ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 iunie 2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 904.359,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariile de avocat suportate de reclamant pentru a-și asigura apărarea în dosarul penal nr. x/2014 privind B., cauză în care a fost achitat. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 14, art. 15, art. 16 și art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 451 și următ. C. proc. civ. La 10 iulie 2018, dând curs solicitării instanței, reclamantul a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 2101 din 22 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 526 A din 23 iunie 2020, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și, rejudecând, a admis, în parte, acțiunea. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 70.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, sub forma onorariilor de avocați, efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2014, din care 20.000 RON în faza de urmărire penală și 50.000 RON în faza de judecată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 2.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 1.252,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și recurs incident reclamantul A.. 1)Recursul declarat de pârât a fost întemeiat în drept pe dispozițiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., iar pe calea acestuia s-a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, casarea deciziei curții de apel și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii instanței de fond. Întrucât pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă a fost înregistrat dosarul nr. x/2017 care are ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, prin care același reclamant, A., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 904.359,50 RON cu titlu de daune materiale (cheltuieli de judecată - onorarii de avocat - ocazionate de desfășurarea procesului penal), precum și la plata unor alte sume cu titlu de daune materiale și morale (cerere respinsă prin sentința civilă nr. 2506 din 28 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă împotriva căreia reclamantul a declarat apel înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu termen de judecată la 9 noiembrie 2020), recurentul-pârât a susținut că, în interesul unei bune administrări a justiției și necesității evitării pronunțării unor hotărâri contradictorii, se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare, în scopul conexării celor două dosare. În subsidiar, recurentul-pârât a criticat decizia pronunțată în apel, considerând că în mod greșit, instanța de apel a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 276 C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit recurentului, cererea este neîntemeiată având în vedere că Statul român nu a avut calitatea de parte în procesul penal în discuție, părți în respectivul proces fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, astfel încât nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. Recurentul a susținut că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât pentru antrenarea acesteia se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții, iar în speță, nu este întrunită prima condiție, respectiv aceea a existenței unei fapte proprii a Statului român cu caracter ilicit, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului. Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului nu poate fi reținută, deoarece pentru ca aceasta să-și găsească aplicarea ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un mandat de prepușenie, acesta nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procuror în baza răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. Din interpretarea per a contrario a art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată (text preluat și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004), precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52, în integralitatea sa, pentru recurent a reieșit că în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în Titlul III Capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de eroare judiciară, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și art. 539 C. proc. pen. Recurentul a susținut, pe de altă parte, contrar celor reținute de instanța de apel, că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât aceste dispoziții reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere părțile participante la proces și nu pe ceilalți participanți, iar potrivit art. 29-34 C. proc. pen., organele judiciare sunt organe specializate ale statului care realizează activitatea juridică, neavând calitatea de părți, în sensul art. 32 și nici pe cea de subiecți procesuali, așa cum sunt definiți de art. 33-34 din cod. Recurentul a făcut trimitere, în sprijinul susținerilor sale, la decizii de speță ale instanței supreme, prin prisma cărora a desprins concluzia că nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale suferite constând în onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal în temeiul răspunderii civile delictuale sau a unor temeiuri reglementate de C. proc. civ. 2) Prin recursul incident, reclamantul a criticat decizia curții de apel pentru încălcarea normelor de drept material cuprinse la art. 4 alin. (1) C. proc. pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) CEDO) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, a susținut că deși instanța de apel a recunoscut că este normal ca Statul să-și asume răspunderea atunci când exercită acțiunea penală fără temei (se dispune achitarea), acordarea veritabilă a acestei reparații nu a existat. Potrivit recurentului, curtea de apel nu s-a raportat la prevederile legale care stabilesc criteriile pentru o eventuală reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la criterii arbitrare pentru a opera această reducere. Din moment ce art. 451 alin. (2) C. proc. civ. este o normă de drept material care oferă criterii clare pentru eventuala reducere a onorariului avocaților, verificarea respectării și aplicării acestora este de competența Înaltei Curți, nefiind, în opinia recurentului o problemă de apreciere a situației de fapt și a probelor. A susținut astfel că instanța de apel a încălcat prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care limitează aprecierea proporționalității de raportul dintre onorariu și valoarea, complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat. Mai mult, a considerat că întemeierea instanței pe acest motiv pentru reducerea onorariului de avocat echivalează cu încălcarea prezumției de nevinovăție și a protecției acordate de art. 6 alin. (2) CEDO (cauzele Ashendon & Jones c. Marii Britanii, Lutz c. Germaniei) și art. 4 C. proc. pen. În opinia recurentului, achitarea sa în dosarul penal împiedică punerea la îndoială a nevinovăției sale pentru faptele respective într-o cauză ulterioară. A concluzionat că au fost ignorate de către curtea de apel criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în favoarea unor aprecieri subiective privitoare la pretinsa legătură între notorietatea unei persoane și existența unei disproporții vădite a onorariului față de complexitatea cauzei, de munca avocatului și de circumstanțele cauzei. În drept, motivele de recurs au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de recurentul - reclamant A. s-a solicitat respingerea recursului pârâtului, în principal, ca inadmisibil, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, ca nefondat. A susținut inadmisibilitatea recursului pârâtului prin prisma faptului că motivele nu au fost invocate în primă instanță și nici în apel, fiind deci formulate omisso medio. A mai arătat că Ministerul Finanțelor nu a formulat întâmpinare în primă instanță, pentru a invoca apărările de care se prevalează în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat, în primul rând, că nu există o cerere cu același obiect ca cea soluționată prin decizia recurată în dosarul nr. x/2017, dosar în care a renunțat la cererea care viza recuperarea cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal, această situație fiind reținută prin sentința civilă nr. 2506/2018, astfel încât nu există niciun risc pentru pronunțarea unor hotărâri contradictorii. În al doilea rând a susținut că prin decizia atacată instanța a aplicat corect art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru a obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal în care a fost achitat. A precizat astfel că deși statul per se nu este parte în procesul penal nu înseamnă că nu poate răspunde, prin Ministerul Finanțelor, pentru cheltuielile de judecată suportate de persoanele care au avut calitatea de inculpat și au fost achitate, astfel încât recursul pârâtului trebuie respins. Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare și răspuns la întâmpinare. A solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil, în raport de Decizia nr. 181 din 5 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța s-a pronunțat față de prevederile art. 451 alin. (2) din cod asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1). În ceea ce privește susținerea referitoare la inadmisibilitatea recursului Ministerului Finanțelor a precizat că a înțeles a critica soluția curții de apel dată asupra fondului cauzei și a reiterat motivele de recurs. Recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - pârât prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității. A susținut că recursul nu intră sub incidența Deciziei nr. 3/2020 pentru că nu a criticat temeinicia deciziei curții de apel ci încălcarea normelor de drept material de către instanță, respectiv art. 4 alin. (1) C. proc. pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) CEDO) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ. În opinia recurentului - reclamant, calea de atac promovată nu vizează critica modului de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel ci a folosirii de către aceasta a altor criterii decât cele stabilite de lege pentru aprecierea proporționalității onorariului de avocat. Potrivit recurentului, Decizia nr. 3/2020 nu a vizat excluderea totală a controlului de legalitate a hotărârilor care vizează cheltuielile de judecată, instanța supremă păstrând posibilitatea de a verifica dacă criteriile legale de reducere a onorariului avocațial au fost respectate, o interpretare contrară presupunând ignorarea completă a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și recurgerea la motive arbitrare pentru reducerea onorariului.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin care s-a constatat neincidența excepțiilor invocate, a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 27 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 16 martie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prealabil examinării celor două memorii de recurs, Înalta Curte reține că la termenul de dezbatere a acestora, 16.03.2022, recurentul-reclamant a depus la dosar o copie a sentinței civile nr. 2506/28.12.2018 a Tribunalului București prin care a făcut dovada renunțării în dosarul nr. x/2017 la pretențiile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, lipsind astfel de fundament cererea recurentului-pârât de pronunțare a unei soluții de casare a deciziei atacate, în scopul conexării cauzei de față la aceea mai sus menționată, aflată în curs de judecată. Analizând recursurile în raport de conținutul criticilor formulate și a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, după cum urmează: a) Recursul principal declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale plătite de cel cercetat în calitate de inculpat în procesul penal, finalizat prin achitarea sa, nu își poate găsi un temei legal nici în dispozițiile art. 276 C. proc. civ..pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1357 C. civ.), dar nici în răspunderea obiectivă ce revine statului pe tărâmul dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituția României. Examinând aceste critici, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, prin conținutul lor, acestea nefiind de natură să conducă la o soluție de admitere a recursului și de infirmare a soluției adoptate în instanța de apel. Rezolvând pe fond acțiunea dedusă judecății, curtea de apel a stabilit că dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. și cele ale art. 451 - 455 C. proc. civ. dau cadrul general de soluționare pe cale separată, în fața instanței civile, a pretențiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzație penală și achitat prin hotărâre definitivă, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificat în obligația de garanție care revine acestuia, ca titular al acțiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni - care, finalizată fiind printr-o soluție de achitare, are semnificația pierderii procesului de către cel ce l-a inițiat (Statul român). Soluția instanței de apel, în limitele acestei justificări, este corectă întrucât, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ..pen.- potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces. Prin urmare, în absența unei soluții legale contrare și în virtutea principiului echității, se înțelege că aceeași soluție legală consacrată expres prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcționeze ori să fie valabilă și în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzația săvârșirii unei infracțiunii, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligația de plată a cheltuielilor de judecată, față de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Sunt îndreptățite susținerile recurentului-pârât că, neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată), prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.. Obligarea Statului român la suportarea cheltuielilor de judecată nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare. Nu se poate reține caracter ilicit faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza cercetării și investigării faptelor penale, după cum trimiterea în judecată prin rechizitoriu, urmată de achitare nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită, în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, pe parcusul procesului penal. O altă interpretare ignoră specificul cercetării judecătorești, care permite administrarea de probe în apărare, valorificarea nulităților în cazul actelor procedurale și impune, în mod nerezonabil și nerealist, ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, procurorul să aibă certitudinea unei condamnări penale. Dar, deși reține că soluționarea acțiunii deduse judecății are loc în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și de art. 451 - 455 C. proc. civ., curtea de apel are în vedere, ca fundament al obligației de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de către reclamant, obligația de garanție care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acțiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni. Justificarea soluției instanței de apel este corectă deoarece Statul organizează și conduce activitatea judiciară. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. În considerarea acestor motive, neputând fi primite criticile formulate de pârât, recursul acestuia va fi respins ca nefondat, apreciind ca fiind legală și corect fundamentată soluția instanței de apel, de obligare a Statului român la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal finalizat prin achitarea reclamantului. 2) Recursul incident formulat de reclamant a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că soluția instanței de apel, prin care a fost pusă în sarcina Statului român doar o mică parte din cheltuielile de judecată pe care le-a necesitat procesul penal în care a fost implicat, vădește o încălcare a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) C. proc. civ..pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) din CEDO) și a celor cuprinse în art. 451 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu s-a raportat la criteriile prevăzute de normele de lege incidente pentru a dispune o reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la criterii arbitrare. Criticile recurentului sunt nefondate. Așa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, criteriile pretins arbitrare utilizate de instanța de apel, în determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul Statul român, au fost cele date de normele de drept intern (art. 451 - 453 C. proc. civ.) și de jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, deopotrivă obligatorie pentru instanțele naționale ca și Convenția însăși. Conform jurisprudenței constante a Curții europene, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil în ceea ce privește cuantumul lor. La rândul lor, dispozițiile art. 452 C. proc. civ. - care vorbesc despre condiția demonstrării existenței și întinderii cheltuielilor de judecată - și cele ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ.- care dau criteriile în raport de care este permisă verificarea rezonabilității cuantumului onorariilor avocaților, ca parte a cheltuielilor de judecată - nu sunt decât o preluare la nivelul legislației interne a principiilor utilizate în jurisdicția europeană în legătură cu acordarea cheltuielilor generate de susținerea unei proceduri judiciare. Cât privește cauza dedusă judecății sale, instanța de apel a reținut, în primul rând, cu referire la cheltuielile aferente fazei de urmărire penală a procesului care l-a vizat pe reclamant, că nu a fost demonstrat caracterul necesar al cheltuielilor în cuantum de 726.104 RON, pentru care partea a depus la dosar doar facturi/extrase de cont și contracte de asistență juridică, acestea din urmă neînsoțite de înscrisuri care să releve îndeplinirea activităților de "studiu documente juridice", "redactare analiză juridică" ori care să permită instanței verificări dacă s-a întocmit o analiză/opinie juridică, dacă aceasta era în legătură cu dosarul penal, dacă a fost utilă reclamantului pentru construirea apărării în cursul urmăririi penale. Aceste argumente, pentru care instanța de apel nu a recunoscut dreptul reclamantului la restituirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 726.104 RON aferente fazei de urmărire penală a procesului penal, nu au fost contestate pe calea recursului incident. Afirmația critică, în sensul că în judecata sa, prin cenzurarea cheltuielilor necesitate de faza de urmărire, instanța de apel ar fi încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului (art. 4 C. proc. civ..pen. și art. 6 alin. (2) din C.E.D.O.) - aspect demonstrat de evocarea măsurii arestului preventiv dispus în această etapă a procesului penal - este total nejustificată și fără corespondent în argumentele deciziei atacate. În realitate, instanța de apel se referă la acest aspect, ca parte a activităților și actelor de urmărire privitoare la reclamant, în aplicarea evaluării permisă prin dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care trebuie raportată la "(...) valoarea sau complexitatea cauzei ori la activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei". Evocarea măsurii arestului preventiv luată față de reclamant nu a fost realizată nicidecum ca argument pentru diminuarea sumelor apreciate ca necesar și rezonabil cheltuite, supuse deci restituirii, ci doar ca elemente ce țin de circumstanțele cauzei la care era obligatoriu ca instanța să se raporteze. Mai trebuie precizat că, în contextul în care instanța de apel reținuse nedemonstrarea caracterului necesar al cheltuielilor efectuate de reclamant în faza de urmărire penală pentru întreaga sumă de 726.104 RON a cărei restituire o solicitase, recunoașterea dreptului la restituirea unei sume de 20.000 RON s-a realizat pe baza unei aprecieri în echitate, prin determinarea unui nivel adecvat și rezonabil al costurilor apărării care nu putea fi altfel dedus decât cu referire la durata urmăririi penale și la activitățile și actele realizate în această etapă a procesului penal, din care măsura arestului preventiv nu putea fi omisă. Prin urmare, trimiterea la măsura arestului preventiv dispusă față de reclamant este una care aduce un plus evaluării realizată de instanță, iar nu un argument de diminuare a costurilor, cum eronat și lipsit de temei interpretează reclamantul prin critica sa, atunci când acuză o punere la îndoială a vinovăției sale de către curtea de apel. În ceea ce privește costurile aferente fazei de judecată a procesului penal, a căror restituire instanța a dispus-o în limita sumei de 50.000, criticile recurentului au susținut, în esență, utilizarea altor criterii de reducere a onorariilor cu avocații decât cele permise de lege care, astfel fiind, sunt unele arbitrare. Înalta Curte nu va putea reține nici această critică, observând că, în aprecierea caracterului rezonabil al costurilor cu apărarea reclamantului în faza de judecată a procesului penal, instanța de apel nu a utilizat alte criterii decât cele indicate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relative la activitatea desfășurată de avocați ținând seama de circumstanțele cauzei, sub toate aspectele (durată, măsuri ale instanței, numărul inculpaților, soluția primită în primă instanță, favorabilă, care nu a necesitat formularea unei căi de atac de către reclamant), inclusiv de circumstanțele personale ale părții care, din nou, au fost valorificate în plus, pentru a se ajunge la un cuantum apreciat ca fiind rezonabil al costurilor apărării. Nefiind nicidecum vorba despre o evaluare și apreciere arbitrară ci, dimpotrivă, despre una corect argumentată și justificată în criteriile oferite de lege, Înalta Curte reține caracterul nefondat și în privința acestui recurs. În considerarea celor mai sus reținute, apreciind ca fiind legală hotărârea instanței de apel atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate. PENTRU ACESTE MOTIVE,