ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2024

Ședința publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 09.09.2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să admită acțiunea astfel cum a fost formulată și să dispună obligarea pârâtei la achitarea debitului de 61.470,00 EURO și a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenței până la plata integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 4/12.01.2022 pronunțată în dosar nr. x/2019, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 26920 euro, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și la plata dobânzii legale începând cu data scadenței obligației de restituire și până la restituirea efectivă a împrumutului.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2551,63 RON, reprezentând cheltuieli de judecat și a compensat în rest cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Prin decizia civilă nr. 350 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta-apelantă B. împotriva sentinței civile nr. 4/12 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019.

A schimbat sentința apelată în sensul că:

A respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul-intimat A. la plata sumei de 13.900 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 350 din 28 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea și reținerea cauzei spre rejudecarea apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după redarea situației de fapt din dosar, recurentul a susținut interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor cu privire la împrumutul de consumație, impunându-i acestuia să facă dovada asumării obligației de către împrumutat, de restituire a banilor.

Arată recurentul că acesta ar fi remis sumele de bani către pârâtă, cu titlu de împrumut, în dovezile de transfer a sumelor făcând această mențiune expresă. Consideră că în situația în care intimata nu și-ar fi dat acordul pentru acest împrumut, nu ar fi ridicat sumele de bani primite de la acesta.

În data de 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că aceasta nu și-a asumat vreo obligație de restituire a sumelor transmise de reclamant, că pe ordinele bancare de plată prin care se retrăgeau sumele de bani nu a apărut vreo mențiune a virării sumelor de bani cu titlu de împrumut.

Dovadă a celor afirmate stă chiar în atitudinea reclamantului, care a confecționat un contract de împrumut, dovedit ulterior ca fiind fals, în încercarea de a dovedi existența unor raporturi juridice de împrumut, inexistente.

Mai susține intimata că, în raport cu valoarea sumelor pretinse, dovada pretinsului împrumut nu poate fi făcută decât în condițiile art. 309 C. proc. civ., prin înscris autentic sau sub semnătură privată, cu excepția cazului în care împrumutătorul dovedește că la momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate, fie și morală, de a-și preconstitui un înscris sau când există un început de dovadă scrisă provenind de la împrumutat, situații în care proba se poate face și cu martori sau prin prezumții. În cauză, această dovadă nu a fost realizată.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 09 septembrie 2019, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esență, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de restituire a sumei totale de 61.470 Euro, pretins acordată cu titlu de împrumut pârâtei B., la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței și până la plata integrală a debitului.

Pentru parte din sumă, respectiv de 16.000 Euro, recurentul-reclamant s-a prevalat de un contract de împrumut pretins semnat la 05.12.2014, în privința căruia, prin expertiza grafoscopică efectuată în cauză, s-a stabilit că semnătură și mențiunea olografă de pe documentul arătat nu au fost executate de pârâtă.

Cât privește restul de 59.870 Euro s-a invocat existența unui contract verbal. Din acest total, pentru suma de 26.920 Euro, recurentul-reclamant a depus la dosar dovada transferurilor bancare, arătând că banii au fost virați pârâtei cu mențiunea "împrumut". Pentru restul sumei nu au fost depuse dovezi la dosar, astfel cum s-a reținut de către instanțele de fond, prin hotărârile pronunțate.

Prin sentința civilă nr. 4 din 12 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 26.920 Euro, apreciind că doar pentru acestea s-a făcut dovada trimiterilor cu titlu de împrumut.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel doar pârâta B., motiv pentru care în privința sumei de 16.000 Euro, ce a făcut obiectul contractului de împrumut declarat fals, precum și a restului de debit pretins, de 32.950 Euro, pentru care nu s-au depus nici un fel de înscrisuri la dosar, hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat, nefăcând cercetării în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin decizia nr. 350 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtei, schimbând sentința tribunalului, în sensul respingerii în tot a acțiunii.

În motivare, a reținut că, deși reclamantul a trimis la diverse date pârâtei apelante un total de 26.920 Euro, nu a făcut dovada faptului că această suma ar fi fost remisă cu titlu de împrumut, dovadă care putea fi realizată fie prin act autentic sau prin înscris sub semnătură privată, scris în întregime de mână de partea care se obligă, ori cel puțin să poarte semnătura acestuia, însoțită de mențiunea "bun și aprobat", iar în cazul imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, chiar și prin declarațiile unor martori.

Cum în cauză, prin declarațiile martorilor, s-au confirmat doar relațiile de ordin sentimental dintre părți, identificându-se diverse ocazii cu care reclamantul trimitea bani pârâtei, fără a se confirma existența unui acord de voințe între cele două părți, în sensul asumării unor împrumuturi, curtea de apel a conchis în sensul că nu a fost făcută dovada nașterii obligației de restituire din partea pârâtei.

Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurent, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată a dispozițiilor art. 2158 din C. civ., care reglementează contractul de împrumut de consumație, în sensul că instanța de apel a negat valoarea probatorie a mențiunilor de pe ordinele de plată, care în opinia acestuia, coroborate cu ridicarea banilor de către pârâtă, făceau dovada existenței împrumutului, ca act juridic, și, deci, implicit, a asumării obligației de restituire a acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție notează că recurentul critică considerentele instanței devolutive referitoare la nedovedirea existenței contractului de împrumut, apreciind că, în mod greșit, nu a fost valorificată mențiunea bancară "împrumut" din cuprinsul ordinelor de plată pentru dovedirea acordului de voință al părților în sensul existenței unei convenții de împrumut.

Împrumutul de consumație este contractul, prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ.

Contractul de împrumut se supune condițiilor generale de validitate impuse de art. 1179 din C. civ., nefiind necesară încheierea sa formă scrisă. Cu toate acestea, forma scrisă este cerută ad probationem.

Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voință prin remiterea sumei de bani, fiind lipsit de relevanță dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris. Însă, în lipsa înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voință prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinței ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită.

Împrumutul de consumație este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esența lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, și unilateral, căci creează obligații doar în sarcina împrumutatului (în principal, legate de restituirea împrumutului), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

În ipoteza de față, în care se susține încheierea contractului verbal, deci a lipsei înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voință prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinței ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită.

Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care și dispozițiile art. 309 alin. (2) teza I și alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privința admisibilității probării actelor juridice prin declarațiile martorilor, respectiv interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Prima regulă dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenției legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei cu înscrisuri, prin obligarea părților care încheie acte juridice să-și preconstituie probe care să asigure certitudine și stabilitate raporturilor juridice create.

În cauză, cu aplicarea corectă a regulilor de drept în materie de probațiune, consacrate de art. 309 alin. (2) teza I și alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut existența la îndemâna reclamantului a posibilității probării convenției dintre părți inclusiv cu martori, succesiv constatării imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, justificată prin prisma relației de concubinaj a părților în litigiu.

În legătură cu viramentele bancare purtând mențiunea "împrumut", curtea de apel a evidențiat, în mod corect, condițiile legale prescrise de art. 310 din C. proc. civ., cu referire la cerința ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă pentru a se putea recunoaște documentului bancar valoarea de început de dovadă scrisă.

Se cuvine, astfel, subliniat că împrumutul de consumație, contrar susținerilor recurentului, este un contract unilateral, care dă naștere la obligații numai pentru împrumutat (în principal, obligația de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, conform art. 2158 din C. civ.), așa încât temeinicia prezentei acțiunii putea fi justificată numai prin dovedirea asumării din partea celui obligat a obligației de restituire a sumei remise.

Așadar, scrierile în discuție (extrasele de cont bancar care conțin mențiunea înscrisă cu prilejul efectuării operațiunii de transfer bancar) nu pot fi valorizate cu forța doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provin de la pârâta căreia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă și împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea în răspundere contractuală izvorâtă din împrumut.

Pe de altă parte, pentru a putea reține ca fiind probat acordul de voință al părților și, deci, existența raportului obligațional de împrumut, era necesar ca reclamantul să se conformeze regulii de drept prevăzute de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cu care începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții.

Or, așa cum a reținut curtea de apel, din analiza susținerilor martorilor audiați în cauză - probă ce nu mai poate primi o altă interpretare în faza procesuală a recursului - nu reiese confirmarea intervenirii unui acord de voință între părți, în sensul concretizării unor împrumuturi, aceștia relevând doar aspecte ce conturează relația dintre părți și atitudinea reclamantului pe parcursul acestei relații, care a înțeles să suporte o serie de cheltuieli generate de diverse ocazii ce au avut loc pe parcursul celor 7 ani în care au existat relații de ordin sentimental între cele două părți.

Așadar, raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanțele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2158 din C. civ., reținând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că scopul acordării sumelor de bani pârâtei a fost acela de a fi restituite.

Or, a propune ca, în recurs, instanța să stabilească că titlul primirii sumelor de bani de către pârâtă de la reclamant a fost acela de împrumut, precum și existența unei obligații a pârâtei de restituire a acestora, nu implică o cercetare și dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor și o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat părțile, activitate ce este incompatibilă scopului și structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii recurate. Ca atare, față de argumentele instanței de apel aduse în justificarea soluției și de evaluarea situației de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul dintre motivele susținute prin criticile recurentului.

Prin urmare, reținând că, în cauză, în fazele devolutive ale litigiului, reclamantul nu a putut dovedi că a încheiat, în mod valabil, un contract de împrumut de consumație întrucât nu a dovedit scopul remiterii sumelor de bani către pârâtă, Înalta Curte constată că argumentele recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 2158 din C. civ. sunt nefondate și le va respinge în consecință.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimata-pârâtă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 350 din 28 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 8.103,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.