Decizia nr. 1177/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 22 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.300 euro, reprezentând cheltuieli alocate în procesul de partaj conform declarației date în data de 12 aprilie 2017; a sumei de 3.500 euro, reprezentând cheltuieli ocazionate de partaj, conform declarației date în data de 29 martie 2017; sumele calculate conform punctului 7 din declarația din 24 iulie 2017 prin care pârâtul se obliga să obțină despăgubiri în cuantum de 2.000 euro lunar de la data pronunțării sentinței de stabilire a cotelor de 50%, calculate până în momentul pronunțării unei hotărâri definitive; diferența de valoare procentuală de 40% din valoarea estimată de expert de 159.000 euro, respectiv 60.000 euro, reprezentând diferența pe care a pierdut-o din cauza pârâtului care a introdus, în mod intenționat, tardiv actele pentru exercitarea căilor de atac; suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale. În fapt, reclamantul a arătat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de reprezentare în instanțele civile în dosarul de partaj, iar prin pierderea procesului pentru nedepunerea actelor pentru exercitarea căilor de atac în termenul legal, a suferit daune materiale și morale.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 7905 din 13 iunie 2019, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 02 august 2019, sub același număr de dosar. Prin sentința civilă nr. 1596 din 03 decembrie 2019, Tribunalul Timiș a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

Decizia pronunțată în apel: Împotriva sentinței tribunalului, a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului și schimbarea, în tot, a hotărârii civile atacate. Prin decizia civilă nr. 195 din 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a constatat nulă cererea de apel formulată de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1596 din 03 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 195 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul B., la data de 11 ianuarie 2021, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 25 ianuarie 2021, și care a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel care a pronunțat hotărârea atacată. Un prim argument, s-a raportat la faptul că, prin hotărârea dată, instanța a nesocotit dispozițiile art. 470 alin. (3), coroborat cu cele ale art. 196 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, curtea de apel, în mod nelegal, a dispus anularea cererii de apel formulate de pârâtul B. pentru lipsa semnăturii, în contextul în care, potrivit dispozițiilor legale arătate, lipsa semnăturii poate fi complinită pe tot parcursul judecății apelului, iar nu până la primul termen de judecată, cum greșit a reținut instanța. În continuare, recurentul a arătat că instanța de apel a inversat sancțiunile prevăzute de art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul în care a făcut aplicarea sancțiunii prevăzută pentru neplata taxei judiciare de timbru ipotezei în care cererea de apel nu este semnată. A mai învederat că instanța de apel se impunea să examineze lipsa semnăturii de pe cererea de apel și prin raportare și la împrejurarea că apelantul a înțeles să își îndeplinească celelalte obligații procesuale impuse referitoare la achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2561 RON, ceea ce denotă interesul părții în demersul judiciar inițiat. Recurentul a mai arătat că din data de 18 octombrie 2020, a fost încarcerat ca urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătorești penale și ca atare, în intervalul 18 octombrie 2020- 11 noiembrie 2020 nu a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales toate actele dosarului aflate în biroul propriu de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul electronic. Cu toate că a avut acces la dosarul electronic, în rezoluția scanată a dosarului, nu era menționată decât obligația achitării taxei judiciare de timbru, depunerea cererii de apel în mai multe exemplar fiind trecută la rubrica privind "depunerea de traduceri legalizate". 5. Apărările formulate în cauză: La data de 05 martie 2021, intimatul- reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse: Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 470 alin. (3) și a art. 196 alin. (2) din C. proc. civ. ce ar atrage, în opinia sa, sancțiunea nulității hotărârii, din perspectiva aplicării sancțiunii anulării cererii de apel, ca nesemnată. Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în drept, în acord cu dispozițiile art. 148 alin. (1) din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă indicarea instanței căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenției, dacă este cazul, motivele cererii, precum și semnătura" De asemenea, potrivit art. 470 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ., ce reglementează conținutul cererii de apel: "Cererea de apel va cuprinde: e) semnătura. 3) Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Prevederile art. 482 din C. proc. civ. stipulează că: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol." Conform art. 196 alin. (2) din C. proc. civ.: "Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.". Aceste texte de lege reglementează, în mod clar și fără echivoc, obligația ce incumbă părților să semneze toate cererile adresate instanței judecătorești, iar în cazul în care această condiție de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii, prin semnarea acesteia de către parte, fie în tot cursul judecății, fie până la prima zi de înfățișare următoare, în cazul în care acest viciu procesual a fost invocată de către partea adversă. Este real că, potrivit doctrinei și practicii judiciare, semnătura reprezintă o formalitate esențială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură, se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanțelor judecătorești și care trebuie materializate într-un înscris, cum sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, cererea de apel, cererea de recurs. Cu toate acestea, în jurisprudența sa (cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, pct. 32-33 și cauza Zubac împotriva Croației (MC), pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, a reținut că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligațiilor procesuale care trebuie respectate de părți, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid. În cauza Zubac împotriva Croației, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la accesul la o instanță de grad superior și jurisprudența în materie de formalism, în sensul că "securitatea juridică" și "buna administrare a justiției" sunt elemente centrale care impun instanțelor obligația să se facă distincție între formalismul excesiv și o aplicare acceptabilă a sancțiunilor procedurale. Reiese, așadar, că potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în circumstanțele specifice ale unei cauze, caracterul concret și efectiv al dreptului de acces la o instanță poate fi limitat de un formalism excesiv și de o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele naționale unor norme de procedură, privând astfel părțile de dreptul de acces la o instanță. În cauza dedusă judecății, prin demersul judiciar inițiat în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., acordarea unor despăgubiri civile pentru neîndeplinirea obligațiilor ce incumbau acestuia, conform contractului de asistență juridică încheiat în calitate de avocat. Din actele dosarului instanței de fond, rezultă că, împotriva sentinței civile nr. 1596 din 03 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin care a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a declarat apel pârâtul B., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 martie 2020. Constatând că cererea de apel nu îndeplinește cerințele de formă privind semnătura și nici nu are atașată dovada achitării taxei judiciare de timbru, prin adresa emisă la data de 29 mai 2020, comunicată la data de 05 iunie 2020, instanța de apel a pus în vedere apelantului B. să depună la dosarul cauzei un exemplar semnat, în original, de pe cererea de apel, precum și dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2560,4 RON. Prin adresa de înaintare din data de 28 octombrie 2020, pârâtul B. s-a conformat obligației instanței și a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform dovezii aflate la dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara. Prin citația emisă la data 30 septembrie 2020, comunicată pârâtului B. la data de 08 octombrie 2020, conform dovezii aflate la dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara, acesta a fost citat pentru termenul din 11 noiembrie 2020 în vederea soluționării apelului exercitat împotriva sentinței civile nr. 1596 din 03 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă. La termenul de judecată astfel acordat, curtea de apel, constatând că apelantul B. nu s-a conformat obligației de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat de pe cererea de apel, deși a fost informat în legătură cu această deficiență, conform adreselor emise de instanță la data de 29 mai 2020, comunicată la data de 05 mai 2020, respectiv la 08 octombrie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 148, coroborate cu cele ale art. 268, art. 470 alin. (3) și art. 196 din C. proc. civ., instanța de apel a constatat nulă cererea de apel formulată de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 1596 din 03 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă. Pentru a respinge acest demers procesual, instanța de apel a apreciat că apelantul B. se află în culpă procesuală, în sensul că, deși a fost informat prin adresele emise de instanță, în legătură cu obligația de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat olograf sau electronic de pe cererea de apel, nu s-a conformat acestei obligații, astfel că i se poate aplica sancțiunea anulării cererii pentru lipsa semnăturii. Din perspectiva recurentului-pârât, această absență a unui element intrinsec al conținutului cererii de apel nu a fost complinită în cauză, prin semnarea cererii de apel, ci prin depunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1560,4 RON, prin care apelantul a demonstrat, în mod neechivoc, că își însușește apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1596 din 03 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș. Instanța de recurs apreciază că sancțiunea aplicată de instanța de apel prin soluția pronunțată este vădit disproporționată în raport de scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură și de circumstanțele particulare ale speței, urmând a analiza dacă sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională în cauză, din perspectiva articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36). În cauză, ingerința în dreptul de acces la instanță al pârâtului B. constă în aplicarea sancțiunii nulității apelului pentru nesemnare. Or, dacă această ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 470 alin. (3) C. proc. civ., urmărește un scop legitim - respectarea unor formalități impuse de lege și buna administrare a justiției, Înalta Curtea apreciază că această sancțiune nu era necesară și proporțională în cauză, pentru următoarele argumente: Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), în ipoteza în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale articolului 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franței, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006). Pe de altă parte, fără a contesta obligația legală ce incumbă părților de a semna cererile adresate instanțelor de judecată, respectiv, obligația ce îi revenea pârâtului B. de a semna cererea de apel, astfel cum impun exigențele prevederilor legale anterior arătate, instanța de recurs apreciază că prin aplicarea sancțiunii de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii, părții apelante i s-a produs o vătămare procesuală esențială, întrucât nu a mai făcut posibilă cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului, măsură ce nu era necesară și nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul părții de a-și vedea protejat dreptul pretins. Este de netăgăduit că la o analiză prima facie, în mod formal, cererea de apel nu a fost semnată de către apelant, însă voința pârâtului B. de a-și însuși apelul este neechivocă și este manifestată prin complinirea obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru, într-un cuantum semnificativ, astfel încât nu există niciun dubiu că acesta și-a manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea acesteia. Pe de altă parte, din punct de vedere obiectiv, se reține că, ulterior recepționării citației emise pentru termenul din 11 noiembrie 2018, la data de 18 octombrie 2020, pârâtul B. a fost încarcerat, ca urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătorești penale. Reiese, așadar, că în intervalul 18 octombrie 2020-11 noiembrie 2020, când a fost soluționat apelul, pârâtul B. s-a aflat într-o situație care l-a pus în imposibilitate absolută de a mai putea să complinească vreuna dintre obligațiile procesuale ce îi reveneau în calitate de apelant, inclusiv cea referitoare la semnarea cererii de apel. Aflat în stare de detenție, pârâtul nu a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales toate actele dosarului aflate în biroul propriu de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul electronic în cadrul căruia avocatul nu a putut decela și obligația de depunere a cererii semnate (această obligație fiind menționată la rubrica "traduceri legalizate", conform înscrisului aflat a dosarului de recurs), Cu toate că starea de detenție în care se afla apelantul B. nu a fost adusă la cunoștință instanței de apel, Înalta Curte reține că apelantul se afla într-o împrejurare care, din punct de vedere obiectiv, îl punea în imposibilitate de a complini, la termenul din 11 noiembrie 2020, obligația de semnare a cererii de apel, iar în raport de prevederile art. 22 din C. proc. civ., și față de împrejurarea că taxa judiciară de timbru fusese achitată de către apelant în integralitatea sa, se impunea ca judecătorii apelului să depună diligențe pentru a verifica împrejurările care au determinat nesemnarea cererii de apel. Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului o vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea sancțiunii nulității apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său și de miza sa, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 1596 din 02 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, măsură ce nu este necesară în cauză și nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul pârâtului de a-și vedea protejat dreptul pretins. Ca atare, în acord cu jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care apelantul pârât s-a conform obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, prin depunerea la dosarul cauzei, la data de 28 octombrie 2020, a chitanței doveditoare în acest sens și a notelor scrise semnate, se impunea ca instanța de apel, în raport de prevederile art. 22 alin. (8) din C. proc. civ., să acorde preeminență cerințelor echității și ale bunei -credințe și să aprecieze că demersul de complinire a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părți cu privire la intenția sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, prin nesemnarea cererii de apel. Din perspectiva articolului 6 al Convenției Europene, Înalta Curte reține că reprezintă o ingerință în dreptul de acces la instanță al părții, aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel în baza dispozițiilor 470 alin. (3), coroborat cu art. 196 din C. proc. civ., în condițiile în care apelantul, deși depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel, a complinit această absență prin depunerea taxei judiciare de timbru prin care a arătat că își însușește apelul formulat, fiind de netăgăduit că demersul procesual existent în cauză îi aparține acestuia. În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părții la un proces echitabil și pentru a nu lăsa fără conținut dreptul de acces la instanță, este acela al casării deciziei recurate și continuării judecății căii de atac a apelului. În plus, trebuie observat că aceasta a fost și voința părții adverse, de a continua judecata, pe fond, a apelului, astfel cum rezultă din concluziile orale, susținute de reclamantul A. la termenul din 11 noiembrie 2020, când instanța a reținut cauza spre soluționare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 coroborat cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 195 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe de apel. Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către reclamantul A. având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.