ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 20 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 11.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferințele psihice, fizice și materiale cauzate prin constituirea dosarului de urmărire penală nr. 18315/P/2009 și finalizarea acestuia în peste 8 ani.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 415 din 11 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 1.000.000 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Direcția Națională Anticorupție Prin decizia civilă nr. 356A din 8 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelurile declarate de pârât și de Direcția Națională Anticorupție și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul, solicitând casarea deciziei și respingerea cererii de chemare în judecată. Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente: Instanța de apel nu a ținut cont că intimatul-reclamant nu a dovedit niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 998-999 din C. civ., necesare pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, obligând, în mod nelegal, la plata daunelor. Răspunderea directă a Statului este reglementată, în mod expres, de art. 52 alin. (3) din Constituția României, de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de art. 538-539 din C. proc. pen., astfel că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Există eroare judiciară ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată, ca urmare a promovării căilor extraordinare de atac, iar, în rejudecare, să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Fapta organelor de cercetare penală ce au instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, întrucât s-a acționat în limitele permise de lege și în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Chiar dacă presupusa faptă ilicită s-a produs prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către angajații unor instituții, această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului, ci a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile. Conform art. 224 din C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile Statului". Ca atare, între Stat și instituțiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepușenie, în înțelesul art. 1373 din C. civ., și nici nu se poate reține o subordonare între prepus și comitent. Cum niciuna din condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului pentru fapta proprie, rezultă că presupusele acțiuni ilicite manifestate prin practica instanțelor de judecată, invocate de către intimatul-reclamant, nu atrag răspunderea delictuală a Statului, astfel că acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește daunele morale, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material. Pentru acordarea de despăgubiri, nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. Cum aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, în mod nelegal instanța de apel a obligat la plata daunelor morale.

Apărările formulate în cauză Prin notele depuse la 14 decembrie 2023, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 13 iunie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-reclamant, și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurentul-pârât a susținut, sub un prim aspect, că răspunderea Statului pentru obligațiile autorităților și instituțiilor publice din subordinea sa, atunci când acestea au personalitate juridică, este subsidiară, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 224 din C. civ., răspunderea juridică ar reveni respectivelor persoane juridice de drept public, mai ales în contextul în care răspunderea directă a Statului este angajată doar pentru erorile judiciare. Aceste critici nu sunt fondate, recurentul-pârât întemeindu-și raționamentul exclusiv pe dreptul național și făcând abstracție de jurisprudența CEDO, dezvoltată în interpretarea și aplicarea art. 6 și art. 13 din Convenție. Având în vedere că intimatul-reclamant urmărește angajarea răspunderii civile a Statului, invocând încălcarea duratei rezonabile de soluționare a cauzei sale penale, este de notat că dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele societății democratice, iar durata excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudența CEDO punând în evidență, în mod repetat, acest element. Fenomenul "justiției întârziate" este o realitate concretă într-un număr important de state din cadrul Consiliului Europei, cazul României încadrându-se în acest context general. Cauzele care generează întârzierea procedurilor judiciare sunt multiple și pot varia de la resursele alocate sistemului judiciar, încărcătura instanțelor de judecată, elementele specifice ale procedurii, până la cauze legate de fenomenologia socială, care poate determina anumite trăsături ale comportamentului participanților la proces. "Durata rezonabilă" a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu titlu general, astfel că fiecare procedură trebuie apreciată în concret, în funcție de criteriile dezvoltate de-a lungul timpului în jurisprudența CEDO. Este de subliniat că celeritatea procesului judiciar nu trebuie să fie unicul obiectiv al Statului în administrarea justiției, iar organismele Consiliului Europei au identificat cel puțin patru elemente interdependente de care depinde calitatea actului de justiție: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor și calitatea hotărârilor. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare la configurarea bunei administrări a justiției, nefiind benefică pentru dreptul la un proces echitabil sacrificarea unuia în detrimentul celorlalte. Ca atare, buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al Statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Astfel, obligația Statului, decurgând din art. 6 CEDO, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen echitabil. În plus, art. 6 trebuie coroborat cu art. 13 CEDO, în baza căruia Statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un "remediu" care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Caracterul "efectiv" al acestui remediu trebuie apreciat în funcție de capacitatea de a furniza celui interesat o satisfacție adecvată în raport cu violarea suferită (cauza Abramiuc c. României). Cu privire la remediile pe care statele trebuie să le pună la dispoziția persoanelor, pentru valorificarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 6 și 13 CEDO, prezintă relevanță clasificarea operată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), care, pe baza jurisprudenței CEDO, a identificat două categorii de remedii: remedii acceleratorii, ce pot avea ca efect scurtarea procedurii, atunci când aceasta este în curs, și remedii compensatorii, ce se caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei prejudiciate prin durata excesivă a procedurii. Remediul compensatoriu reprezintă o acțiune în justiție, pe baza căreia o instanță poate acorda unui justițiabil despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de durata excesivă a procedurilor. Este de menționat că preferința organismelor Consiliului Europei este în sensul unei proceduri speciale, diferită de acțiunea în despăgubiri prevăzută de dreptul comun (CDL-AD (2006)036rev, p. 36-42, par. 169-217), însă se acceptă că și o acțiune în despăgubiri bazată pe dreptul comun (cum este acțiunea ce face obiectul litigiului de față) poate reprezenta un remediu efectiv, însă aceasta trebuie să fie expresia unei jurisprudențe constante, iar nu a unor hotărâri singulare. Prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român și-a asumat obligația de a asigura, printre altele, respectarea caracterului rezonabil al procedurilor, astfel că nerespectarea acestei obligații constituie o faptă ilicită, care va fi tratată conform temeiului juridic tradițional din dreptul intern, respectiv art. 998-999 din C. civ. de la 1864 sau art. 1357 și urm. din actualul C. civ. În acest sens, prin hotărâre din 10 aprilie 2018, pronunțată în cauza Brudan împotriva României, CEDO a statuat că "acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretată, în mod constant, de către instanțele naționale, constituie o cale de atac eficientă pentru a denunța durata excesivă a procedurilor desfășurate în fața instanțelor penale sau civile". Cauzele civile naționale, la care Curtea a făcut trimitere în paragraful citat, au fost îndreptate împotriva Statului. De altfel, însuși Guvernul României a arătat, cu același prilej, că "în urma pronunțării de către Curte a hotărârii Vlad și alții, practica instanțelor naționale a evoluat considerabil, oferind părților interesate posibilitatea de a sesiza instanțele cu o acțiune civilă în despăgubiri împotriva statului, din perspectiva răspunderii civile delictuale (în acest caz, ar fi vorba despre o răspundere obiectivă a statului, independent de stabilirea unei culpe). Potrivit Guvernului, instanțele interne sesizate cu acest tip de litigiu aplică din ce în ce mai des normele privind răspunderea obiectivă a statului." Grefat pe aceste elemente, instanța de contencios european a stabilit că acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru durata excesivă a unei proceduri, îndreptată împotriva Statului, reprezintă un mijloc eficace pentru sancționarea duratei excesive a procesului. Concluzia legitimității procesuale astfel recunoscute este firească, în condițiile în care dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând o cauză principală a încălcării acestui drept. Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al Statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, revine Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, răspunderea pentru durata procedurii, aceasta fiind una obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru riscurile producerii unor abuzuri (cauza Balint c. României). Dacă, în ceea ce privește angajarea răspunderii Statului pentru erori judiciare, trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538-539 din C. proc. pen. sau de Legea nr. 303/2022, în schimb, în vederea angajării răspunderii Statului pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil, nu există norme juridice interne, astfel încât trebuie avută în vedere jurisprudența CtEDO. Printr-o formulă adeseori utilizată, CEDO a statuat că "durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cel interesat" (cauza Frylander c. Franței, par. 43; cauza Laino c. Italiei, par. 18; cauza Maršálek c. Cehiei, par. 49; cauza Nichifor c. România par. 26; cauza Tudorache c. României). Ca atare, instanțele interne trebuie să aprecieze dacă soluționarea cauzei s-a realizat într-un termen rezonabil, ținând cont de criteriile statuate în jurisprudența CEDO, astfel cum în mod corect a procedat instanța de apel. Utilitatea acestor criterii își găsește relevanță nu doar în procesul de stabilire a caracterului rezonabil al termenului de soluționare a cauzei, ci și în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii. În acest context, se reține legitimarea procesuală a Statului, deoarece, din perspectiva obligației ce îi revine pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, Statul participă nemijlocit la raportul juridic dedus judecății, indiferent dacă vătămarea acuzată de intimatul-reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte de drept. Drept urmare, instanța de apel a apreciat, în mod corect, asupra legitimității procesuale a Statului, acesta trebuind să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, nu însă pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci, indiferent de orice culpă, în calitate de garant al legalității actului de justiție. Cu alte cuvinte, Statul răspunde în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor, ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare, aceasta reprezentând o răspundere întemeiată pe obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor. Din perspectiva celor expuse anterior, nu poate fi primită susținerea privind antrenarea răspunderii directe a Statului doar în cazul erorilor judiciare. În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia nu a fost dovedită în cauză întrunirea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât recurentul-pârât nu a arătat care sunt aspectele concrete de nelegalitate a deciziei din această perspectivă, criticile fiind formulate într-o manieră generală în cuprinsul memoriului de recurs. De altfel, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond. În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Față de aceste considerente, constatând că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Constatând îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în faza procesuală a recursului prin documentele justificative depuse la dosar.