CASE OF NICHIFOR v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cazului se află o cerere (nr. 62276/00) îndreptată contra României și ai cărei doi cetățeni, domnul Șerban Nichifor și doamna Livia Ileana Elvira Nichifor („reclamanții”) au sesizat Curtea la data de 12 iulie 2000, în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramașcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții invocă în special faptul că durata unei proceduri bazate pe legea nr. 112/95 asupra reglementării situației juridice a unor imobile cu folosința de locuință, transferate în patrimoniul Statului, a fost excesivă.

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizia din data de 14 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial neadmisibilă. Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2005, Curtea a declarat admisibil și restul cererii.

La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții astfel remaniate (art. 52 § 1).

Atât reclamanții, cât și Guvernul, au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament)..

Reclamanții s-au născut, respectiv, în anii 1956 și 1922, și locuiesc în București.

Reclamanții sunt moștenitorii lui E.N., proprietarul unui teren și al unei clădiri situate pe acel teren, situat în str. Poliției nr. 3, București. În anul 1950, Statul și-a însușit aceste bunuri, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950.

La data de 23 noiembrie 1995, a fost adoptată legea nr. 112/1995, care guvernează punerea în operă a măsurilor reparatorii pentru vechii proprietari ai imobilelor naționalizate, sau pentru moștenitorii acestora.

La data de 16 iulie 1996, reclamanții au cerut comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995, restituirea clădirii care a aparținut lui E.N. la data de 23 iulie 1996, doi terți, G.Z. și S.N. au formulat, la rândul lor, o cerere întemeiată pe legea nr. 112/1995, având drept obiect imobilul situat în București, str. Poliției nr. 3. Această a doua cerere a fost, prin urmare, respinsă.

Comisia a procedat la identificarea și la evaluarea imobilului în conformitate cu legea nr. 112/1995. La data de 30 martie 2000, ea a dat o decizie prin care acorda o compensație financiară reclamanților, pe motivul că ei nu îndeplineau condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea bunului. Comisia a acordat reclamanților suma de 213.365.873 lei (ROL), adică aproximativ 11.510 Euro la nivelul ratei de schimb al Băncii Naționale a României din martie 2000.

La data de 8 mai 2000, reclamanții au contestat această decizie în fața tribunalului de primă instanță din București, invocând faptul că bunul trebuia să le fie restituit, pentru că el a fost naționalizat de o manieră abuzivă. La data de 19 iunie 2000, li s-a respins cererea, tribunalul considerând că decizia comisiei administrative era legală. El a subliniat faptul că legea nr. 112/1995, prevedea că puteau fi restituite doar imobilele care erau locuite în continuare de către vechii proprietari, sau doar imobilele neocupate. Tribunalul a constatat că reclamanții nu mai locuiau în imobilul în chestiune, și că acesta nu era neocupat, și a considerat că celor din urmă nu li se putea restitui bunul, dar că aveau dreptul la o compensație financiară. Tribunalul a indicat în sfârșit, că legea nr. 112/1995 se referea la restituirea bunurilor pe care Statul și le-a însușit legal, și că, în cazul reclamanților care pretindeau că bunul lor a fost confiscat de o manieră abuzivă, adică în absența unei baze legale, ei puteau acționa Statul în justiție pe calea unei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe codul civil. Această soluție a fost confirmată la data de 16 octombrie 2000, de către Tribunalul București și printr-o hotărâre definitivă dată la data de 14 octombrie 2000, de către Curtea de Apel București.

Împotriva hotărârii Curții de Apel, reclamanții au formulat o contestație în anulare, care le-a fost respinsă, pe motiv că condițiile cerute pentru a se admite această cale de recurs extraordinar, nu erau îndeplinite.

Dispozițiile pertinente ale legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 asupra reglementării situației juridice a unor bunuri imobiliare cu folosința de locuință, transferate în patrimoniul Statului, se citesc după cum urmează:

Prin hotărârea sa din data de 5 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat asupra caracterului special al procedurii prevăzute la art. 19 din legea nr. 112/1995, în raport cu procedura în contencios administrativ, reglementată prin legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990:

Guvernul ridică din nou excepția extrasă din neepuizarea căilor de recurs interne, privind prejudiciul datorat duratei excesive a procedurii, pe care o ridicase înainte de examinarea admisibilității cererii.

Solicitanții au cerut respingerea excepției.

Curtea ia notă că excepția Guvernului a fost deja respinsă prin decizia asupra admisibilității din data de 27 ianuarie 2005. Curtea consideră că Guvernul își întemeiază excepția pe argumente care nu sunt de natură a repune în cauză decizia sa asupra admisibilității.

Reclamanții invocă faptul că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, așa cum a fost el prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție, redactat astfel:

Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la data de 8 mai 2000, odată cu sesizarea tribunalului de primă instanță din București, de către reclamanți. Invocând mai ales jurisprudența

Reclamanții replică că această perioadă a început la data de 16 iulie 1996, atunci când au cerut comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995, restituirea bunurilor care au aparținut lui E.N.

Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în viziunea art. 6, este data introducerii recursului administrativ prealabil, atunci când acesta constituie o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea unui recurs în contencios (vezi, de exemplu, hotărârile

Guvernul subliniază că afacerea prezenta un oarecare grad de complexitate, în măsura în care cei doi moștenitorii lui E.N. au depus cereri de restituire distincte în fața comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995 și că existau divergențe între documentele provenind din arhive și cele ale reclamanților, în ceea ce privește naționalizarea clădirii. Guvernul invocă de asemenea supraîncărcarea comisiei administrative pentru a justifica termenul de examinare al cererii reclamanților. Guvernul se referă de asemenea, la faptul că în fața fiecărui tribunal procedura judiciară a cunoscut termene rezonabile.

Reclamanții consideră că durata procedurii, excesiv de lungă, în special în ceea ce privește comisia administrativă însărcinată cu aplicarea legii nr. 112/1995, care nu a dat decizia decât la un interval de 3 ani și 9 luni de la introducerea cererii lor, în timp ce legea impunea un termen de 90 de zile pentru a lua o hotărâre.

Curtea reamintește că, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și în privința criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamanților, ca și miza litigiului pentru părțile interesate (vezi, printre multe altele,

Fără greutate, Curtea ia notă că reclamanții nu au contribuit cu nimic la întârzierea examinării afacerii.

În ceea ce privește comportamentul autorităților, comisia departamentală din București s-a pronunțat la 3 ani și 8 luni după introducerea cererii reclamanților, durată care a depășit cu mult termenul legal de 90 de zile pentru ca comisia administrativă să dea o decizie, și este evident că în ochii săi, o asemenea procedură trebuia tratată cu o rapiditate specială (vezi,

Curtea consideră, de asemenea, că afacerea nu prezenta o complexitate specială, comisia administrativă însărcinată cu aplicarea legii nr. 112/1995, fiind însărcinată doar cu identificarea și evaluarea imobilului, sarcină care nu pare să fi avut o complexitate deosebită.

În ceea ce privește procedura în fața tribunalelor interne, Curtea consideră că durata examinării, spre știință 7 luni și 6 zile nu a fost excesivă. Totuși, ținând cont de durata examinării din partea comisiei administrative responsabilă cu aplicarea legii nr. 112/1995, Curtea consideră că durata globală a procedurii nu răspunde exigenței de „termen rezonabil”.

În termenii art. 41 al Convenției:

Reclamanții reclamă 400.000 de Euro (EUR) cu titlul de prejudiciu material și moral pe care l-au suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu observă legătura de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat, și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că reclamanții au suportat un chin moral sigur. Hotărând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre petiționari, câte 800 EUR cu acest titlu.

Curtea consideră potrivit să nu ceară rambursarea costurilor și cheltuielilor.

Curtea judecă ca fiind potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut al Băncii Centrale europene, majorată cu trei puncte procentuale.