Grosu împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 2611/02) direcționată împotriva României pe care un cetățean al acestui Stat, dl. Andrei Grosu ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 15 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Dna R. Rizoiu, apoi de Dna R. Pașoi, coagenă, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul se plângea sub aspectul articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 de non-execuție de către administrație a unei hotărâri judecătorești definitive care ordonase restituirea unui teren.

Pe 24 martie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Folosind dispoziții articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și binefondarea cauzei vor fi examinate în același timp.

În 1957, ca urmare a partajării succesoare a unui teren agricol de cinci hectare, situat pe strada Musetesti la Bucuresti, mama reclamantului a obținut dreptul de proprietate asupra unei parcele de 2,5 hectare. În 1960, în virtutea altei succesiuni, ea a obținut dreptul de proprietate asupra unei alte parcele de 0,5 hectare, rezultate de asemenea din partajul menționat mai sus.

În 1964, o întreprindere de stat, cooperativa agricolă de producție F.R. (în continuare "cooperativa"), s-a apropiat de întregul teren de 5 hectare.

Printr-o acțiune introdusă pe 4 decembrie 1990 înaintea tribunalului de primă instanță al Bucureștiului împotriva cooperativei, mama reclamantului a cerut restituirea terenului de trei hectare de care era proprietară în virtutea succesiunilor din 1957 și 1960. Ea susținea că cooperativa s-a apropiat ilegal de acest teren în absența unui titlu de proprietate.

La o dată ulterioară, terții deținători de drept de proprietate asupra celorlalți doi hectare au format o cerere de intervenție voluntară în procesul iniție de mama reclamantului, solicitând de asemenea restituirea terenului.

Cooperativa a recunoscut că poseda terenul revendicat în absența unui titlu de proprietate și a susținut că acceptă să-l restituie.

Printr-o hotărâre din 7 mai 1991, tribunalul a acceptat acțiunea și a ordonat cooperativei să restituie mamei reclamantului și intervenienților terenul de cinci hectare, pe locul vechi pe strada Musetesti. Tribunalul a precizat de asemenea delimitarea terenului care trebuia să le fie restituit.

Recursul format de cooperativă cu motivul că restituția ordonată de tribunalul de primă instanță era contrară legii nr. 18/1991 privind domeniul foncier a fost anulat pe 13 noiembrie 1991 printr-o hotărâre definitivă a tribunalului județean al Bucureștiului pentru neachitare a taxei de timbru.

La o dată neprecizată, un huissier de justice s-a deplasat la sediul cooperativei unde a constatat că terenul în cauză nu putea fi identificat.

În cursul anului 1994, pe propunerea comisiei locale a comunei Otopeni (în continuare "comisia locală") pentru aplicarea legii nr. 18/1991, comisia județeană pentru aplicarea aceleiași legi (în continuare "comisia județeană") a eliberat terților titluri de proprietate asupra parcelelor situate pe strada Musetesti. Aceștia au construit case pe ele.

Pe 14 martie 1996, mama reclamantului a decedat și reclamantul a fost declarat unicul ei moștenitor.

Răspunzând la o plângere introdusă de reclamant, Prefectura Bucureștiului i-a comunicat, pe 16 septembrie 1997, că, conform unui aviz din 29 august 1997 al comisiei județene, titlurile de proprietate de care beneficiau terții în virtutea legii nr. 18/1991 trebuiau anulate în justiție pentru că terenul aparținea mamei sale în virtutea hotărârii din 7 mai 1991 și comisia locală dispusese ilegal de acest teren.

Printr-o cerere introdusă pe 18 februarie 1998 în virtutea legii nr. 18/1991, reclamantul a solicitat primarului comunei Otopeni restituirea terenului de trei hectare.

Expunând că în cursul încercării de dare în posesie, huissierul de justice constatase că descrierea limitelor exterioare ale terenului era defectă din cauza erorilor, reclamantul, în numele mamei sale, a cerut rectificarea dispozitivului hotărârii din 7 mai 1991 în partea sa privind delimitarea terenului. Printr-o hotărâre din 10 august 1998, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a acceptat cererea, a modificat dispozitivul hotărârii menționat mai sus și a stabilit o nouă delimitare a laturilor sud și vest ale terenului.

Pe 14 septembrie 1998, reclamantul, însoțit de un huissier de justice, s-a deplasat la sediul fostei cooperative, devenite între timp o societate comercială. Deși nu au găsit nimeni, huissierul a declarat reclamantul pus în posesiune a terenului litigios.

Pe 3 noiembrie 1998, primăria sectorului 1 al Bucureștiului a eliberat reclamantului un certificat care atestă că mai multe parcele ale terenului litigios erau ocupate de casele terților care obținuseră titluri de proprietate în 1994.

Printr-o acțiune introdusă pe 6 ianuarie 1999 împotriva terților beneficiari ai titlurilor de proprietate menționat mai sus, Prefecturii Bucureștiului, comisiilor locale ale comunei Otopeni și sectorului 1 al Bucureștiului, reclamantul a cerut anularea acestor titluri, invocând că mama sa obținuse printr-o hotărâre definitivă reconstituzra dreptului ei de proprietate asupra aceluiași teren.

Printr-o hotărâre din 6 martie 2000, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului, considerând că titlurile contestate fuseseră eliberate în respectarea dispoziții legii nr. 18/1991, a respins acțiunea. Tribunalul a considerat că terenurile atribuite în 1994 terților se găseau în afara perimetrului Bucureștiului și aparțineau cooperativei agricole din comuna Otopeni, terenul care trebuia restituit mamei reclamantului în virtutea hotărârii din 7 mai 1991 fiind situat la Bucuresti.

La apel și recurs al reclamantului, care a cerut în zadar o expertizare tehnică pentru a proba că era vorba despre același teren, tribunalul județean al Bucureștiului și curtea de apel a Bucureștiului, prin două hotărâri din 20 noiembrie 2000 și 14 septembrie 2001, au confirmat hotărârea de primă instanță.

Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2005, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a acceptat acțiunea a doi terți introdusă împotriva reclamantului. Tribunalul a constatat că aceștia ocupau din 1957 un teren de 402 m2 situat pe strada Musetesti pe care construiseră o casă și că, în pofida absenței unui titlu de proprietate, deveniseră proprietari ai acestor bunuri prin uzucapiune.

Pe 30 iunie 2005, reclamantul a introdus o nouă acțiune împotriva terților beneficiari ai titlurilor de proprietate eliberate în 1994, prin care a cerut tribunalului de primă instanță al Bucureștiului să constate că, în virtutea hotărârii din 7 mai 1991, el era adevăratul proprietar al terenului de trei hectare. Reclamantul nu a furnizat detalii privind rezultatul acestei proceduri.

Printr-o decizie din 29 noiembrie 2005, comisia județeană a ordonat atribuirea reclamantului unui teren de trei hectare situat în comuna Otopeni. Comisia locală a Otopeni neavând mai mult teren disponibil, comisia județeană a cerut Agenției Domeniului de Stat punerea la dispoziție a unui teren echivalent. Procedura este încă în curs. II.

Curtea constată că acest griefnueste în mod evident prost întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de altfel că se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul consideră că autoritățile administrative nu au refuzat nici amânat execuție a hotărârii din 7 mai 1991 dar execuția sa s-a lovit de o imposibilitate obiectivă având în vedere erorile hotărârii menționate mai sus privind delimitarea terenului. În acest sens, expune că imposibilitatea a fost mai întâi constatată huissierul justice și că reclamantul a-o recunoscut implicit de vreme ce a abandonat prima procedură de execuție forțată și a cerut rectificarea dispozitivului acestei hotărâri.

În orice caz, Guvernul susține că în prezent, o procedură de atribuire reclamantului a unui teren echivalent este în curs.

Reclamantul contestă afirmații Guvernului. Mai precis, el susține că nu este vorba o imposibilitate obiectivă de execuție pentru că, cu excepția a două erori materiale minore, locul terenului era clar indicat în dispozitivul hotărârii din 7 mai 1991. În orice caz, el susține că aceste erori au fost corectate hotărârea din 10 august 1998.

În final, el consideră că nimic nu justifica acordarea titlurilor proprietate terților de vreme ce aceștia nu fuseseră niciodată proprietari de terenuri la locul acesta. Concluzionează că aceste titluri au fost eliberate ilegal, autoritățile locale având încălcat dispoziții legii nr. 18/1991.

Curtea amintește că execuție unei hotărâri sau a unui arêt, indiferent din ce jurisdicție, trebuie considerată parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 din Convenție. Dreptul la un tribunal ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitiv și obligatorie să rămână inoperantă în defavoarea unei părți (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să execute fiecare hotărâre de caracter civil indiferent de circumstanțe (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea observă că dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau încă amână, garanții articolului 6 de care beneficia justițiarul în faza judecătorească a procedurii pierd orice temei (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere hotărâri și decizii 1997-II, p. 510-511, § 41).

Curtea observă că în cazul acesta, hotărârea din 7 mai 1991 nu a fost nici astăzi executată cum era fie anulată.

Pentru Guvern, erori hotărârii din 7 mai 1991 privind delimitarea precisă a terenului au fost la originea unei imposibilități obiective de execuție.

Curtea observă totuși că, dacă o anumită confuzie privind delimitarea terenului datorite dispozitivului hotărârii din 7 mai 1991 tribunalului primă instanță al Bucureștiului putea justifica o întârziere în execuție, nedumerirea a fost liniștit pe 10 august 1998, ziua la care tribunalul a rectificat dispozitivul hotărârii sale anterioare. Curtea observă că Guvernul nu susține contrariul și nu furnizează explicație pentru întârziere în execuție a hotărârii din 7 mai 1991 după 10 august 1998.

Cât privește titlurile eliberate terților, Curtea consideră că existență lor nu poate de asemenea justifica non-execuție a hotărârii din 7 mai 1991. În acest sens, Curtea observă că au fost dressate ulterior hotărârii menționat mai sus, fără că autoritățile locale au depus eforturi pentru a clarifica situația juridică a mamei reclamantului, pentru a putea-și îndeplini obligații rezultând din hotărârea (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi c. România, nr. 58318/00, § 55, 24 mai 2006 și Abăluță c. România, nr. 77195/01, § 40, 15 iunie 2006). În orice caz, Curtea constată că, deși în parte, delimitarea terenului litigios putea presta la controvers înainte de 10 august 1998, locul terenurilor atribuite terților coincidea, cel puțin parțial, cu acela care ar fi trebuit restituit mamei reclamantului.

În final, Curtea observă cu interes că o procedură de atribuire reclamantului a unui teren echivalent a fost deschisă de autoritățile competente. Cu toate acestea, ținând cont faptul că este încă pendantă, Curtea nu poate concluziona că în cazul acesta a existat execuție a hotărârii din 7 mai 1991 (a se vedea, mutatis mutandis, Abăluță, precitată, § 40).

Din aceasta, a existat încălcare articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea observă că acest griefeste legat de grievul formulat sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție și trebuie deci de asemenea declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul susține dinainte că hotărârea invocată de reclamant i-a conferit drept proprietate doar asupra unui teren care nu a putut fi identificat din cauza delimitării eronate efectuate de tribunalul primă instanță al Bucureștiului.

În orice caz, Guvernul roagă Curtea să țină cont eforturilor autoritățile în vederea execuție a hotărârii din 7 mai 1991, și în special a procedurii de atribuire a unui teren echivalent care este în curs.

Reclamantul contestă poziția Guvernului și menține că imposibilitate de executa hotărârea menționat mai sus este imputabilă autoritățile care au eliberat titluri proprietate ilegale terților.

Curtea amintește că un reclamant nu poate alega o încălcare articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiune "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale în virtutea cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosire efectivă a unui drept proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

În cazul acesta, Curtea observă că prin hotărârea din 7 mai 1991, o întreprindere de stat, cooperativa F.R., a fost condamnată a restituie mamei reclamantului un teren trei hectare situat pe strada Musetesti.

Există deci în cazul acesta o valoare patrimonială în virtutea căreia mama reclamantului, apoi reclamantul, puteau pretinde a avea speranța legitimă de a obține dreptul proprietate.

Curtea observă apoi că Guvernul nu contestă ingerința de care a suferit reclamantul în dreptul lui respect față de bun. Cu toate acestea, el avansează ca justificare erorile dispozitivului hotărârii din 7 mai 1991.

Curtea nu împărtășește poziția Guvernului. Ea reitera constatării sale făcută la examinarea grievului tras art. 6 § 1, și anume că dacă erorile dispozitivului acestei hotărâri puteau justifica o întârziere în darea posesie, refuzul autoritățile locale de a se conforma hotărârii după 10 august 1998, nu mai are justificare. Într-adevăr, Guvernul nu furnizează explicație pentru perpetuarea ingerințe în dreptul reclamantului respect față de bun după acea dată.

Protecția drepturilor terților care s-au văzut atribui terenuri nu poate constituie o asemenea justificare deoarece titlurile proprietate terților au fost eliberate ulterior hotărârii din 7 mai 1991 și fără ca autoritățile locale au depus eforturi pentru a regulariza drepturile mamei reclamantului.

Prin urmare, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată non-execuție a hotărârii definitive pronunțate în cazul acesta; ea este deci arbitrară și comite încălcare a principiului legalității. O asemenea concluzie dispenseaza Curtea de a căuta dacă un echilibru just a fost menținut între exigențele interesul general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale ale reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, § 41, 7 aprilie 2005; Tacea c. România, nr. 746/02, § 39, 29 septembrie 2005 și Georgi, precitată, § 71).

În final, Curtea observă că procedura de atribuire unui teren echivalent nu a fost finalizată astazi.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat în cazul acesta încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1. III.

Curtea observă că reclamantul a beneficiat a unei proceduri contradictoriu. El a putut prezenta, la diverse etape acesteia, argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor sale. Simplul fapt că acțiunea lui a fost respinsă nu poate fi suficient pentru a concluziona la încălcare articolului 13 din Convenție deoarece eficacitate unui recurs, pentru scopurile acestei dispoziții, nu depinde certitudine unui rezultat favorabil.

Din aceasta rezultă că acest griefest în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul solicită, la titlu prejudiciu material, ori atribuirea proprietate a unui teren echivalent cu acela la care el are drept în virtutea hotărârii din 7 mai 1991, ori versamentul unei sume reprezentând valoare a terenului. În acest sens, expune că prețul metrului pătrat în zona unde este situat terenul lui este aproximativ 200 euro (EUR) și estimează valoare acestui teren la "mai mult de un milion euro". El cere de asemenea 150.000 EUR pentru a compensa pierderea de câștig rezultând din lipsă folosire a terenului. În final, el solicită 100.000 EUR la titlu a prejudiciului moral pe care l-a suferit.

Guvernul contestă aceste pretenți. El consideră că prețul metrului pătrat în zona în cauză este aproximativ 35 EUR. El furnizează avizul unui expert imobiliar și contestă existență oricărui alt prejudiciu material. Cu privire la cererea la titlu prejudiciu moral, Guvernul consideră că ar fi suficient compensat prin constat violării.

Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, și având în vedere în special procedura de atribuire a unui teren echivalent care este în curs, chestiune aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare, asemenea încât ar trebui să-o rezerve ținând cont de eventualitate a unui acord între Statul pârât și interesatul (art. 75 § 1 din regulamentul Curții). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind griefurile trase articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Decide că a existat o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. Decide că chestiune aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare; în consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamantul a-i adresa prin scris, în termen șase luni de la ziua la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, observații privind această chestiune și în special a-i face cunoscute orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a-o fixa dacă este necesar. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 28 iunie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boștjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2611/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Andrei Grosu (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 novembre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me R. Rizoiu, puis par M me R. Pașoi, co-agente, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaignait sous l'angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 de la non-exécution par l'administration d'une décision judiciaire définitive ordonnant la restitution d'un terrain.

Le 24 mars 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1957, à la suite du partage successoral d'un terrain agricole de cinq hectares, sis rue Musetesti à Bucarest, la mère du requérant obtint le droit de propriété sur une parcelle de 2,5 hectares. En 1960, en vertu d'une autre succession, elle obtint le droit de propriété sur une autre parcelle de 0,5 hectare, issue également du partage susmentionné.

En 1964, une entreprise d'Etat, la coopérative agricole de production F.R. (ci-après « la coopérative »), s'appropria l'ensemble du terrain de 5 hectares.

Par une action introduite le 4 décembre 1990 devant le tribunal de première instance de Bucarest à l'encontre de la coopérative, la mère du requérant demanda la restitution du terrain de trois hectares dont elle était propriétaire en vertu des successions de 1957 et 1960. Elle alléguait que la coopérative s'était appropriée illégalement ce terrain en l'absence d'un titre de propriété.

A une date ultérieure, les tiers titulaires du droit de propriété sur les deux autres hectares formèrent une demande d'intervention volontaire au procès engagé par la mère du requérant, sollicitant également la restitution du terrain.

La coopérative reconnut qu'elle possédait le terrain revendiqué en l'absence de titre de propriété et fit valoir qu'elle acceptait de le restituer.

Par un jugement du 7 mai 1991, le tribunal accueillit l'action et ordonna à la coopérative de restituer à la mère du requérant et aux intervenants le terrain de cinq hectares, sur l'ancien emplacement rue Musetesti. Le tribunal précisa également la délimitation du terrain qui devait leur être restitué.

Le recours formé par la coopérative au motif que la restitution ordonnée par le tribunal de première instance était contraire à la loi n o 18/1991 sur le fond foncier fut annulé le 13 novembre 1991 par un arrêt définitif du tribunal départemental de Bucarest pour défaut de paiement du droit de timbre.

A une date non précisée, un huissier de justice se déplaça au siège de la coopérative où il constata que le terrain en question ne pouvait pas être identifié.

Au cours de l'année 1994, sur proposition de la commission locale de la commune d'Otopeni (ci-après « la commission locale ») pour l'application de la loi n o 18/1991, la commission départementale pour l'application de la même loi (ci-après « la commission départementale ») délivra à des tiers des titres de propriété sur des parcelles situées rue Musetesti. Ceux-ci y construisirent des maisons.

Le 14 mars 1996, la mère du requérant décéda et le requérant fut déclaré son unique héritier.

Répondant à une plainte introduite par le requérant, la Préfecture de Bucarest l'informa, le 16 septembre 1997, que, selon un avis du 29 août 1997 de la commission départementale, les titres de propriété dont bénéficiaient les tiers en vertu de la loi n o 18/1991 devaient être annulés en justice car le terrain appartenait à sa mère en vertu du jugement du 7 mai 1991 et que la commission locale avait illégalement disposé de ce terrain.

Par une demande introduite le 18 février 1998 en vertu de la loi n o 18/1991, le requérant sollicita du maire de la commune d'Otopeni la restitution du terrain de trois hectares.

Exposant que lors de la tentative de mise en possession, l'huissier de justice avait constaté que la description des limites extérieures du terrain était entachée d'erreurs, le requérant, au nom de sa mère, demanda la rectification du dispositif du jugement du 7 mai 1991 dans sa partie concernant la délimitation du terrain. Par un jugement du 10 août 1998, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à la demande, modifia le dispositif du jugement susmentionné et établit une nouvelle délimitation des côtés sud et ouest du terrain.

Le 14 septembre 1998, le requérant, accompagné d'un huissier de justice, se déplaça au siège de l'ancienne coopérative, devenue entre temps une société commerciale. Bien qu'ils n'aient trouvé personne, l'huissier déclara le requérant mis en possession du terrain litigieux.

Le 3 novembre 1998, la mairie du premier arrondissement de Bucarest délivra au requérant un certificat attestant que plusieurs parcelles du terrain litigieux étaient occupées par les maisons des tiers qui avaient obtenu des titres de propriété en 1994.

Par une action introduite le 6 janvier 1999 à l'encontre des tiers bénéficiaires des titres de propriété susmentionnés, de la Préfecture de Bucarest, des commissions locales de la commune d'Otopeni et du premier arrondissement de Bucarest, le requérant demanda l'annulation de ces titres, en faisant valoir que sa mère avait obtenu par un jugement définitif la reconstitution de son droit de propriété sur le même terrain.

Par un jugement du 6 mars 2000, le tribunal de première instance de Bucarest, estimant que les titres contestés avaient été délivrés en respectant les dispositions de la loi n o 18/1991, rejeta l'action. Le tribunal jugea que les terrains attribués en 1994 aux tiers se trouvaient en dehors du périmètre de Bucarest et qu'ils appartenaient à la coopérative agricole de la commune d'Otopeni, le terrain qui devait être restitué à la mère du requérant en vertu du jugement du 7 mai 1991 étant situé à Bucarest.

Sur appel et recours du requérant, qui demanda en vain une expertise technique pour prouver qu'il s'agissait du même terrain, le tribunal départemental de Bucarest et la cour d'appel de Bucarest, par deux arrêts des 20 novembre 2000 et 14 septembre 2001, confirmèrent le jugement de première instance.

Par un jugement du 27 janvier 2005, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de deux tiers introduite à l'encontre du requérant. Le tribunal constata qu'ils occupaient depuis 1957 un terrain de 402 m 2 situé rue Musetesti sur lequel ils avaient bâti une maison et que, malgré l'absence de titre de propriété, ils étaient devenus propriétaires de ces biens par usucapion.

Le 30 juin 2005, le requérant introduisit une nouvelle action à l'encontre des tiers bénéficiaires des titres de propriété délivrés en 1994, par laquelle il demanda au tribunal de première instance de Bucarest de constater qu'en vertu du jugement du 7 mai 1991, il était le véritable propriétaire du terrain de trois hectares. Le requérant n'a pas fourni de précisions quant à l'issue de cette procédure.

Par une décision du 29 novembre 2005, la commission départementale ordonna l'attribution au requérant d'un terrain de trois hectares situé dans la commune d'Otopeni. La commission locale d'Otopeni n'ayant plus de terrain disponible, la commission départementale demanda à l'Agence du domaine d'Etat la mise à disposition d'un terrain équivalent. La procédure est toujours en cours. II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que les autorités administratives n'ont ni refusé ni retardé l'exécution du jugement du 7 mai 1991 mais que son exécution s'est heurtée à une impossibilité objective eu égard aux erreurs du jugement susmentionné quant à la délimitation du terrain. A cet égard, il expose que l'impossibilité a été d'abord constatée par l'huissier de justice et que le requérant l'a implicitement reconnue dès lors qu'il a abandonné la première procédure d'exécution forcée et qu'il a demandé la rectification du dispositif de ce jugement.

En tout état de cause, le Gouvernement fait valoir qu'à présent, une procédure d'attribution au requérant d'un terrain équivalent est en cours.

Le requérant conteste les affirmations du Gouvernement. Plus particulièrement, il allègue qu'il ne s'agit pas d'une impossibilité objective d'exécution car, à l'exception de deux erreurs matérielles mineures, l'emplacement du terrain était clairement indiqué dans le dispositif du jugement du 7 mai 1991. En tout état de cause, il fait valoir que ces erreurs ont été corrigées par le jugement du 10 août 1998.

Enfin, il estime que rien ne justifiait l'octroi de titres de propriété à des tiers dès lors que ces derniers n'avaient jamais été propriétaires de terrains à cet endroit. Il conclut que ces titres ont été délivrés illégalement, les autorités locales ayant enfreint les dispositions de la loi n o 18/1991.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

La Cour admet que le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cependant, elle note que si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, p. 510-511, § 41).

La Cour remarque qu'en l'espèce, le jugement du 7 mai 1991 n'a été à ce jour ni exécuté tel quel ni annulé.

Pour le Gouvernement, des erreurs du jugement du 7 mai 1991 quant à la délimitation précise du terrain ont été à l'origine d'une impossibilité objective d'exécution.

La Cour observe nonobstant que si une certaine confusion quant à la délimitation du terrain due au dispositif du jugement du 7 mai 1991 du tribunal de première instance de Bucarest pouvait justifier un retard dans l'exécution, le doute a été levé le 10 août 1998, date à laquelle le tribunal a rectifié le dispositif de son précédent jugement. La Cour note que le Gouvernement ne soutient pas le contraire et ne fournit pas d'explication pour le retard dans l'exécution du jugement du 7 mai 1991 après le 10 août 1998.

Quant aux titres délivrés aux tiers, la Cour juge que leur existence ne saurait non plus justifier la non-exécution du jugement du 7 mai 1991. A cet égard, la Cour note qu'ils ont été dressés postérieurement au jugement susmentionné, sans que les autorités locales aient déployé d'efforts afin de clarifier la situation juridique de la mère du requérant, pour pouvoir remplir leurs obligations découlant de ce jugement (voir, mutatis mutandis, Georgi c. Roumanie , n o 58318/00, § 55, 24 mai 2006 et Abăluță c. Roumanie , n o 77195/01, § 40, 15 juin 2006). En tout état de cause, la Cour constate que, bien qu'en partie, la délimitation du terrain litigieux ait pu prêter à controverse avant le 10 août 1998, l'emplacement des terrains attribués aux tiers coïncidait, du moins partiellement, avec celui qui aurait dû être restitué à la mère du requérant.

Enfin, la Cour note avec intérêt qu'une procédure d'attribution au requérant d'un terrain équivalent a été entamée par les autorités compétentes. Néanmoins, compte tenu du fait qu'elle est toujours pendante, la Cour ne saurait conclure qu'en l'espèce il y a eu exécution du jugement du 7 mai 1991 (voir, mutatis mutandis, Abăluță , précité, § 40).

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour relève que ce grief est lié au grief formulé sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention et doit donc également être déclaré recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient d'emblée que le jugement invoqué par le requérant ne lui a conféré un droit de propriété que sur un terrain qui n'a pas pu être identifié à cause de la délimitation erronée effectuée par le tribunal de première instance de Bucarest.

En tout état de cause, le Gouvernement prie la Cour de tenir compte des efforts des autorités en vue de l'exécution du jugement du 7 mai 1991, et notamment de la procédure d'attribution d'un terrain équivalent qui est en cours.

Le requérant conteste la position du Gouvernement et maintient que l'impossibilité d'exécuter le jugement susmentionné est imputable aux autorités qui ont délivré des titres de propriété illégaux à des tiers.

La Cour rappelle qu'un requérant ne peut alléguer une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu'il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété ( Kopecky c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004).

En l'espèce, la Cour note que par le jugement du 7 mai 1991, une entreprise d'Etat, la coopérative F.R., a été condamnée à restituer à la mère du requérant un terrain de trois hectares sis rue Musetesti.

Il y a donc en l'espèce une valeur patrimoniale en vertu de laquelle la mère du requérant, puis le requérant, pouvaient prétendre avoir l'espérance légitime d'obtenir le droit de propriété.

La Cour note ensuite que le Gouvernement ne conteste pas l'ingérence que le requérant a subi dans le droit au respect de ses biens. Cependant, il avance comme justification les erreurs du dispositif du jugement du 7 mai 1991.

La Cour ne partage pas la position du Gouvernement. Elle réitère son constat fait lors de l'examen du grief tiré de l'article 6 § 1, à savoir que si les erreurs du dispositif de ce jugement pouvaient justifier un retard dans la mise en possession, le refus des autorités locales de se conformer à ce jugement après le 10 août 1998, n'a plus de justification. En effet, le Gouvernement ne fournit pas d'explication pour la perpétuation de l'ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens après cette dernière date.

La protection des droits des tiers qui se sont vu attribuer des terrains ne saurait constituer une telle justification dès lors que les titres de propriété des tiers ont été délivrés postérieurement au jugement du 7 mai 1991 et sans que les autorités locales aient déployé des efforts pour régulariser les droits de la mère du requérant.

Par conséquent, la Cour estime que le Gouvernement n'a offert aucune justification valable pour l'ingérence causée par la non-exécution du jugement définitif rendu en l'espèce ; elle est donc arbitraire et emporte violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels de la requérante (voir, mutatis mutandis, Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, § 41, 7 avril 2005 ; Tacea c. Roumanie , n o 746/02, § 39, 29 septembre 2005 et Georgi, précité, § 71).

Enfin, la Cour note que la procédure d'attribution d'un terrain équivalent n'a pas abouti à ce jour.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

La Cour note que le requérant a bénéficié d'une procédure contradictoire. Il a pu présenter, aux divers stades de celle-ci, les arguments qu'il estimait pertinents pour la défense de ses intérêts. Le simple fait que son action ait été rejetée ne saurait suffire pour conclure à la violation de l'article 13 de la Convention dès lors que l'efficacité d'un recours, aux fins de cette disposition, ne dépend pas de la certitude d'un résultat favorable.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant sollicite, au titre du préjudice matériel, soit l'attribution en propriété d'un terrain équivalent à celui auquel il a droit en vertu du jugement du 7 mai 1991, soit le versement d'une somme représentant la valeur du terrain. A cet égard, il expose que le prix du mètre carré dans la zone où est situé son terrain est d'environ 200 euros (EUR) et estime la valeur de ce terrain à « plus d'un million d'euros ». Il réclame aussi 150 000 EUR pour compenser le manque à gagner découlant du défaut de jouissance du terrain. Enfin, il sollicite 100 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il a subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il estime que le prix du mètre carré dans la zone en question est d'environ 35 EUR. Il fournit l'avis d'un expert immobilier et conteste l'existence de tout autre préjudice matériel. Au regard de la demande au titre du préjudice moral, le Gouvernement estime qu'il serait suffisamment compensé par un constat de violation.

La Cour considère que, dans les circonstances de l'espèce, et au vu notamment de la procédure d'attribution d'un terrain équivalent qui est en cours, la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et l'intéressé (article 75 § 1 du règlement de la Cour). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président