitatea sa, pârâtului i s-a recunoscut o libertate de exprimare mai largă, asemenea jurnaliștilor, însă trebuie menționat că această libertate a fost temeinic analizată de către instanța de apel, care a apreciat că declarațiile incriminate se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenție. În ceea ce privește referirea recurentului la decizia Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. x/2014, în susținerea criticii privind restrângerea libertății de exprimare a pârâtului în lipsa calității sale de jurnalist, decizie care nu reprezintă o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum și referirea recurentului la alte hotărâri judecătorești în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., așa cum judicios a reținut și instanța de apel. Așa fiind, chiar dacă afirmațiile pârâtului sunt contondente și critice, corect a reținut instanța de apel că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâtului nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului. În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâtul a prezentat afirmațiile incriminate nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului nu poate fi considerată faptă ilicită, în înțelesul art. 1357 C. civ., iar împrejurarea că reclamantul a fost reales în funcția de Președinte al Federației Române de Fotbal este de natură a contrazice susținerile reclamantului că, prin afirmațiile pârâtului, i-a fost știrbită reputația în fața publicului țintă. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în litigiul pendinte, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. Referitor la critica privind împrejurarea că pârâtul nu a dat dovadă de bună-credință, se observă că această critică a fost invocată și în apel, iar instanța a respins-o motivat de faptul că art. 14 alin. (2) din C. civ. reglementează principiul bunei-credințe, iar reclamantul nu a adus argumente referitoare la existența relei-credințe. Or, prin cererea de recurs, recurentul a susținut că analizând vastul probatoriu administrat în cauză se poate concluziona că intimatul-pârât nu a manifestat bună-credință, însă, în această etapă procesuală, probele nu pot fi reanalizate, după cum nu poate fi reapreciată nici situația de fapt. În consecință, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la afirmațiile pârâtului, a apreciat că acesta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A..