ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 370/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 21.08.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de prejudiciu adus reputației și imaginii reclamantei, precum și obligarea pârâților la asigurarea, pe propria cheltuială, a publicării hotărârii judecătorești pronunțată în cauză în trei ziare de circulație națională, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 și art. 10 din CEDO, art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, art. 252, art. 253, art. 1359 și art. 1381 C. civ.

Prin sentința nr. 1278/PI/18.10.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată și precizată în contradictoriu cu B., C., D. și S.C. E. S.R.L. și, în consecință, i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 1 leu către reclamantă, cu titlu de despăgubiri morale; i-a obligat pe pârâți să publice pe propria lor cheltuială în trei ziare de circulație națională dispozitivul hotărârii judecătorești, după rămânerea ei definitivă; a luat act de faptul că se vor solicita cheltuieli de judecată de către reclamantă pe cale separată.

Prin decizia nr. 167/28.10.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile.

a) Prin cererea formulată, reclamanta A., indicând motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, pe cale de consecință, desființarea, în parte, a acesteia, în sensul obligării pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de prejudiciu adus reputației și imaginii sale, cu menținerea în rest a hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta a susținut că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a analizat toate criticile aduse hotărârii pronunțate de tribunal în primă instanță.

Astfel, potrivit motivelor de ape, a arătat că denigrarea imaginii sale nu-i afectează doar demnitatea, ci întreaga sa viață, sub toate aspectele: familial, material, profesional. Instanța de apel nu a făcut nicio referire la faptul că relațiile sale de serviciu au fost afectate profund, fiind solicitată chiar destituirea sa din funcția de conducere deținută în cadrul instituției, urmare a articolelor ce fac obiectul cauzei.

Prin acordarea unor despăgubiri simbolice este imposibilă atingerea scopului dual prevăzut de legiuitor pentru acestea, respectiv nu a fost reparat nici prejudiciul cauzat și nici caracterul preventiv nu a fost atins, atâta timp cât seria articolelor denigratoare a continuat și ulterior pronunțării sentinței, motiv de apel care nu a fost analizat de curtea de apel, în considerentele deciziei neexistând nicio referire la argumentația expusă.

Recurenta a mai susținut că hotărârea pronunțată de curtea de apel conține motive contradictorii.

Astfel, deși în considerente instanța reține "Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în așa fel încât să se obțină satisfacția echitabila a victimei, dar si împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare", întreaga argumentație a curții de apel se limitează la primul scop al despăgubirilor, respectiv la repararea prejudiciului moral. Or, deși unul dintre motivele de apel este reprezentat tocmai de ineficacitatea măsurii acordării despăgubirii simbolice de 1 leu, instanța a omis a mai analiza această critică în contradicție cu principiul enunțat în considerente.

De asemenea, recurenta a susținut greșita constatare a instanței de apel în sensul că pârâții și-ar fi exercitat cu bună-credintă rolul de "câine de pază" ce revine presei într-o societate democratică, deși s-a demonstrat fără putință de tăgadă faptul că aceștia nu au întreprins minime diligențe pentru documentare și verificare și că nu au procedat la retractarea informațiilor false publicate nici măcar după ce au fost în posesia datelor reale și concrete.

În aceste condiții, concluzia care se impunea era aceea că pârâții - intimați au acționat cu rea-credință, fără a avea o bază factuală suficientă, conduita acestora fiind una voită, premeditată, concertată și concentrată, cu unicul scop de a o discredita.

b) Prin cererea de recurs, pârâții au învederat că urmare a dispozitivului deciziei curții de apel, în sensul menționării posibilității de exercitare a căii de atac, înțeleg a declara recurs.

Au invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului reclamantei, raportat la dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Pe fondul cauzei, au arătat ca achiesează la concluziile și considerentele Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat, în acord cu prima instanță, că afirmațiile pârâților nu vizează viața privată a reclamantei, iar viața sa publică nu a fost afectată urmare a articolelor de presă.

Referitor la cuantumul pretențiilor civile solicitate de reclamantă, au învederat neconcordanța acestora cu condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, considerând că reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Au apreciat că articolele de presă încriminate nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, publicațiile încadrându-se în sfera dreptului de liberă exprimare conform jurisprudenței CEDO și art. 10.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 30.06.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat punct de vedere la raport.

La data de 06.10.2021, recursul reclamantei a fost admis în principiu, iar referitor la recursul pârâților, s-a reținut că argumentele deduse judecății nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea prev. de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La data de 20.04.2021, în termen legal, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâților prin care a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenții -pârâți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

a) Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora din perspectiva motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât sub aspectul nemotivării deciziei, în contextul în care nu au fost supuse analizei toate criticile deduse judecății, cât și din punct de vedere al caracterului contradictoriu al considerentelor inapte să susțină soluția adoptată.

- Astfel, sub aspectul nemotivării deciziei, este întemeiată susținerea recurentei-reclamante, conform căreia instanța de apel nu examinează în niciun fel critica referitoare la faptul că acțiunile ilicite ale pârâților au avut repercusiuni nu doar pe plan personal, ci și pe plan profesional, afectând relațiile de serviciu ale reclamantei.

Sub acest aspect, s-a arătat punctual în motivele apelului că "urmare a apariției articolelor de presă, fostul conducător al instituției (martor în cauză) a solicitat Ministerului Sănătății eliberarea apelantei din funcția de director economic al DSP Timiș".

Or, fără să facă niciun fel de referire la această susținere, să o supună verificării și analizei din punct de vedere al consecințelor pretinse, parte a prejudiciului a cărui reparare se solicita, instanța de apel concluzionează în mod neargumentat (față de temeiul susținerilor reclamantei) că "nici relațiile de serviciu nu au fost grav afectate întrucât, așa cum însăși reclamanta susține, controlul Ministerului Sănătății nu a fost declanșat în urma publicării articolelor de către pârâți, ci anterior".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, în partea ei de considerente, susținerile părților, cu indicarea motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum susținerea reclamantei în legătură cu modalitatea în care i-au fost afectate relațiile de serviciu - indicată în mod concret, cu referire la solicitarea de destituire a acesteia, iar nu raportat la controlul dispus de ministrul sănătății - se constituia într-o critică în apel ce tindea să demonstreze felul în care i-a fost denigrată imaginea, pe mai multe planuri, lăsarea acesteia în afara analizei, înseamnă de fapt nemotivarea soluției în raport cu toate criticile învestirii instanței de apel.

Deși, de principiu, analiza pe care o face instanța de control judiciar nu trebuie să conțină, în mod necesar, dezlegări jurisdicționale asupra tuturor argumentelor aduse de părți în legătură cu nelegalitatea soluției adoptate, atunci când criticile formulate sunt unele care nu pot fi subsumate altor aspecte ale judecății care să susțină controlul de legalitate realizat, ele nu pot primi o rezolvare implicită, ci una expresă, punctuală.

De aceea, întrucât aspectul relevat de parte viza o componentă distinctă a prejudiciului pretins, o asemenea critică trebuia să fie cercetată din perspectiva argumentelor aduse de apelantă, iar nu să fie lăsată în afara analizei sau cercetată prin ignorarea obiectului critici (respectiv, fără referire la cele invocate în concret).

- De asemenea, în ce privește cuantumul despăgubirilor morale de 1 leu, stabilit în mod simbolic de prima instanță și menținut ca atare de instanța de apel, s-a arătat că această modalitate de acordare a unei despăgubiri insignifiante nu a corespuns funcțiilor reparatorii și preventive pe care trebuie să le îndeplinească angajarea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor de imagine.

Astfel, s-a arătat că după pronunțarea hotărârii de primă instanță nu doar că nu au încetat acțiunile ilicite ci, dimpotrivă, conform articolului de presă publicat de pârâți la 20.11.2019, aceștia au continuat denigrarea, reluând acuzațiile nefondate și transmiterea de informații false, cu încălcarea normelor Codului deontologic și a obligațiilor profesionale ale jurnaliștilor.

Fiind învestită cu această critică, instanța de apel expune considerente de ordin general referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor - după aprecierea subiectivă a judecătorului, dar ținând seama de o serie de criterii obiective, legate de consecințele negative suferite de victimă - precum și de necesitatea păstrării unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubirea pretinsă și atingerea adusă în concret valorilor ocrotite.

În continuare, făcând aplicarea reperelor jurisprudențiale expuse, instanța de apel arată, în privința cuantumului despăgubirilor, că el trebuie determinat "astfel încât să se obțină satisfacția echitabilă a victimei, dar și împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare", concluzionând, în acord cu prima instanță că suma simbolică de 1 leu este corespunzătoare deoarece ea "trebuie să aibă strict efect compensatoriu și nu poate fi transformată în amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici în venituri nejustificate pentru victime".

O asemenea motivare este una care pe de o parte, ignoră conținutul criticii din apel și pe de altă parte, conține argumente contradictorii, inapte să justifice soluția adoptată.

Astfel cum s-a arătat, cu privire la hotărârea de primă instanță, reclamanta susținuse în apel că stabilirea unor despăgubiri simbolice de 1 leu nu și-a atins scopul - indicat ca atare în considerentele sentinței - ca fiind unul punitiv și respectiv, preventiv față de săvârșirea în viitor a unor fapte similare, de vreme ce la un interval scurt după pronunțarea sentinței a apărut un nou articol în care sunt reluate afirmații defăimătoare la adresa reclamantei.

Fără să analizeze această critică și susținerea apelantei, instanța de apel nu face decât să afirme, la nivel teoretic, care sunt funcțiile antrenării răspunderii civile - respectiv, reparatorie și preventivă - arătând că ele sunt satisfăcute în speță prin modalitatea, simbolică, de stabilire a despăgubirilor .

Niciun argument nu prezintă instanța de apel pentru a arăta în ce fel atributul prevenției, care trebuie atașat activării răspunderii în sarcina celui care săvârșește o faptă ilicită, în așa fel încât să nu mai repete conduita dăunătoare la adresa drepturilor și intereselor legitime ale altei persoane, s-ar regăsi în cauză, în contextul arătat, al publicării altui articol pe aceeași linie cu cele incriminate, la scurt timp după pronunțarea sentinței de primă instanță.

De asemenea, în ce privește caracterul compensatoriu al sumei de 1 leu (adică, funcția reparatorie a răspunderii) instanța de apel arată, însușindu-și opinia primei instanțe, că aceasta ar fi satisfăcută întrucât despăgubirea nu poate fi transformată "în amenzi excesive și nici în venituri nejustificare pentru victime".

Or, referitor la ocrotirea personalității umane, respectiv a drepturilor care vizează valori intrinseci ființei umane - cum sunt cele relative la demnitatea, onoarea, reputația, ca în speță - legiuitorul a reglementat în favoarea persoanei fizice ale căror drepturi nepatrimoniale au fost încălcate, mijloace de apărare specifice (art. 253 C. civ.), inclusiv posibilitatea de a solicita despăgubiri sau reparații patrimoniale (alin. (4) al art. 253 C. civ.) pentru prejudiciul încercat, chiar dacă este nepatrimonial.

Evaluând, potrivit cererii de chemare în judecată, prejudiciul încercat prin atingerea adusă drepturilor nepatrimoniale, recurenta a indicat un cuantum al acestuia (1 milion RON), apreciind astfel că reparația nu se poate realiza doar prin constatarea caracterului ilicit (în sensul art. 253 alin. (1) C. civ.) și nici prin acordarea unei sume simbolice de 1 leu.

În acest cadru al judecății și învestită fiind cu criticile din apel, care susțineau de ce despăgubirea de 1 leu este una care nu corespunde nici funcției reparatorii și nici celei preventive a răspunderii delictuale, instanța de apel a adopta o soluție care nu corespunde standardelor și exigențelor procedurale referitoare la motivare, întrucât pe de o parte, nu a răspuns criticilor formulate iar pe de altă parte, a argumentat decizia pronunțată pe baza unor considerente contradictorii .

Deși identifică în mod corect fundamentul și respectiv, scopul răspunderii civile delictuale, ca având nu doar o dimensiune reparatorie, ci și o funcție preventivă (de anticipare și evitare a unor prejudicii viitoare), în același timp instanța contrazice existența acestor funcții când, raportat la datele speței, consideră neargumentat că ele ar fi îndeplinite prin stabilirea unei sume derizorii de 1 leu, pentru că altfel ar fi vorba de "amendă excesivă sau de încasarea unor venituri nejustificate de către victimă".

Or, un astfel de raționament este lipsit de logică juridică întrucât în privința unei sume simbolice de 1 leu nu se poate pune problema caracterului excesiv sau al îmbogățirii fără justă cauză și nici al păstrării unui raport rezonabil de proporționalitate.

O asemenea formă de reparație ar putea asigura funcțiile răspunderii civile delictuale în măsura în care victima faptei ilicite ar aprecia în acest sens, considerând că este adecvată și suficientă reparația constând în simpla constatare a conduitei ilicite, nu și atunci când pretinde reparația patrimonială pentru încălcarea adusă unor drepturi persoanele nepatrimoniale în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 253 alin. (4) C. proc. civ.

- Pe aceeași linie, a nemotivării soluției prin raportare la criticile formulate, se înscrie și constatarea instanței de apel conform căreia pârâții și-ar fi exercitat dreptul la exprimare și informare cu bună-credință întrucât au făcut "demersuri să-și susțină alegațiile", adresându-se Direcției de Sănătate Publică "pentru obținerea unor informații în legătură cu utilizarea autoturismului de serviciu de către reclamantă".

Or, pe acest aspect, reclamanta a susținut că nu a existat o bază factuală suficientă în privința articolelor vizând utilizarea autoturismului instituției care să permită și concluzia bunei-credințe a pârâților, în absența unei minime documentări sau verificări a informațiilor anterior publicării articolelor, ceea ce a însemnat o încălcare a deontologiei și a obligațiilor profesionale ce incumbă jurnaliștilor.

Astfel, s-a arătat că articolul din data de 03.07.2018 a fost publicat anterior momentului la care pârâtul F. a depus la registratura instituției solicitarea (nr. 13302 formulată în baza Legii nr. 544/2001) de furnizare documente și informații în legătură cu autoturismul aflat în gestiunea reclamantei și a combustibilului folosit și de asemenea, că anterior împlinirii termenului legal de răspuns, intimații-pârâți au publicat un alt articol defăimător. Totodată, s-a susținut că ulterior comunicării informațiilor solicitate (conform adresei nr. x/24.07.2018), din care rezultă că cele prezentate în articole sunt neadevărate, pârâții au ales să nu publice datele transmise, așa încât afirmațiile factuale ale acestora au fost nu doar nesusținute, ci chiar dovedite neadevărate.

Învestită cu asemenea critici punctuale, instanța de apel nu realizează o verificare în concret a aspectelor de nelegalitate ce îi fuseseră deduse judecății, limitându-se să constate "în acord cu prima instanță, că afirmațiile pârâților, deși grave și exagerate, au o bază factuală rezonabilă".

Or, astfel de considerente, care nu iau în examinare susținerile concrete ale părții, sunt unele lipsite de fundament și de evaluare jurisdicțională propriu-zisă, raportat la datele speței și de aceea, inapte să justifice soluția adoptată.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, atunci când se fac imputări factuale concrete, rigoarea de care trebuie să dea dovadă jurnaliștii, în exercițiul libertății lor de exprimare, este una sporită, calificată, ce trebuie să se bazeze pe strângerea documentarea și verificarea informațiilor, anterior realizării publicității acestora, în acord cu normele deontologice și obligațiile profesionale ce le incumbă.

Pe acest aspect, în jurisprudența instanței de contencios european se face distincția netă între judecățile de valoare și imputațiile factuale, arătându-se că în cazul celor din urmă materialitatea faptelor poate fi dovedită, în timp ce necesitatea de a dovedi elementele de fapt care au stat la baza unor judecăți de valoare "este mai puțin stringentă" (conform sintagmei folosite în acest sens în practica instanței europene).

Așadar, dacă aprecierile de valoare ale jurnalistului nu sunt supuse, în principiu, probei verității, relatarea și imputarea unor fapte concrete cum sunt cele din speță, presupun, prin materialitatea lor, posibilitatea și necesitatea dovedirii, deci un demers jurnalistic fundamentat, cu un suport factual demonstrabil (de vreme ce imputațiile factuale precise creează impresia că este vorba despre fapte stabilite, care nu se pretează la controverse).

De asemenea, libertatea de exprimare protejată de art. 10 CEDO este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să ofere informații exacte, prin prezentarea faptelor în integralitatea lor, iar nu de o manieră trunchiată sau nedocumentată, cu respectarea deontologiei etice jurnalistice.

Deși instanța de apel face referire la aceste repere jurisprudențiale, în continuare, nu realizează și o aplicare a acestora la datele speței, de vreme ce, nerăspunzând criticilor apelantei, apreciază că această bază factuală ar fi dată de realizarea unor demersuri jurnalistice, fără să distingă dacă este vorba despre demersuri efectuate și concretizate anterior publicării materialelor de presă ori demersuri formale, efectuate după ce știrea a fost dată publicității și oricum, fără valorificarea în vreun fel a informațiilor și datelor primite.

În acest context, se constată că și în legătură cu existența unei baze factuale care ar fi justificat imputările din articolele de presă și în considerarea căreia s-a tras concluzia existenței bunei-credințe a pârâților, decizia din apel este deopotrivă nemotivată, nerăspunzând conținutului criticii formulate și în același timp, intrinsec, considerentele sale au caracter contradictoriu și incoerent, limitând existența bazei factuale la efectuarea unor demersuri jurnalistice, fără să verifice dacă acestea au fost realizate anterior sau ulterior publicării articolelor și în orice caz, dacă au fost valorificate informațiile primite, pentru a da suport real materialelor.

Reținând că pârâții și-au exercitat rolul de "câine de pază" ce revine presei într-o societate democratică (cu referire la sintagma uzitată în jurisprudența Curții europene), în același timp, instanța de apel nu a analizat, în limitele criticilor apelantei, dacă această comunicare a informațiilor a avut la bază date fiabile și precise întrucât, în lumina aceleiași jurisprudențe a instanței de contencios european, libertatea de exprimare, aflată sub protecția art. 10 CEDO presupune deopotrivă îndatoriri și responsabilități, numai prin respectarea acestora presa putând să își îndeplinească funcția esențială într-o societate democratică, fără a depăși limitele impuse de respectul reputației, onoarei și demnității persoanei, ca drepturi fundamentale ale acesteia.

Pentru toate aceste argumente constatându-se că decizia din apel este afectată de viciul nemotivării corespunzătoare (lipsindu-i motivele justificative în raport cu conținutul criticilor deduse judecății și deopotrivă, având caracter contradictoriu în conținutul considerentelor) recursul reclamantei va fi admis pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu art. 497 C. proc. civ. și cauza trimisă spre rejudecare.

b) Recursul pârâților S.C. E. S.R.L., Publicația on line B., F. și D. este nul conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În acest sens, se constată că, potrivit raportului întocmit în cauză și ulterior, în baza încheierii de admisibilitate din 06.10.2021, acte procedurale realizate în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., s-a reținut neîncadrarea criticilor recurenților-pârâți în aspectele de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în contextul în care aceștia nu au contestat legalitatea deciziei atacate ci, dimpotrivă, au arătat că "achiesează la concluziile și considerentele Curții de Apel Timișoara, întrucât afirmațiile acestora nu au vizat viața privată a reclamantei, iar viața sa publică nu a fost afectată prin articolele de presă", iar "cuantumul pretențiilor civile solicitate sunt în neconcordanță cu principiile răspunderii civile delictuale".

În consecință, văzând că motivele de recurs nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate și ținându-se seama de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., sancțiunea incidentă este cea referitoare la nulitatea căii de atac exercitate în asemenea condiții neprocedurale.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către reclamantă, situația acestora va fi tranșată în raport cu soluția ce va fi pronunțată la rejudecare, în acord cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 167 din 28 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Constată nul recursul declarat de pârâții S.C. E. S.R.L., Publicația on line B., F. și D. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.