ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 668/2022

Ședința publică din 30 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 22.01.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la: plata sumei de 3.300 euro cu titlul de cheltuieli alocate în procesul de partaj conform declarației date în data de 12.04.2017; plata sumei de 3.500 euro cheltuieli diverse legate de partaj conform declarației date în data de 29.03.2017; plata sumelor calculate conform punctului 7 din declarația din 24.07.2017 prin care pârâtul se obligă să obțină despăgubiri în cuantum de două mii (2.000) euro lunar din data pronunțării sentinței de stabilire a cotelor de 50% calculate până în momentul pronunțării unei sentințe definitive în actuala speță; plata diferenței de valoare procentuală de 40% din valoarea estimată de expert de una sută cincizeci și nouă de mii (159.000) euro ceea ce reprezintă aproximativ șaizeci mii (60.000) euro această sumă reprezintă diferența pe care a pierdut-o din cauza pârâtului a introdus intenționat tardiv actele pentru căile de atac așa cum reiese din sancțiunea disciplinară aplicată de Baroul Timiș cu nr. 1/31.07.2017; plata sumei de 20.000 euro daune morale la cursul valutar pentru stresul la care a fost supus în acea perioadă de partaj; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 7905/13.06.2019, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 02.08.2019.

Sentința Tribunalului Timiș

Prin sentința nr. 1596/03.12.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 6.800 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune materiale și a sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăți, cu titlu de daune morale; a respins în rest cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 3.631,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 195/11/11/2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a constatat nulă cererea de apel formulată de apelantul pârât B. împotriva sentinței nr. 1596/03.12.2019.

Prin decizia nr. 1177/26.05.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 195/11.11.2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia Curții de Apel Timișoara

Prin decizia nr. 216/27.10.2021 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâtului împotriva sentinței nr. 1596/03.12.2019 a Tribunalului Timiș; a respins cererile ambelor părți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul B., arătând că instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349 C. civ., dar au încălcat, prin soluțiile pronunțate, și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentul arată că instanța de apel nu a admis nici una din probele propuse de acesta, încălcându-i astfel dreptul la apărare astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.

Referitor la daunele morale solicitate, instanța de apel s-a limitat la a menține soluția primei instanțe, fără a aduce argumente proprii în justificarea acesteia. Cuantumul daunelor morale nu a fost transparent statuat, nu rezultă caracterul excesiv al acestuia, instanțele ignorând faptul că prin acordarea unor astfel de daune se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit.

La data de 25.02.2022 au fost înregistrate notele scrise formulate de către intimatul-reclamant A., prin care acesta a reiterat situația de fapt a cauzei și a solicitat respingerea recursului. A arătat că prezentul demers judiciar este copiat după cel din 11.01.2021 și a fost respins în totalitate de două ori de către instanța de apel, neaducând nici o noutate la acest moment procesual. Cererea de chemare în judecată este susținută de probele dosarului, iar soluțiile instanțelor anterioare sunt temeinice și legale. A mai arătat intimatul că a fost împiedicat să ajungă la instanța prin fraudarea corespondenței pentru a nu putea să-și susțină drepturile și că aceste nereguli nu pot fi remediate decât de către instanța de judecată națională. Aceleași concluzii au fost reiterate, în esență, prin memoriile înregistrate la datele de 07.03.2022, 10.03.2022, 21.03.2022, 22.03.2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul reproșează instanței de apel că nu a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1349 C. civ. privind răspunderea delictuală, subsumând această critică motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica este nefondată și nu poate fi primită, întrucât obiectul litigiului astfel cum a fost dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, îl constituie tragerea la răspundere civilă a pârâtului pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică încheiat cu reclamantul, respectiv nedeclararea în termenul legal a căii de atac a apelului, fapt ce a condus la respingerea, ca tardivă, a acestuia, cu consecința prejudicierii reclamantului parte în acel dosar.

Ca atare, chiar în lipsa indicării, de către reclamant, a normelor de drept material incidente, din conținutul cererii de chemare în judecată și a modalității în care au fost justificate pretențiile solicitate, în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză este vorba de o răspundere civilă contractuală, faptul antrenării acesteia fiind dat de nerespectarea obligației de diligență ce revine avocatului, în temeiul contactului de asistență juridică, de a reprezenta și susține interesele clientului său prin toate mijloacele legale specifice. Cum în cauză nerespectarea acestei obligații a fost dovedită și prejudiciul stabilit, reținându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, soluția a fost aceea a admiterii în parte a acțiunii și obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale în cuantumul stabilit prin hotărâre de primă instanță, ale cărei statuări au fost menținute în apel.

Față de cele arătate, nu se poate reține că instanța de apel ar fi analizat aspectele deduse judecății cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale incidente, sens în care nici critica formulată în acest sens nu poate fi primită.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pretinde că prin respingerea anumitor probatorii, i-a fost încălcat dreptul la apărare, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, însă nici această critică nu este fondată.

Împrejurarea că o parte este nemulțumită de faptul că i s-au respins anumite propuneri de probatorii (în speță, recurentul), nu este de natură să conducă la încălcarea dreptului la apărare, câtă vreme analiza oportunității acestora s-a realizat în condiții de oralitate și contradictorialitate, iar înlăturarea lor a fost consecința raționamentului juridic al instanței motivat în mod corespunzător.

Regimul juridic al probelor impune ca acestea să fie propuse într-un anumit termen procedural (art. 254 C. proc. civ.), să fie admisibile potrivit legii și să conducă la soluționarea procesului (art. 255 C. proc. civ.), revenind instanței de judecată rolul dar și obligația de a aprecia în ce măsură probele propuse de părți sunt necesare dezlegării pricinii (art. 264 C. proc. civ.).

În consecință, respingerea unor probatorii pentru nedepunerea în termenul procedural prevăzut de lege ori pentru că instanța, după deliberare, le-a considerat neutile cauzei, motivând refuzul administrării lor, nu se circumscrie situațiilor reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, cum greșit susține recurentul.

Se mai arată în memoriul de recurs că "...determinarea cuantumului daunelor morale stabilite de către instanță nu a fost transparent statuat...", că "...nu reiese de niciunde această sumă..." și că "...instanța de apel a menținut soluția și a reținut aceleași considerente, limitându-se la a copia doar aceste alegații din sentința primei instanțe."

Cu alte cuvinte, recurentul critică faptul că daunele morale nu au fost dovedite și că hotărârea instanței de apel sub acest aspect nu este motivată.

Critica este nefondată și se impune precizarea că daunele morale, contrar susținerilor recurentului, nu se dovedesc, ci se apreciază funcție de elementele cauzei și de principiile jurisprudențiale, așa cum în cauză s-a și procedat de către instanța de apel.

Natura nepatrimonială a daunelor morale impune acestora un caracter compensatoriu aproximativ și simbolic, aspectele asupra cărora instanța de judecată se va apleca în acordarea acestui tip de daune fiind date de consecințele negative suferite de către partea care le solicită, de atingerea valorilor care definesc personalitatea umană și de măsura în care au fost lezate aceste valori.

În acest sens, instanța de apel a expus ample considerente teoretice cu privire la modalitatea în care se apreciază și se acordă daunele morale, iar faptul că a concluzionat în sensul că prima instanță a acordat o reparație legală și suficientă nu este de natură să contureze o neregulă procedurală de motivare subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cum greșit susține recurentul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 216 din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 216 din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.