ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 70/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: suma de 40.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant cu ocazia judecării cauzei penale înregistrate sub nr. x/2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (etapa fondului) și a cauzei înregistrate sub nr. x/2017 (etapa apelului) pe rolul instanței supreme, prin care s-a soluționat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 49/31.01.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2015; suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale cauzate reclamantului prin declanșarea procesului penal, punerea în mișcare a acțiunii penale șl trimiterea nelegală în judecată, în stare de control judiciar (cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu - Craiova), urmată de stingerea acțiunii penale prin achitare și, implicit, pentru atingerea adusă dreptului la libertate și siguranță, la libertatea de circulație (mișcare) a reclamantului, la viața familială, imagine, onoare și demnitate, reputație, inclusiv dreptului la viața privată.

Sentința Tribunalului București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 974 din 14 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, și a respins, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/2015 și nr. y/2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; a admis excepția inadmisibilității cererii privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată prin întâmpinare, în ceea ce privește celelalte petite ale acțiunii.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 184 din 16 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 974 din 14 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor; a anulat sentința civilă apelată și, în rejudecare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul că plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 184 din 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Relativ la soluția vizând cheltuielile de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal, susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind probarea pretențiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu. Invocă dispozițiile art. 1499 C. civ. și arată că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori și prezumții, nu doar cu înscrisuri, cum a reținut instanța de apel. Susține că este certă efectuarea acestor cheltuieli pentru deplasarea sa la sediul instanțelor de judecată din București, unde s-a desfășurat procesul penal, reclamantul având domiciliul în Craiova. Totodată, arată că, raportat la numărul termenelor de judecată, sumele solicitate pentru combustibil și hrană sunt rezonabile. Cu privire la daunele morale solicitate, arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale interne și europene care prevăd posibilitatea acordării daunelor morale pentru atingerea adusă dreptului la libertate și siguranță, dreptului la libertatea de circulație, la viață familială, la imagine, onoare, reputație și demnitate. Susține că prin decizia recurată au fost interpretate greșit și statuările Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de apel reținând că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal, în caz de achitare, dacă anterior a fost luată împotriva sa măsura preventivă a controlului judiciar, având în vedere că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. acoperă, în urma interpretării Curții Constituționale, doar situația reținerii și arestării nelegale sau nedrepte. Învederează că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 23 și ale art. 53 din Constituție, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora, în condițiile în care un proces penal s-a finalizat prin achitare, măsurile preventive dispuse în cursul acestuia devin nedrepte și, în consecință, se impune a fi reparate de stat, a cărui răspundere poate fi invocată în temeiul art. 1349 C. civ. În sensul admisibilității unei astfel de cereri sunt și considerentele aceleiași decizii, potrivit cărora libertatea individuală apărată de Constituția României cuprinde și dreptul de a te mișca liber și de a avea conduita dorită, acesta putând fi limitat numai în condițiile art. 23 din Constituție, iar privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, aceste măsuri preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane. În raport cu aceste considerente susține că, în speță, restrângerea libertății de circulație nu a avut temei legal, conducând la încălcarea art. 2 alin. (3) și alin. (4) din Protocolul nr. 4 din CEDO. Afirmă că prin decizia recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 9 C. proc. pen., care reiau prevederile convenționale anterior menționate și care vizează atât măsurile privative, cât și măsurile restrictive de libertate, în măsura în care se constată nelegalitatea acestora, în condițiile legii. Susține că instanța de judecată nu a motivat de ce acest temei de drept, invocat prin cererea de chemare în judecată, nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Arată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 252 și ale art. 253 C. civ. și, cu referire la prevederile art. 26 din Constituție și considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora principiul reparării prejudiciului de către persoana culpabilă funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o dispoziție legală expresă, ci și dacă încalcă o reglementare constituțională sau vizează un drept sau libertate fundamentală, susține că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că nu au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului.

Apărările formulate Intimatul nu a depus întâmpinare în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 5 septembrie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului constând în daune materiale - cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanței civile prin pronunțarea unei soluții de achitare și daune morale pentru atingerea adusă dreptului său la libertate și siguranță, la libertatea de mișcare, la viață familială, la imagine, onoare, reputație și demnitate, cauzate prin declanșarea procesului penal, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea nelegală în judecată în stare de control judiciar. În justificarea acestor solicitări, reclamantul a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 252-253 C. civ., art. 1, art. 20, art. 22 alin. (1), art. 23 din Constituție, ale art. 5 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, art. 9 C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ., raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 23 și art. 53 din Constituție, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens, arată că acțiunea este admisibilă, iar răspunderea pârâtului poate fi invocată în temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ., fiind îndreptățit la obținerea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii preventive a controlului judiciar dispuse în procesul penal soluționat prin achitarea reclamantului întrucât privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, măsurile preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane. Critica formulată se impune a fi înlăturată pentru că nu se fundamentează pe dezlegările date de instanța de apel prin considerentele hotărârii recurate, pe care recurentul le ignoră. Înalta Curte notează că instanța de apel, analizând argumentația reclamantului, a reținut corect că raționamentul din Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021) nu poate fi aplicat prin analogie în situația măsurii controlului judiciar, având în vedere că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. acoperă, în interpretarea instanței de contencios constituțional, doar măsura reținerii sau arestării nedrepte sau nelegale. Întrucât a constatat că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal împotriva căreia a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar, în caz de achitare, instanța de prim control judiciar a statuat asupra admisibilității cererii privind acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a dispunerii unei asemenea măsuri din perspectiva normelor de drept interne care reglementează răspunderea civilă delictuală coroborate cu cele convenționale, respectiv cele ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu respectarea dispozițiilor Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și observând că în chestiunea dedusă judecății considerentele instanței de contencios constituțional nu pot fundamenta, prin ele însele, angajarea unei răspunderi obiective a statului, instanța de apel a analizat pretenția reclamantului prin prisma normelor anterior menționate, și, raportat la probatoriul administrat, a apreciat că nu se poate reține o încălcare a dreptului la liberă circulație susceptibilă a da naștere unui drept la despăgubiri. Recurentul reproșează instanței de apel în acest context încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) și alin. (4) din Protocolul nr. 4 din CEDO, învederând că, în cauză, restrângerea libertății de circulație nu a avut temei legal. În ceea ce privește încălcarea dreptului la libera circulație, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. Paragraful 3 al dispoziției convenționale prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Limitările dreptului la libera circulație pot interveni doar în cazurile prevăzute de art. 2 paragr. 3 și 4 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Analizând critica apelantului reclamant, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite, în cauză, condițiile în care aplicarea de către autoritățile naționale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertății de circulație este compatibilă cu art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4, astfel cum au fost desprinse din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului. Statuarea instanței de apel cu privire la justificarea ingerinței în dreptul la liberă circulație este corectă, întrucât, în privința criteriului ca ingerința în dreptul de a circula în mod liber să fie prevăzută de lege, măsura preventivă restrictivă de libertate este prevăzută de C. proc. pen., reglementarea acesteia prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce în condițiile în care sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă și este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură, căi de atac care, de altfel, au fost exercitate de reclamant, fiind constatată legalitatea controlului judiciar dispus în procesul penal. Totodată, din perspectiva criteriului ca măsura restrictivă de libertate să aibă un scop legitim, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, apreciind că măsura controlului judiciar a avut un scop legitim, chiar dacă procesul penal a fost finalizat prin achitarea reclamantului. În acest sens, s-a avut în vedere că în jurisprudența CEDO s-a reținut că o soluție de achitare nu privează în mod necesar măsurile preventive restrictive de libertate de orice fundament, întrucât probele concrete strânse în cadrul procesului, deși insuficiente pentru a obține o condamnare, pot totuși justifica temeri întemeiate cu privire la posibilitatea ca în viitor persoana în cauză să comită infracțiuni [a se vedea Hotărârea pronunțată în cauza Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195]. Trebuie remarcat în acest context că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, restrângerile dreptului de a circula în mod liber pot fi justificate de necesitatea de a preveni săvârșirea de fapte penale, Curtea îngăduind restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracțional, chiar și în absența unei condamnări penale (Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39). Cum dispozițiile convenționale formează împreună cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului un bloc de convenționalitate, ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, statuările Curții dobândesc valoare de principiu și nu pot fi ignorate de autoritățile naționale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanțele naționale, primele chemate să aplice Convenția și protocoalele sale adiționale, sunt învestite. Cât privește critica recurentului privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 C. proc. pen., astfel cum s-a reținut anterior, instanța de apel a apreciat corect că procedura specială prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen., care prevede dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de liberate, nu este aplicabilă în situația persoanei supuse controlului judiciar, care nu se poate identifica cu o persoană privată de libertate, în sensul articolului menționat. Ca urmare a publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci s-au aplicat în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios constituțional, în sensul că prin aceste prevederi legale se recunoaște dreptul la repararea pagubei și în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare. De altfel, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023), s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." În raport cu toate aceste statuări nu se impunea deci analizarea cererii reclamantului și, implicit, motivarea soluției și din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. pen., care prevăd aceeași ipoteză normativă, respectiv dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a dispunerii unei măsuri privative de libertate, art. 539 C. proc. pen. având caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen. Printr-o altă critică formulată, recurentul susține că instanța de apel a considerat greșit că nu au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului. Înalta Curte constată că, deși recurentul invocă formal sub acest aspect dispozițiile art. 252 și ale art. 253 C. civ., indicate ca temei juridic al pretențiilor formulate, pentru a se prevala de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă doar expunerea acestor dispoziții legale, ci este necesar a se arăta în concret, prin raportare la argumentele reflectate în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate, de ce instanța de apel a aplicat greșit sau a dat o interpretare eronată textelor legale apreciate incidente de recurent, situație care nu se regăsește, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză. Recurentul afirmă și faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind probarea pretențiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu. În acest sens, învederează că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori și prezumții, nu doar cu înscrisuri, cum ar fi reținut instanța de apel. În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin critica adusă hotărârii recurate, recurentul-reclamant reproșează instanței de apel încălcarea unor reguli de procedură privind administrarea probelor, astfel încât analiza instanței de recurs se va efectua din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), critica urmând a fi respinsă, ca nefondată, pentru argumentele ce succed. Conform dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri." Potrivit art. 479 alin. (2) din același cod, "Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)." Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că în etapa procesuală a apelului, prin motivele de apel formulate, reclamantul nu a solicitat încuviințarea de noi probe, context în care Înalta Curte apreciază că nu se poate imputa instanței de apel o greșită aplicare a normelor de procedură anterior enunțate privitoare la administrarea probelor, acesta statuând, prin raportare la probatoriul administrat deja în cauză, că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de dovedire a pretențiilor deduse judecății vizând cheltuielile de transport efectuate în cursul procesului penal, conform art. 249 C. proc. civ. Această soluție este în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) și cele ale art. 249 din C. proc. civ. care, în esență, stabilesc că părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Totodată, având în vedere aceleași norme cuprinse în art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., reiese că instanța de apel va administra întregul probatoriu care este pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană, iar neîncuviințarea unor probe din oficiu nu poate constitui un motiv de nelegalitate, prin raportare la dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." Critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, susținerea recurentului privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma numărului de termene stabilite în procesul penal nu se poate transpune într-o critică de nelegalitate, cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și a întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o astfel de apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserțiunea învederată nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 184 din 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.