ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 21 august 2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., C. și D., obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de prejudiciu adus reputației și imaginii reclamantei, precum și obligarea pârâților la asigurarea, pe propria cheltuială, a publicării hotărârii judecătorești pronunțată în cauză în trei ziare de circulație națională, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 și art. 10 din CEDO, art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, art. 252, art. 253, art. 1359 și art. 1381 C. civ.

Prin sentința nr. 1278/PI din 18 octombrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată și precizată în contradictoriu cu B., C., D. și societatea E. S.R.L. și, în consecință, i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 1 leu către reclamantă, cu titlu de despăgubiri morale. I-a obligat pe pârâți să publice pe propria lor cheltuială în trei ziare de circulație națională dispozitivul hotărârii judecătorești, după rămânerea ei definitivă. A luat act de faptul că se vor solicita cheltuieli de judecată de către reclamantă pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara — secția I civilă la data de 23.01.2020, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 167/28.10.2020, Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A..

Împotriva deciziei civile nr. 167/28.10.2020 au declarat recursuri reclamanta A. și pârâții E. S.R.L., B., C. și D..

Prin decizia civilă nr. 370/23.02.2022, Înalta Curte de Casatie și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 167 din 28 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță; de asemenea, a constatat nul recursul declarat de pârâții S.C. E. S.R.L., B., C. și D. împotriva aceleiași decizii.

Urmare casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă sub nr. x/2018*.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 178/14.06.2022, îndreptată prin încheierea de îndreptare eroare materială din data de 06.09.2022, Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă, în rejudecare, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1278/18.10.2019 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 7500 RON către reclamantă cu titlu de despăgubiri morale și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat intimații-pârâți la plata sumei de 11.082,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 178/14.06.2022 a Curții de Apel Timișoara — secția I civilă au declarat recursuri reclamanta A. și pârâții E. S.R.L., C. și D..

Recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, desființarea sentinței apelate și admiterea în integralitate a apelului în sensul obligării intimaților-pârâți la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de prejudiciu adus reputației și imaginii sale.

Totodată, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a indicat drept motiv de casare motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că, în rejudecare, instanța de apel, pe de o parte, nu a procedat la analiza detaliată a tuturor motivelor de apel și a tuturor probelor administrate, iar pe de altă parte hotărârea apelată cuprinde motive contradictorii.

Recurenta reclamantă a arătat că în mod eronat a reținut instanta de apel faptul că ar fi fost avansată în funcție după apariția articolelor, în condițiile în care aceasta a primit doar ordin de delegare a atribuțiilor de director executiv pe perioada vacanței funcției, nefiind în fapt avansată. Apariția articolelor a vătămat reputația profesională a reclamantei, respectiv relația cu superiorul ierarhic, ecoul articolelor în cauză determinând conducătorul instituției să ia decizii care au afectat-o profesional.

Recurenta reclamantă a apreciat că, prin declarațiile martorelor F. și G., s-a făcut dovada prejudicierii sale, a expus aspecte de fapt referitoare la declarațiile martorelor pârâților și a susținut că acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, sunt subiective și părtinitoare, martorele având interes direct și personal în defăimarea și șubrezirea reputației sale.

Recurenta-reclamantă a susținut că reținerea instanței de apel privind neafectarea de către articolele de presă a traseului său profesional este contrazisă tocmai de probele administrate în cauză, aspectele invocate în motivele de apel fiind ignorate complet de instanța de apel, care nici în faza rejudecării nu s-a aplecat asupra acestora.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în rejudecare, nu a analizat afectarea în plan familial și personal, aspecte învederate și criticate în cuprinsul motivelor de apel.

Recurenta reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, fiind astfel incident și din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a constatat (paragraful 2 pag. 9) că pârâții nu au întreprins minime diligențe pentru documentare și verificare anterior publicării articolelor, neexistând astfel buna-credință.

La paragraful 3 pag. 8 din decizia recurată s-a reținut că "deși afirmațiile din cuprinsul articolelor nu aveau o bază factuală suficientă la momentul publicării lor, totuși informațiile obținute ulterior vin să confirme - în sensul necesar pentru o anchetă jurnalistică - că reclamanta apelantă a folosit mașina în interes personal (...). Împrejurarea că în conținutul articolelor s-au exprimat cantități și distanțe pe care reclamanta apelantă le apreciază a fi disproporționate și pe care tinde să le demonteze prin cifre și calcule concrete nu i se poate imputa jurnalistului care s-a folosit de doza lui îngăduită de exagerare".

Prin urmare, instanța a apreciat că informațiile obținute ulterior ar fi confirmat faptul că reclamanta ar fi folosit autoturismul instituției în interes personal, aspect în totală contradicție cu probele administrate în cauză, recurenta reclamantă expunând aspectele de fapt care rezultă din aceste probe.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilite prin decizia civilă atacată, respectiv suma de 7.500 RON, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel, în rejudecare, a omis a avea în vedere că obligarea la plata de despăgubiri juste și echitabile nu poate echivala cu încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concret cu a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane în îndeplinirea atribuțiilor profesionale.

Aplicarea unei sancțiuni pecuniare nu are drept scop determinarea ziaristului de a renunța la critici sau la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității, ci de a-l determina să își exercite profesia cu bună-credință.

De asemenea, a susținut că instanța a motivat cuantumul despăgubirilor doar raportat la informațiile privitoare la utilizarea autoturismului de serviciu în interes personal (cu privire la care a reținut în mod eronat că ar fi fost confirmate parțial), omițând a avea în vedere și celelalte susțineri defăimătoare din articolele ce fac obiectul cauzei, nefăcând niciun fel de referire la acestea, deși prin probele administrate s-a demonstrat falsitatea lor, scopul acestora fiind nu de a informa opinia publică cu privire la activitatea unei persoane în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, ci de a discredita reclamanta.

În rejudecarea apelului, instanța s-a limitat a afirma că pârâții au fost încurajați să continue, fără însă a avea în vedere că, deși erau în posesia datelor ce infirmau susținerile și acuzațiile inițiate, aceștia nu au făcut minime demersuri de a informa opinia publică, așa cum fals au pretins că ar urmări.

S-a învederat că, în cuprinsul noului articol, se reiau acuzele nefondate la adresa reclamantei și informațiile false diseminate în articolele ce fac obiectul cauzei, jurnalistul făcând afirmații tendențioase.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a apreciat că este evidentă reaua-credință a pârâților, având în vedere că folosesc în continuare afirmații neadevărate, deși sunt în posesia documentelor ce demonstrează contrariul, respectiv faptul că toate centrele de permanență au fost înființate anterior preluării conducerii de către reclamantă, aceasta neavând nici competențe sau atribuții și nici vreun amestec cu privire la acestea.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că stabilirea unei sume mici cu titlu de daune morale nu este în măsură să asigure caracterul preventiv față de săvârșirea de către pârâți, în viitor, a unor fapte similare, ci, din contră, îi poate încuraja în continuarea campaniei mediatice de denigrare a reclamantei, oferindu-le un motiv în plus să o defăimeze.

Cu titlu de practică judiciară, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale stabilite în situații similare, recurenta-reclamantă a invocat decizia civilă nr. 752/20.03.2018 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-au acordat daune în cuantum de 300.000 RON, precum și decizia civilă nr. 1120/14.09.2017 a Curții de Apel Alba- Iulia, prin care s-au acordat despăgubiri morale în cuantum de 25.000 RON.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârile judecătorești anterior menționate, deși au fost depuse la dosar, nu au fost luate în considerare de instanță, aceasta omițând să analizeze poziția socială și profesională a reclamantei. De altfel, instanța nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nici intensitatea, frecvența și gravitatea acuzelor, limbajul virulent folosit și faptul că articolele au fost bazate pe fapte nereale, nu au avut suport factual și nici nu au fost retractate ulterior.

Recursul formulat de recurenții-pârâți E. S.R.L., C. și D.:

Prin cererea de recurs, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii acțiunii; de asemenea, au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată depuse și dovedite, asupra cărora instanța de apel nu a reținut niciun aspect în privința pârâților.

Recurenții pârâți au formulat critici vizând soluțiile care pot fi pronunțate de instanța de recurs în caz de casare.

Recurenții-pârâți au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că, în rejudecare, completul de apel care a soluționat cauza a depășit atribuțiile puterii judecătorești, potrivit deciziei nr. 131/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au apreciat că, în speță, analiza modului în care reclamanta a fost afectată, pe plan profesional, cât și personal, trebuia făcută din perspectiva anului 2018, momentul prezumatei realizări a acțiunilor ilicite.

Persoanele care dețin funcții publice de conducere, așa cum deținea și reclamanta la momentul respectiv, nu pot fi înlocuite sau schimbate din funcție doar de către conducătorul principal, respectiv Ministerul Sănătății.

Recurenții-pârâți au mai susținut că instanța de apel a făcut referire în considerente și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, menționând, printre altele, cauzele Andreescu c. României și Petrina c. României, însă fără a motiva incidența acestor decizii în ceea ce privește elementele susținute de către pârâți, Codul Deontologic al Jurnalistului cât și Statutul Profesiei de Jurnalist.

Recurenții au invocat cauzele CEDO Thorgeirson vs. Islanda, Lingens vs. Austria, Schwabe vs. Austria, Dalban vs. Romania, Jersild vs. Danemarca, Castells vs. Spania, Handyside vs. U.K, Lingens vs. Austria, Oberschlick vs. Austria, Sunday Times vs. U.K., Observer și Guardian vs. U.K., Castells vs. Spania, Thorgeirson vs. Islanda, Jersild vs. Danemarca, Goodwin vs. U.K., De Haes si Gijels vs. Belgia, Dalban vs. Romania.

Recurenții pârâți au arătat că principala probă a bunei credințe pe care o poate face jurnalistul este aceea a verificării rezonabile a informației înainte de publicare.

Subsumat cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții pârâți au susținut că normele de drept material au fost încălcate, sub forma atribuirii unor consecințe juridice, neanalizate din prisma înscrisurilor aflate la dosarul cauzei întrucât motivarea instanței este contrară stării de fapt existente. Recurenții au expus și analizat probele invocate de aceștia în combaterea situației de fapt reținute de instanța de apel.

Recurenții-pârâți au concluzionat că instanța de apel, la alin. (3), fila x din decizia atacată, a admis că reclamanta a folosit autoturismul în scop personal.

În aceste condiții, au înțeles să invoce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciind că s-a încălcat în mod vădit autoritatea de lucru judecat, cât timp instanța după casare analizează considerentele ca fiind reale, însă pronunță o hotărâre prin care se justifică, în opinia sa, că trebuia parcurs un timp de așteptare rezonabil. Or, instanța nu a analizat înscrisurile depuse, probele existente și a pronunțat o hotărâre care schimbă cadrul procesual, limitele învestirii acesteia, condițiile de aplicare a unor norme de drept în plus, considerând util suplimentarea despăgubirilor în cuantum de 7.500 RON, plus cheltuielile de judecată.

Recurenții-pârâți au apreciat că nu există la dosar niciun act vătămător și nicio probă care să ateste suferințele în plan profesional sau personal ale reclamantei, nu există nicio zi de concediu medical, nu există un raport medical care să ateste tulburarea existentă; la dosar există doar declarația unui martor care nu aparținea instituției, o persoană aparținând familiei reclamantei.

În ceea ce privește daunele acordate, recurenții-pârâți au susținut că lipsesc criteriile de echitate și anume: evaluarea daunelor morale să comporte obligatoriu natura și coeficientul vătămării (or, în speță, reclamanta a fost pusă pe funcția deținută, iar nu pe un post inferior pregătirii sau excluderea din instituție); indicarea criteriului de individualizare a funcției publice a reclamantei, atunci când s-au acordat prin evaluare cuantumul celor 7.500 RON, fără a fi identificate veniturile părților; cuantumul pretențiilor civile acordate reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, având ca scop îngrădirea libertății de exprimare și excede unui cadru legal în raport cu dreptul nepatrimonial, nefiind dovedit prejudiciul moral suferit nici prin martori, nici prin înscrisuri, iar la dosarul cauzei sunt înscrisuri care atestă implicarea reclamantei în situațiile descrise prin articole.

Recursul a fost comunicat intimatei B. la data de 19 octombrie 2022, recurentei-reclamante A. la data de 18 octombrie 2022, recurentului-pârât C. la 19 octombrie 2022, recurentei-pârâte D. la 19 octombrie 2022, recurentei-pârâte S.C. E. la 19 octombrie 2022 .

La data de 15 noiembrie 2022, recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L. au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin care au invocat:

- excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte D., pe motiv că aceasta deține calitatea de redactor în cadrul altei entități; în speță autorul tuturor articolelor este C., doamna D. fiind cea care s-a ocupat de ortografia și ortoepia textelor;

- lipsa de comunicare procedurală a cererii de chemare în judecată entității B., întrucât aceasta nu are sediul social la adresa din Timișoara;

Prin întâmpinarea formulată, recurenții-pârâți au mai solicitat ca timbrarea acțiunii să se facă prin raportare la suma de 13.605 RON, întrucât din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta solicită suma de 1.000.000 RON cu titlu de prejudiciu pentru atingerea adusă reputației și imaginii.

Pe fond, recurenții-pârâți au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată de recurenții-pârâți a fost comunicată recurentei-reclamante. Aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenții-pârâți prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, în subsidiar respingerea recursului, ca inadmisibil, invocând autoritatea de lucru judecat cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la îndeplinirea condițiilor corelative ale răspunderii delictuale în cazul articolelor ce tratează maniera de înființare a Centrelor Medicale de Permanență de pe raza județului Timiș și a susținerilor intimaților privind facilitarea de către reclamantă a angajării unor rude sau afini în cadrul Direcției de Sănătate Publică Timiș, soluție ce nu a fost supusă controlului judiciar de către pârâții-recurenți, care solucită în recurs respingerea acțiunii în integralitate, deși nu au promovat calea de atac a apelului, și, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 05 decembrie 2022, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimați, solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei D. și înlăturarea celorlalte apărări formulate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 septembrie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului față de data inițială a dosarului, 21 august 2018.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul este formulat împotriva unei hotărâri supuse acestei căi de atac, depus în termen, legal timbrat, urmând a aprecia completul asupra încadrării motivelor de recurs în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părților la 28 decembrie 2022, conform dovezilor de la dosar recurs.

Recurenta A. a depus punct de vedere la raport, învederând omisiunea observării întâmpinării depuse de partea respectivă.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2023, s-a respins excepția nulității și excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâții S.C. E., C. și D., invocată de recurenta-reclamantă A., au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții S.C. E., C. și D. împotriva deciziei nr. 178 din 14 iunie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

A fost fixat termen de judecată la data de 13 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovat de reclamanta A. și de pârâții S.C. E., C. și D. sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.

a. Recursul reclamantei A.

Prin prima critică de recurs, încadrată de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susține că instanța de apel nu a procedat la analiza detaliată a tuturor motivelor de apel și a tuturor probelor administrate precum și că hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă a criticat faptul că instanța de apel a reținut că ar fi fost promovată în funcție, în realitate primind doar un ordin de delegare, a susținut că în mod greșit nu au fost reținute consecințele faptelor ilicite pe plan profesional și a expus aspecte de fapt referitoare la declarațiile martorilor audiați în cauză.

Prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de recurs a constatat că instanța de apel nu a examinat în niciun fel critica referitoare la faptul că acțiunile ilicite ale pârâților au avut repercusiuni nu doar pe plan personal, ci și pe plan profesional, afectând relațiile de serviciu ale reclamantei, acest aspect vizând o componentă distinctă a prejudiciului pretins.

În rejudecare, instanța de apel a analizat probele administrate în cauză, și anume, proba testimonială cu martorele F., H., I. și J., a avut în vedere că acestea au cunoscut-o personal pe reclamantă în contextul exercitării atribuțiilor de serviciu, a analizat aspectele de fapt rezultate din declarațiile acestor martore și a expus argumentele care i-au fundamentat concluzia în sensul că traseul profesional al reclamantei nu a fost afectat: reclamanta ocupa o funcție publică, ceea ce determină un interes jurnalistic legat de activitatea sa și presupune ca exercitarea atribuțiilor de serviciu să se deruleze coerent în ciuda asperităților întâlnite; faptul că reclamanta a fost avansată în funcție iar autoritatea profesională și cariera sa nu au fost știrbite.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere, în raționamentul logico-juiridic efectuat, reperele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilo Omului conform căreia, în analiza necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputație, trebuie avute în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României).

Sub aspectele arătate, elementele de fapt relevante analizei au fost stabilite de instanța de apel și expuse în cadrul considerentelor: faptul că reclamanta a ocupat atât anterior, cât ulterior publicării articolelor o funcție publică de conducere, interesul publicului de a afla informații cu privire la activitatea direcției de sănătate publică a județului este unul justificat, din piesele dosarului nu s-a relevat că jurnaliștii ar fi dus o campanie la adresa părții din motive personale sau la comandă și în alt scop decât acela de a informa opinia publică.

În contextul expus, nu poate fi reținută incidența cazului de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de apel realizând o analiză proprie, pe baza probelor administrate, a criticii formulate în apel de reclamantă, cu respectarea, în egală măsură, a deciziei de casare care a impus examinarea criticii referitare la afectarea relațiilor de serviciu ale reclamantei. Împrejurarea că instanța a ajuns la concluzia contrară susținerilor formulate, în sensul că se reclamantei apelante nu i-au fost vătămate relațiile de serviciu în urma publicării articolelor în discuție, nu implică o deficiență a motivării instanței, ci faptul că această instanță, în urma evaluării circumstanțelor de fapt ale cauzei, a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de parte.

Este de precizat că analiza criticilor recurentei reclamante este făcută în această fază procesuală prin prisma motivulul de casare invocat, acela prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care implică existența unor deficiențe ale motivării instanței de apel, nefiind posibilă aprecierea elementelor de fapt expuse de recurentă în cadrul cererii sale, și anume, cele referitoare la efectele pe care articolele de presă în discuție le-au avut asupra sa sau susținerile referitoare la aspectele care rezultă din declarațiile martorilor sau la împrejurarea că promovarea în funcție este efectul unei delegări, toate acestea implicând o reevaluare a situației de fapt și o reapreciere a probelor administrate în cauză, ceea ce excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs în cadrul reglementat de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, câtă vreme instanța de apel a analizat critica formulată de parte cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod este neîntemeiat, iar concluzia la care tinde recurenta, aceea că "reținerea instanței de apel privind neafectarea de catre articolelc de presă a traseului profesional al reclamantei apelante este contrazisă tocmai de probele administrate în cauză" implică, astfel cum s-a arătat mai sus, o reevaluare a situației de fapt, care nu este permisă în recurs.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel, în rejudecare, nu a analizat afectarea în plan familial și personal, aspecte învederate și criticate în cuprinsul motivelor de apel, nu poate fi reținută. Astfel, se constată că, prin motivele de apel formulate aflate la dosarul Curții de Apel Timișoara în primul ciclu procesual, reclamanta a criticat și afectarea aspectului familial și material, însă Înalta Curte, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, a trasat în mod clar limitele rejudecării, statuând că decizia din apel este nemotivată în ceea ce privește susținerea reclamantei în legătură cu modalitatea în care i-au fost afectate relațiile de serviciu, fiind lăsată în afara analizei această componentă distinctă a prejudiciului pretins. În consecință, în raport cu art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilește că, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării. rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare.

Susținerea recurentei reclamante prin care aceasta a învederat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii nu poate fi reținută, dezvoltarea motivului de recurs neavând în realitate în vedere existența unor considerente contradictorii, în sensul ca din unele din argumentele expuse de instanța de apel să rezulte temeinicia criticilor formulate în apel iar din alte argumente să rezulte netemeinicia acelorași critici analizate.

Astfel, recurenta a criticat modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în sensul că, deși a reținut că pârâții nu au întreprins minime diligențe pentru documentare și verificare anterior publicării articolelor și că afirmațiile din cuprinsul articolelor nu aveau o bază factuală suficientă la momentul publicării lor, totuși a concluzionat că informațiile obținute ulterior vin să confirme că reclamanta apelantă a folosit autoturismul în interes personal.

De asemenea, recurenta reclamantă a susținut că "instanța apreciază că informațiile obținute ulterior ar fi confirmat faptul că reclamanta apelantă ar fi folosit autoturismul instituției în interes personal, aspect în totală contradicție cu probelc administrate în cauză", probe pe care recurenta reclamantă le identifică și analizează în cadrul cererii de recurs.

În acest context, se observă că nu este învederată în realitate teza existenței unor motive contradictorii, ci este criticată concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma analizei probelor administrate, or, potrivit legii, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, iar nu orice nemulțumire a părții privind modul în care instanța a evaluat probele administrate în cauză.

În consecință, aspectele învederate de recurenta reclamantă nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 din C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Se observă că, în examinarea condiției referitoare la existența unei baze factuale suficiente, pe de o parte, instanța de apel a avut în vedere faptul că limitele libertății de exprimare în cazul jurnaliștilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare, însă comportamentul acestora este suspus unor rigori deontologice specifice, corelativ dreptului publicului de a fi informat în mod corect despre subiecte de interes public, instanța de apel procedând la realizarea unui examen de proporționalitate, raportat la circumstanțele particulare ale speței.

În acest sens, instanța de apel a reținut, contrar susținerilor reclamantei apelante, că "modul de prezentare a informațiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor, al căror raționament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigației jurnalistice, astfel că ipoteza unei inexactități parțiale a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 din Convenția Europeană dacă jurnalistul nu acționează cu rea-credință, iar subiectul este de interes public".

Astfel, instanța de apel a analizat articolele în discuție, a apreciat asupra respectării exigențelor impuse acestei categoriei profesionale a jurnalistului, a analizat elementele de fapt privind modul în care ziaristul a acționat și a reținut, în ceea ce privește cerința existenței unei baze factuale suficiente, că informațiile obținute ulterior vin să confirme, în sensul necesar pentru o anchetă jurnalistică, împrejurările de fapt expuse în respectivele articole.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel nu pot fi reținute.

Prin această critică, recurenta reclamantă a susținut, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, că instanța de apel, în rejudecare, a omis a avea în vedere că obligarea la plata de despăgubiri juste și echitabile nu poate echivala cu încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concret, cu a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane în îndeplinirea atribuțiilor profesionale. De asemenea, a mai susținut că motivarea a privit cuantumul despăgubirilor doar raportat la utilizarea autoturismului de serviciu în interes personal, fiind omise celelalte susțineri defăimătoare, precum și faptul că scopul pârâților nu era de a informa opinia publică cu privire la activitatea unei persoane în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, ci de a discredita reclamanta, instanța neavând în vedere că, deși erau în posesia datelor ce infirmau susținerile și acuzațiile, pârâții nu au făcut minime demersuri de a informa opinia publică, fiind evidentă reaua credință a acestora.

Într-adevăr, obligarea jurnaliștilor la plata unor despăgubiri nu poate echivala în toate cazurile cu încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Primul criteriu de analiză a proporționalității ingerinței în libertatea de exprimare este reprezentat de stabilirea măsurii în care afirmațiile în cauză pot să contribuie la o dezbatere de interes general. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că art. 10 § 2 din Convenție lasă prea puțin loc pentru restricții privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general [Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 106; Castells împotriva Spaniei, pct. 43; Wingrove împotriva Regatului Unit, pct. 58].

În speță, instanța de apel a analizat aceste aspecte și a considerat că este în discuție o chestiune de interes general întrucât subiectul abordat de pârâți vizează informații cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale.

Totuși, instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite, chiar în contextul protecției sporite conferite jurnaliștilor de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, datorită împrejurării că, în speță, pârâții nu au acționat cu bună-credință, lipsa acestei cerințe fiind dedusă de instanță și din "atitudinea față de soluția Tribunalului din primă instanță care a fost recepționată cu ironie într-un articol ulterior".

În evaluarea prejudiciului moral, instanța de apel a cuantificat daunele morale apreciind atât asupra caracterului compensatoriu rezonabil pentru reclamantă cât și asupra caracterului preventiv, obligarea jurnaliștilor la plata despăgubirilor justificându-se, din această perspectivă, datorită împrejurării că au fost reținute carențe în "buna-credință profesională fapt care rezultă și din atitudinea față de soluția Tribunalului din primă instanță care a fost recepționată cu ironie într-un articol ulterior". Astfel, contrar susținerilor recurentei reclamante, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere conduita pârâților și a apreciat asupra măsurii în care suma stabilită va asigura funcția preventivă a sancțiunii, prin raportare și la atitudinea pe care pârâții au avut-o ulterior pronunțării sentinței primei instanțe.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere susținerea reclamantei în sensul că scopul comunicării nu ar fi acela de informare a publicului, ci de denigrare a reclamantei, și a stabilit că, din piesele dosarului, nu s-a relevat că jurnaliștii ar fi dus o campanie la adresa părții din motive personale sau la comandă și în alt scop decât acela de a informa opinia publică.

Cât privește susținerea potrivit căreia instanța nu s-ar fi raportat la criteriile de evaluare stabilite de practica judiciară în situații similare, Înalta Curte constată că instanța de apel a subliniat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de părțile civile, importanța valorilor lezate ale acestora, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situația familială, socială. De asemenea, în evaluarea cuantumului daunelor morale, instanța a mai ținut cont și de împrejurarea obiectivă că aspectele semnalate prin cele trei articole privitoare la autoturismul de serviciu s-au confirmat parțial, ceea a determinat-o să atenueze sancțiunea aplicată, prin stabilirea unei sume de 7500 RON pentru acoperirea prejudiciului moral.

Se constată astfel că instanța de apel a stabilit cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale în raport de modalitatea sa de apreciere a probelor existente la dosarul cauzei, printr-o motivare adecvată, care a avut în vedere starea de fapt reținută, chestiuni pe care instanța de recurs nu le poate cenzura.

În contextul expus, aprecierea instanței de apel asupra cuantumului concret al daunelor morale acordate nu relevă aspecte de nelegalitate, decizia recurată având în vedere reperele legale și cele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Stabilirea concretă a sumei reprezentând daune morale presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la conținutul concret al faptei ilicite reținute și o evaluare a prejudiciului produs reclamantei, analiză în care instanța trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, și, în situația în care toate etapele analizei au fost respectate de instanță, nu poate fi reținută incidența cazului de casare institut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

b. Recursul pârâților S.C. E., C. și D.

Susținerile recurenților pârâți vizând împrejurarea că scopul recursului nu se poate realiza dacă instanța supremă după casare poate pronunța doar soluția de trimitere nu și aceea de reținere a cauzei spre rejudecare nu pot fi analizate, întrucât ele nu reprezintă critici de nelegalitate care să privească hotărârea recurată, ci critici asupra opțiunii legiuitorului în privința soluțiilor care pot fi pronunțate de instanța de recurs.

Prin motivul de recurs încadrat de recurenți în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pârâții susțin că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești reanalizând cauza după casare, potrivit motivării din decizia nr. 131/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, în cauză, reanalizarea modului în care reclamanta a fost afectată pe plan profesional și personal trebuia să se raporteze la anul 2018, care a reprezentat momentul prezumatei realizări a acțiunilor ilicite.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situații precum acelea în care instanța judecătorească săvârșește un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă.

Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauza de față, cum, de altfel, nici dezvoltarea motivelor de recurs în acest sens nu pot fi circumscrisă acestei dispoziții legale. Astfel, recurenții-pârâți au indicat, drept depășire a atribuțiilor autorității judecătorești de către instanța de apel, faptul că analiza, în rejudecare, a modului în care a fost afectată reclamanta, nu s-a raportat la anul 2018, precum și aspecte referitoare la modul în care pot fi înlocuite persoanele care dețin funcții publice de conducere or, pe de o parte, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond iar, pe de altă parte, această operațiune este realizată de instanța învestită a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată, art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. stabilind obligația instanței de a soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, stabilind în acest scop situația de fapt în raport cu probele administrate în cauză.

Cât privește invocarea ipotezei de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se observă că, deși acest motiv de casare este citat pe fila x a recursului, acesta nu este detaliat în niciun fel, recurenții pârâți neindicând regula de procedură care ar fi fost nerespectată de instanța de apel, aspect care împiedică efectuarea unei analize sub acest aspect.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți invocă "lipsa criteriilor de echitate", și anume: evaluarea daunelor morale să comporte obligatoriu natura și coeficientul vătămării (or, în speță, reclamanta a fost pusă pe funcția deținută, iar nu pe un post inferior pregătirii sau excluderea din instituție); indicarea criteriului de individualizare a funcției publice a reclamantei, atunci când s-au acordat prin evaluare cuantumul celor 7.500 RON, fără a fi identificate veniturile părților; cuantumul pretențiilor civile acordate reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, având ca scop îngrădirea libertății de exprimare și excede unui cadru legal în raport cu dreptul nepatrimonial, nefiind dovedit prejudiciul moral suferit nici prin martori, nici prin înscrisuri, iar la dosarul cauzei sunt înscrisuri care atestă implicarea reclamantei în situațiile descrise prin articole.

Nu poate fi reținută incidența cazului de casare indicat, din decizia recurată rezultând elementele avute în vedere de instanța de apel la stabilirea sumei datorate de pârâți pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantei. Pe de o parte, evaluarea de către instanță a nivelului gravității atingerii aduse reputației și a suferințelor morale ale reclamantei, precum și aplicarea criteriului vizând proporționalitatea cuantumului despăgubirilor pentru a se asigura un echilibru just între interesele concurente ale părților se raportează la circumstanțele cauzei, instanța de apel expunând în acest argumentele care au determinat stabilirea respectivei sume.

Pe de altă parte, instanța a avut în vedere că protecția sporită acordată de art. 10 din Convenție jurnaliștilor și, în special, presei este subordonată condiției de respectare a îndatoririlor și responsabilităților corespunzătoare funcției de jurnalist, și a reținut în acest sens că pârâții nu au acționat cu bună credință, fapta acestora reprezentând în consecință un ilicit civil care dă dreptul la despăgubire.

Evaluând nivelul gravității atingerii drepturilor personale ale reclamantei și având în vedere necesitatea asigurării unui echilibru just între interesele concurente ale părților, în sensul ca suma stabilită cu titlu de despăgubire să nu reprezinte o măsură disproporționată, punând în balanță două drepturi protejate în mod egal de Convenție, instanța de apel a acordat relevanță aspectelor de fapt reținute cu privire la metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, reținând în acest sens lipsa de bună credință a pârâților, precum și conduita lor ulterioară.

Astfel, este de observat că, în pofida rolului esențial al presei într-o societate democratică, al doilea paragraf al art. 10 stabilește limitele exercitării libertății de exprimare, care rămân valabile chiar și în ceea ce privește relatarea în presă a unor chestiuni serioase de interes general [Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 65; Monnat împotriva Elveției, pct. 66]. 307.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor, în ceea ce privește relatările privind chestiuni de interes general, este supusă condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații "fiabile și exacte" cu respectarea deontologiei jurnalistice [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 93; Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 65; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), pct. 78; Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), pct. 54; Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 103; Kasabova împotriva Bulgariei, pct. 61 și 63-68; Sellami împotriva Franței*, pct. 52-54. Aceste condiții sunt descrise totodată ca "respectarea principiilor unui jurnalism responsabil" [Bédat împotriva Elveției (MC), pct. 50; Pentikäinen împotriva Finlandei (MC), pct. 90].

Reperele expuse au fost avute în vedere de instanța de apel care, după ce a stabilit elementele relevante din cadrul situației de fapt, a reținut neîndeplinirea condiției bunei credințe a pârâților.

Cât privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., acesta sancționează încălcarea autorității de lucru judecat, însă recurenții subsumează acestui motiv tot critici privitoare la modalitatea de analiză a probelor, fără a indica în mod concret ce chestiuni s-ar fi reținut anterior cu autoritate de lucru judecat, efect care ar fi fost nesocotit în rejudecare, prin hotărârea recurată.

Prin motivul de recurs încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că au fost încălcate normele de drept material sub forma atribuirii unor consecințe juridice neanalizate din prisma înscrisurilor aflate la dosarul cauzei întrucât motivarea din fila x a deciziei recurate unde se face referire la articolele din 03, 04 și 25 iulie 2018, precum și lipsa așteptării unui termen rezonabil, "combat starea existentă" care rezultă dintr-o serie de înscrisuri enumerate în cererea de recurs (dispoziția nr. x/17.06.2010, cererile comunicate la 03 iulie 2018, 09 iulie 2017, 25 iulie 2018, adresa nr. x/24.07.2018, precum și a răspunsul DSP Timiș nr. x/31.07.2018, adresa nr. x/05.07.2018, adresele de revenire către DSP Timiș, adresa nr. x/24.07.2018 către Ministerul Sănătății și răspunsul primit, răspunsul nr. x/13.07.2018 de la DSP Timiș și următoarele).

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, relevând că recurenții, deși indică drept temei juridic al acestui motiv de recurs ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită, în realitate, reevaluarea stării de fapt prin prisma înscrisurilor existente la dosarul cauzei.

Se cuvine a fi subliniat că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această caracter rezultă din enunțarea sa, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., precum și din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectiva normă procesuală.

Se constată că aserțiunile recurenților formulate în cadrul acestor critici (vizând stabilirea eronată de către instanța de apel a perioadei de timp investigate, aprecierea situației care rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a situației utilizării autoturismului în nume personal de către reclamantă, neanalizarea adresei scrise nr. x/24.07.2018 precum și a răspunsului DSP Timiș, existența la dosar a unor dovezi privitoare la transferul autoturismului respectiv, neobservarea unor răspunsuri scrise și adrese) implică aprecierea situației de fapt, ceea ce excedează controlului de legalitate ce poate fi exercitat de instanța de recurs.

Toate aspectele menționate constituie elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Or, instanța de recurs exercită un control exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără posibilitatea de reevaluare a probelor administrate cauzei.

Or, în cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit în această privință, în mod definitiv următoarele: "Dintre articolele incriminate un număr de trei fac referire la problema utilizării autoturismului de serviciu și anume din data de 03 iulie 2018, 04 iulie 2018 și 25 iulie 2018. Fără a contesta dreptul jurnalistului de nu își dezvălui sursele de informare și nici a posibilității ca în articolele sale de presă să se strecoare anumite informații inexacte determinat de imposibilitatea accesării detaliate a tuturor informațiilor într-o societate marcată de cerința respectării celerității livrării informației către destinatar, totuși nu s-ar putea suprima cu totul exigențele impuse acestei categorii profesionale. Astfel, în pofida atenuărilor reliefate mai sus, Curtea remarcă faptul că cererea de obținere a informațiilor de interes public cu privire la autoturismul de serviciu al reclamantei apelante a fost depusă în ziua apariției primului articolul, motiv pentru care instituția s-a plasat într-o imposibilitate obiectivă de a da curs cererii jurnalistului. Mai mult decât atât, fără a aștepta un termen rezonabil de răspuns (cel puțin în limitele termenului prevăzut de Legea nr. 544/2001 fără a lua în calcul o eventuală prelungire în temeiul art. 7 alin. (1) teza finală), a apărut un al doilea, respectiv al treilea articol care antamează aceeași chestiune. Instanța nu își va însuși apărarea conform căreia conținutul articolului, respectiv interesul publicului ar fi avut de suferit de pe urma unei publicări întârziate, întrucât tema nu este una de natură a se disipa cu ușurință. În concluzie, instanța nu va reține buna-credință a jurnalistului în elaborarea și livrarea materialelor de presă pe tema utilizării autoturismului de serviciu al reclamantei".

Aceste evaluări ale instanței devolutive a fondului infirmă inclusiv criticile recurenților pârâți referitoare la invocata omisiune a curții de apel de a analiza aspectele evidențiate în motivele de recurs.

Așadar, întrucât în analiza motivelor de nelegalitate, instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reține o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, iar criticile recurenților pârâți tind spre o astfel de reevaluare a materialului probator, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare indicat, care are în vederea interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte D., lipsa de comunicare procedurală a cererii de chemare în judecată către B. și chestiunea referitoare la timbrarea acțiunii la suma de 13.605 RON, invocate prin întâmpinare de recurenții-pârâți E. S.R.L., B., C. și D., se observă că, prin încheierea de admitere în principiu din 14 februarie 2023, s-a reținut că aceste apărări urmează a fi avute în vedere odată cu soluționarea recursului, întrucât antamează aspecte arondate fondului căilor de atac.

Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 127