Decizia nr. 617/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata către reclamantă a debitului reprezentând echivalentul sumei totale de 134.864,25 USD, în RON la data plății, sumă datorată de pârât conform Facturii x emisă în temeiul contractului de servicii de asistență juridică în România nr. x/23.03.2018, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adițional nr. x/04.10.2018, această sumă reprezentând: onorarii avocațiale pentru serviciile juridice prestate în perioada 1 noiembrie 2018 - 12 aprilie 2019, în cuantum de 128.885,50 USD; costuri aferente activităților desfășurate de reclamantă în cadrul prestării serviciilor juridice sus-menționate, în cuantum de 5.978,75 USD; reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 763/12.05.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în introducerea acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. ca fiind introdusă de o persoană lipsită de interes.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 371A din 17 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 763/12.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 371A din 17 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta reclamantă a solicitat casarea deciziei civile nr. 371A/17 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a lll-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie precum și a sentinței civile nr. 763/12 mai 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul București, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și alin. (5) din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 1.270 din C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Prin decizia recurată a fost menținută soluția pronunțată de Tribunalul București care a concluzionat în mod greșit că recurenta reclamantă nu are un interes legitim, personal, născut și actual în formularea acțiunii întrucât aceasta poate recupera onorariul datorat de intimatul pârât și costurile aferente activităților desfășurate de recurenta reclamantă prin executarea silită a contractului, dacă va depune un desfășurător al activității prestate de intimată, asumat de client. Recurenta reclamantă a considerat că dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, aplicate de instanța de fond pentru a-i respinge acțiunea ca lipsită de interes, nu limitează dreptul și posibilitatea avocatului de a formula o acțiune în justiție, de drept comun, pentru recuperarea onorariului neachitat de client, în cazul în care titlul executoriu nu poate fi pus în executare silită sau nu sunt îndeplinite alte condiții pentru a obține executării silite. Art. 30 alin. (5) din Legea 51/1995 nu stabilește că dreptul avocatului la onorariu pentru activitatea sa profesională și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său poate fi realizat doar prin punerea în executare silită a titlului executoriu constând în contractul de asistentă juridică. Astfel, în cazul în care contractul de asistență juridică, care constituie titlu executoriu, nu poate fi pus în executare silită deoarece acesta nu constată existența unei creanțe certe, lichide și exigibile conform art. 663 din C. proc. civ., cum este cazul în prezenta speță, avocatul justifică pe deplin un interes legitim, născut și actual pentru a formularea unei acțiuni în pretenții. Această acțiune are ca finalitate pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate existența unei creanțe certe, lichide și exigibile în patrimoniul avocatului, care să poată fi pusă în executare silită, spre deosebire de contractul de asistență juridică care, deși este titlu executoriu, nu poate fi pus în executare silită deoarece lipsește caracterul cert al creanței ce face obiectul acestuia deoarece desfășurătorul activităților de asistență juridică și reprezentare nu a mai fost acceptat de client, după ce acesta a beneficiat de toate aceste servicii. Recurenta reclamantă a arătat că, prin sentința pronunțată în contestația la executare, i s-a refuzat dreptul de a obține realizarea dreptului său la onorariu și cheltuieli făcute în interesul procesual al clientului pe calea executării silite pe motiv că sumele aferente activității desfășurate în interesul clientului nu erau acceptate explicit de acesta. Recurenta reclamantă a arătat că, deși art. 30 alin. (5) din Legea 51/1995 recunoaște caracterul de titlu executoriu al contractului de asistență juridică încheiat în condițiile acestei legi, în cazul în care nu se poate obține executarea silită cu privire la onorariul datorat de client în temeiul contractului de asistență juridică pentru că nu sunt îndeplinite condițiile executării silite avocatul nu pierde însuși dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil recunoscut de articolul 6 din C. proc. civ., pentru a obține realizarea pretențiilor sale pe calea unei acțiuni de drept comun în care urmează să se aplice toate regulile procedurii civile care vizează dovedirea pretențiilor și a temeiniciei acestora. Recurenta reclamantă a considerat că interesul legitim, născut și actual în prezenta cauză este dovedit prin sentința pronunțată în contestația la executare, prin care i s-a refuzat dreptul de a obține realizarea dreptului său la onorariu și cheltuieli făcute în interesul procesual al clientului pe calea executării silite pe motiv că sumele aferente activității desfășurate în interesul clientului nu erau acceptate explicit de acesta. Astfel, în prezent, nu are un titlu executoriu care să poate fi pus în executare silită împotriva intimatului-pârât, deoarece, după ce a beneficiat de numeroase ample activități de asistență juridică și reprezentare, acesta a refuzat în mod abuziv și cu rea-credință să semneze factura care conține desfășurătorul activităților avocaților, privând astfel creanța de caracterul cert, condiție necesară pentru a obține realizarea acesteia pe calea executării silite demarate în baza titlului executoriu constând în contractul de asistență juridică. Recurenta reclamantă a arătat că art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat permite stabilirea, în contractele de asistență juridică, a onorariului orar, al cărui cuantum nu poate fi stabilit în contractul de asistență juridică, înscris asumat de client, la începutul relației contractuale de consultanță și asistență juridică, decât sub forma ratei orare, care este onorariul datorat de client pentru o oră de activitate desfășurată de avocat în vederea realizării mandatului acordat de client, cuantumul total al onorariului datorat de client avocatului pentru întreaga activitate desfășurată de acesta în vederea realizării mandatului putând să fie stabilit abia la finalul executării acestui mandat, moment la care clientul poate refuza să mai accepte explicit, sub semnătură, desfășurătorul activităților realizate de avocat, cum a fost cazul în prezenta speță. Or, în această situație, conform interpretării instanței de apel, avocatul nu ar mai avea posibilitatea niciodată să obțină realizarea creanței sale împotriva clientului, întrucât acesta ar fi constrâns să obțină realizarea creanței sale doar pe calea executării silite care este guvernată de o serie de reguli restrictive, care țin de specificul acestei proceduri, și, care, în anumite cazuri, pot să nu fie îndeplinite, fără ca această neîntrunire a condițiilor executării silite să însemne o lipsă de temeinicie a pretențiilor avocatului. Recurenta reclamantă a concluzionat că justifică un interes determinat, legitim, născut și actual în formularea și susținerea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, în conformitate cu prevederile art. 33 din C. proc. civ. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurenta reclamantă a considerat că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 129 din C. proc. civ. privind excepția necompetenței, art. 131 din C. proc. civ. privind verificarea competenței, coroborate cu prevederile art. 174 și 176 din C. proc. civ. privind nulitatea necondiționată a actelor de procedură. Prin notele scrise depuse de intimatul pârât la dosarul cauzei înainte de termenul de judecată din data de 5 mai 2021, acesta a invocat necompetența generală a instanțelor din România de a soluționa prezenta cauză, prima instanță nesoluționând această excepție înainte de a pune în discuția părților excepția lipsei de interes, invocată din oficiu. Tribunalul București a omis și etapa obligatorie stabilită de dispozițiile art. 131 din C. proc. civ.. Această nerespectare normelor de procedură menționate, care atrage sancțiunea nulității, rezultă din încheierea din 5 mai 2021, în care s-a consemnat că instanța a pus în discuția părților excepția lipsei de interes înainte de a-și verifica competența, conform art. 131 din C. proc. civ., și înainte de a soluționa excepția de ordine publică invocată de intimatul-pârât cu privire la necompetența generală a instanțelor din România de a soluționa prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 371A/17.03.2023 pronunțate de către Curtea de Apel București. În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că, în speța de față, instanța, în lumina probelor de la dosar, a decis în mod temeinic și legal în etapele de fond și apel că nu exista un interes practic, determinat, născut și actual, având în vedere faptul că, în urma judecății pe fondul cauzei, recurenta ar putea obține doar încă un titlu executoriu, în condițiile în care documentul pe care își întemeiează pretențiile - respectiv contractul de asistență juridică - este deja titlu executoriu. Intimatul pârât a considerat că în mod corect au concluzionat instanțele că anularea, prin sentința civilă nr. 2675/28.05.2020 a Judecătoriei Sectorului 1, a executării silite demarate de reclamantă nu justifica interesul acesteia în introducerea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală pe calea dreptului comun, în condițiile în care executarea a fost anulată nu pentru că înscrisul invocat nu ar fi fost titlu executoriu, ceea ce ar fi generat nevoia obținerii unui astfel de titlu, ci pentru că nu s-a putut determina caracterul cert, lichid și exigibil al creanței în lipsa unui desfășurător al activității prestate de reclamantă. Intimatul pârât a considerat că recurenta reclamanta nu a stabilit din propria sa culpă onorariul în cadrul contractului de asistență juridică într-o modalitate în care creanța să fie certă, lichidă și exigibilă. Intimatul pârât a arătat că recurenta reclamantă nu a mai exercitat calea apelului în dosarul nr. x/2020, dosar în care s-a admis în etapa de fond contestația la executare, astfel încât, tot din culpa sa, această soluție a devenit definitivă prin neapelare. Intimatul pârât a arătat că recurenta are deja un titlu executoriu care este contractul de asistență juridică iar pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens ar dubla în mod efectiv titlul executoriu inițial pe aceeași situație. Intimatul pârât a arătat că, deoarece a exercitat dreptul de a-și recupera creanța pe calea executării silite, sens în care a deschis dosar de executare la Biroul Executorului Judecătoresc C., recurenta a ales calea executării silite, astfel încât revenirea și exercitarea acțiunii pe drept comun nu este admisibilă deoarece se aplică principiul de drept conform căruia alegerea unei căi nu mai da posibilitatea de a alege o altă cale judiciară. Intimatul pârât a arătat că punerea în executare a contractului de asistență juridică este singura cale de realizare a acestui tip de creanță iar în cadrul contestației la executare pe fondul raportului juridic se poate clarifica situația dacă sunt necesare clarificări. Prin această cale a executării silite a contractului de asistență juridică nu s-a îngrădit accesul liber la justiție astfel cum susține în mod nefondat recurenta, care a avut o cale de acces la justiție, urmată de altfel, și anume, executarea silită, care este supusă anumitor reguli. Impunerea acestor reguli nu încalcă accesul liber la justiție conform celor stabilite în Deciziile Curții Constituționale a României și ale Curții Europene astfel cum sunt indicate în decizia recurată. Intimatul pârât a considerat că este nefondat motivul de recurs în sensul că instanța nu a pus în discuție excepția necompetenței generale a instanțelor din România invocată de intimat întrucât doar acesta este partea care poate invoca un prejudiciu prin nesoluționarea acestei excepții. Recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat considerentele expuse în cererea de recurs cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că prevederile legale încălcate sunt de ordine publică, și, prin urmare, nu protejează interesul privat al intimatului-pârât din prezenta cauză, ci au ca obiect protejarea interesului public constând în pronunțarea unor hotărâri judecătorești valabile, cu respectarea normelor ordine publică care reglementează competența instanțelor judecătorești din România - art. 129 alin. (2) punctul 1 din C. proc. civ., precum și ale prevederilor art. 131 din C. proc. civ., care stabilesc obligații imperative și de ordine publică în sarcina instanțelor judecătorești, menite să asigure valabilitatea hotărârilor judecătorești și securitatea juridică a drepturilor constatate de acestea. Referitor la susținerile intimatului-pârât B. din notele scrise depuse în fața Tribunalului București la termenul din 5 mai 2021, prin care a invocat necompetența generală a instanțelor din România de a soluționa prezenta cauză, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 1.070 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la cererea formulată de intimatul pârât prin care acesta a solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii concluziilor scrise, Înalta Curte constată că, din prevederile art. 396 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora pronunțarea hotărârii poate fi amânată în cazuri justificate, această instituție procesuală reglementează o situație de excepție, amânarea pronunțării fiind permisă doar pentru motive temeinice. În cauză însă, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită această cerință, partea care a solicitat amânarea pronunțării pentru depunerea concluziilor scrise exprimându-și poziția procesuală prin întâmpinare, mijloc procesual pus la îndemâna sa de lege în acest scop, iar în recurs nu au fost administrate probe sau invocate excepții care să determine necesitatea unor concluzii suplimentare, în raport de alte elemente care să fi survenit în cauză ulterior momentului formulării apărărilor în cadrul întâmpinării. În consecință, Înalta Curte nu va face aplicarea art. 396 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele prevăzute de acest text legal pentru a se dispune amânarea pronunțării. Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 129 din C. proc. civ. privind excepția necompetenței și art. 131 din C. proc. civ. privind verificarea competenței, nu poate fi reținut. În acest sens, recurenta reclamantă a susținut că, prin notele scrise depuse de intimatul pârât la dosarul cauzei înainte de termenul de judecată din data de 5 mai 2021, acesta a invocat necompetența generală a instanțelor din România însă prima instanță nu a soluționat această excepție. De asemenea, recurenta reclamantă a susținut că a fost omisă și etapa obligatorie stabilită de dispozițiile art. 131 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că, deși aceste critici vizează modul în care prima instanță a judecat cauza, ele nu au fost invocate în faza procesuală a apelului, situație în care invocarea lor direct în recurs nu poate fi primită. Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au format obiectul analizei instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă, ele nefiind supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, iar judecarea recursului nu poate avea în vedere decât aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate. Aceasta este soluția consacrată de art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia motivele prevăzute la alin. (1) al acestui articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Motivul de recurs prin care recurenta reclamantă a criticat decizia instanței de apel în sensul că în mod greșit aceasta ar fi considerat că nu este îndeplinită condiția de exercițiu a acțiunii privind justificarea unui interes legitim, personal, născut și actual este întemeiat. Față de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., interesul este una din condițiile de exercitare a acțiunii civile și reprezintă folosul practic urmărit de o parte prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct și actual, cerințe instituite de art. 33 din același cod. Astfel, pentru a stabili dacă reclamanta justifică un interes în exercitarea acțiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. În cauză, reclamanta a utilizat mijlocul procesual reprezentat de cererea de chemare în judecată urmărind obținerea folosului material constând în plata onorariilor avocațiale și a serviciilor prestate în baza contractului de asistență juridică. În ceea ce privește raporturile dintre părți izvorâte din contractul menționat, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt reținută instanța de apel din probele administrate în cauză. Astfel, în decizia recurată s-a constatat că, la data de 23.03.2018, între reclamanta A. a încheiat cu pârâtul B. contractul de servicii de asistență juridică nr. x/2018, având ca obiect acordarea de servicii de consultanță clientului în disputa cu partenerii și acționarii D.. În contract s-a menționat că onorariile se bazează pe tarifele orare ale fiecărui avocat și asistent juridic care consacră timp unui anumit proiect, tarifele avocaților fiind între 80 - 510 euro pe oră, tarifele orare ale asistenților și traducătorilor fiind între 75 - 100 euro, tarifele orare fiind anual revizuite și supuse unor ajustări, clientului urmând a i se aplica tarifele orare aflate în vigoare la data prestării serviciilor. S-a menționat, de asemenea, că reclamanta facturează separat cheltuielile aferente serviciilor prestate, cum ar fi convorbiri telefonice, transmiteri fax, fotocopii, printare documente, servicii de curierat, deplasări, ore suplimentare ale secretarelor și alte cheltuieli similare, cheltuieli necesare pentru traduceri, autentificări de documente, tarife de notificare și investigare și alte costuri, precum și taxa pe valoare adăugată, reclamanta urmând să emită la anumite perioade de timp, o factură pentru serviciile prestate. Plata onorariilor și a plăților prezentate în facturi urma să se realizeze prin virament bancar, în termen de 15 zile de la expedierea facturii, în contul indicat în acestea, neplata la termen atrăgând dreptul societății de avocatură de a aplica o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere. Părțile au stabilit că legea aplicabilă contractului este cea română, respectiv C. proc. civ. română și statutul profesiei de avocat. Prin actul adițional nr. x/04.10.2018 la contractul de servicii de asistență juridică nr. x/2018, părțile au modificat obiectul contractului, acesta urmând a include și următoarele activități: reprezentare și asistență juridică în dosarele aflate pe rolul instanțelor din România în care sunt implicate societățile D. S.A. și E. S.A., în calitate de pârâte, reclamante, interveniente sau orice altă calitate, incluzând fără limitare la orice dosare având ca obiect deschiderea procedurii de insolvență, precum și orice activități în legătură cu schimbarea conducerii societății decisă de acționarii E. S.A. în data de 21.09.2018 și în legătură cu adunarea generală extraordinară a acționarilor D. S.A., care urma a avea loc în data de 5/6.11.2018, având ca obiect schimbarea conducerii acesteia din urmă, în relația cu orice autorități publice, persoane fizice sau persoane juridice și entități, publice sau private, din România și din străinătate, incluzând fără limitare la orice executori judecătorești, birouri de executori judecătorești, autorități cu competențe de executare silită a creanțelor, primărie, consiliu local/județean, prefectură, instanțe, ministere, oficii, departamente, agenții, autorități și instituții financiare sau fiscale, în legătură cu obținerea oricăror informații și documente referitoare la orice contracte, aranjamente contractuale încheiate de cele două societăți, orice proceduri de realizare a creanțelor asupra patrimoniului societăților, orice informații și activități de natură financiară și contabilă, incluzând fără limitare la orice informații privind activele și pasivele societății, situațiile financiare și bilanțurile contabile ale societății, precum și orice documente și informații în baza cărora acestea sunt întocmite. În contextul faptic expus, lipsa interesului de a acționa a fost dedusă de instanțe din caracterul de titlu executoriu al contractului de asistență juridică, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 31 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, conform cărora contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Instanța de apel a constatat că, față de dispoziția legală menționată, reclamanta a formulat cerere de executare silită a contractului de servicii de asistență juridică nr. x/23.03.2018, modificat prin actul adițional nr. x/04.10.2018, fiind format dosarul de executare nr. 266/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc C.. Executarea silită fost însă anulată prin sentința civilă nr. 2675/28.05.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare. Împrejurările esențiale avute în vedere de instanta de apel pentru a reține lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii sunt existența unui titlu executoriu și faptul că executarea silită nu a fost anulată pentru că nu ar fi fost îndeplinită condiția existenței unui astfel de titlu, ci pentru că nu s-a putut determina creanța întrucât reclamanta-creditoare nu a prezentat un desfășurător al activității prestate, asumat de client. În cazul concret, reclamanta este în posesia unui contract calificat de lege ca fiind titlu executoriu, însă acesta nu a putut fi pus în executare, întrucât, față de prevederile art. 663 din C. proc. civ., numai creanțele certe pot fi realizate prin executare silită. Astfel, reclamanta, care pretinde prestarea unei activități profesionale care dădea dreptul la onorariu și acoperirea cheltuielilor în temeiul unui contract căruia legea îi atribuie valoarea de titlu executoriu, nu a obținut plata acestor servicii. În ceea ce privește acest drept, astfel cum a subliniat Curtea Constituțională în decizia 178/26.05.2020, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul, pe de o parte, la onorariu și, pe de altă parte, la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, aspect consacrat ca atare de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și reiterat și în art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Onorariul avocațial este unul dintre elementele esențiale ale contractului de asistență juridică, sens în care legiuitorul asigură o protecție specială. Astfel, printre altele, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mențiunea referitoare la onorariu, iar lipsa acesteia atrage nevalabilitatea contractului [art. 122 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Statutul profesiei de avocat]. Onorariul însă nu trebuie indicat doar generic, ci cuantificat, având în vedere faptul că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, "contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu". Or, pentru a putea fi pus în executare, este necesar ca din conținutul său să rezulte o creanță certă sau determinabilă, lichidă și exigibilă. Rațiunea legii, în cazul atribuirii valorii de titlu executoriu contractelor de asistență juridică, a fost aceea de a oferi un instrument flexibil și rapid care să vină în sprijinul avocaților în vederea recuperării costurilor activității pe care o desfășoară, pentru a permite asigurarea continuității desfășurării acesteia în bune condiții și canalizarea eforturilor profesionale, în principal, pentru asigurarea dreptului la apărare al persoanelor fizice și juridice, iar nu predominant pentru rezolvarea cauzelor proprii strâns legate de activitatea lor profesională, astfel cum s-a arătat în decizia nr. 71/31.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În contextul expus, este întemeiată susținerea recurentei reclamante în sensul că justifică un interes legitim, născut și actual pentru a formularea unei acțiuni în pretenții, care are ca finalitate realizarea dreptului său la onorariu și la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul clientului său, reclamanta invocând imposibilitatea realizării acestui drept în procedura executării silite. Considerentele instanței de apel conform cărora reclamanta avea posibilitatea să facă apărări și să administreze probatorii pentru dovedirea caracterului cert al creanței în cadrul procesual al contestației la executare nu susțin soluția pronunțată, care se referă la lipsa de interes a părții în formularea cererii de chemare în judecată, chestiune care vizează lipsa unui folos practic, și nu calea procesuală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său. În această situație, nu se pune problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, prin prisma dreptului de acces la instanță, astfel cum a invocat recurenta reclamantă, întrucât soluția pronunțată de instanță, care formează obiectul recursului, aceea de admitere a excepției lipsei de interes, nu pune în discuție dreptul părții la calea procesuală aleasă, ci neagă existența unui folos practic care să fie urmărit prin utilizarea respectivei căi. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, în contextul în care reclamanta nu și-a realizat dreptul invocat la onorariu și cheltuieli aferente serviciilor prestate, urmărind obținerea respectivelor plăți în prezenta procedură, condiția existenței unui interes este îndeplinită. De asemenea, argumentele intimatului pârât referitoare la împrejurarea că reclamanta și-ar fi exercitat dreptul de a-și recupera creanța pe calea executării silite, situație în care exercitarea acțiunii pe drept comun nu ar fi admisibilă nu pot fi analizate în contextul în care soluția instanței, care formează obiectul recursului, a fost aceea de admitere a excepției lipsei de interes, condiție de exercițiu a acțiunii diferită de problema admisibilității acesteia prin prisma căii alese de parte pentru valorificarea dreptului invocat. În consecință, Înalta Curte reține că, prin admiterea excepției lipsei interesului, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se pune în discuție aplicarea normelor de procedură care reglementează o condiție de exercițiu a acțiunii, și nu de pct. 8 al acestui articol, astfel cum a indicat recurenta reclamantă. În consecință, văzând prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 371A din 17 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o va casa. În temeiul art. 497 din C. proc. civ., reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv prima instanță a soluționat în mod greșit procesul fără a intra în judecata fondului iar apelanta a solicitat în mod expres, prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte va casa, de asemenea, hotărârea primei instanțe, trimițând acesteia cauza, spre rejudecare.