ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția a II-a Civilă la 18.12.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la restituirea către reclamant a sumei totale de 42.000 euro sau a echivalentului în RON a acesteia, calculată la cursul B.N.R. din ziua plății, la care se adaugă dobânda legală, calculată din 20.10.2017 pentru suma de 10.000 euro și, respectiv din 17.11.2017 pentru suma de 32.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 294/NLP/PI/18.05.2021, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins excepția prematurității cererii; a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumei de 42.000 euro, la care se adaugă dobânda legală aferentă începând din 24.03.2020 și până la data restituirii integrale; a obligat pârâta la plata sumei de 5.195,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 103/A/22.02.2022, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea și a înlăturat dispoziția de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 2249/02.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 441/A/04.10.2023, Curtea de Apel Timișoara – secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul pârâtei și a obligat apelanta să-i achite intimatului suma de 2.728,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare.

Recurenta a arătat că în fața instanței de apel a formulat o cerere întemeiată de acordare a unui nou termen de judecată, invocând faptul că nu a reușit să își asigure serviciile unui apărător; cu toate acestea, instanța i-a respins solicitarea și a soluționat cauza la primul și singurul termen stabilit. Totodată, a evidențiat că, pentru termenul din 04.10.2023, a încercat să contacteze mai mulți avocați, însă a fost refuzată din cauza protestului în care se aflau avocații la acel moment.

De asemenea, a invocat o altă încălcare a dreptului la apărare, subliniind că instanța, deși i-a respins cererea de amânare, nu a dispus nici amânarea pronunțării pentru a-i permite să formuleze concluzii scrise, cu nesocotirea art. 222 C. proc. civ.

În continuare, a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subliniind insuficienta motivare a hotărârii; sub acest aspect, a susținut că instanța de apel a preluat tale quale analiza realizată de tribunal cu privire la îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, fără a efectua o verificare a argumentelor recurentei, probelor și a temeiurilor de drept. Din această perspectivă, invocă încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța are obligația de a examina totalitatea elementelor cauzei, precum și probele administrate.

Recurenta a mai afirmat că instanța de apel a ignorat considerentele obligatorii ale deciziei de casare și nu a motivat hotărârea, aceasta limitându-se la a concluziona că sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate.

În susținerea acestor critici, recurenta a invocat și încălcarea art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că nu i s-a asigurat un proces echitabil.

Concluzionând, recurenta a susținut că decizia recurată nu respectă exigențele privind motivarea hotărârilor judecătorești prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că instanța a oferit o motivare superficială, din care nu reiese dacă judecătorul s-a aplecat asupra apărărilor și a probelor de la dosar.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.341 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Astfel, a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze concret incidența condițiilor plății nedatorate, respectiv: (i) prestația care a avut loc să fi avut semnificația unei plăți, (ii) datoria să nu existe din punct de vedere juridic și (iii) plata să fi fost făcută din eroare.

Or, potrivit recurentei, în cauză nu este făcută dovada erorii, întrucât plata a fost efectuată de reclamant în executarea unui angajament contractual, cu intenția de a acorda un împrumut finanțator; astfel, s-a constituit un raport juridic contractual de împrumut, neputând fi vorba despre o plată nedatorată.

Recurenta a susținut, de asemenea, că, în raport de considerentele curții de apel reținute în rejudecare, cel mult s-ar putea vorbi despre error in personam, ipoteză în care nu este admisibilă o acțiune întemeiată pe plata nedatorată; într-o atare situație, potrivit susținerilor sale, singura cale procedurală posibilă ar fi fost promovarea unei acțiuni în constatarea nulității relative a contractului.

În sprijinul acestor susțineri, recurenta a invocat și practica instanțelor de judecată, evidențiind că în situații similare s-a considerat că nu sunt întrunite condițiile art. 1.341 C. civ.

Totodată, a arătat că, având în vedere relațiile contractuale existente între părți la momentul efectuării plăților, nu se poate susține că acestea au fost făcute din eroare, cu atât mai mult cu cât intimatul a oferit în mod uzual împrumuturi finanțatoare recurentei, aspect care reiese din fișele contabile aferente anilor 2017-2019 și din extrasul de cont; sumele în discuție în prezentul litigiu nu sunt singurele plăți efectuate de intimat.

A subliniat, de asemenea, că lipsa unei convenții scrise este justificată de relațiile contractuale existente între părți, practica uzuală fiind neîncheierea de contracte scrise; în acest sens, a reiterat că fișele contabile menționate au fost întocmite de contabila aflată sub controlul intimatului, ceea ce confirmă fără dubiu intenția acestuia de a finanța dezvoltarea proiectelor imobiliare agreate.

Recurenta a mai invocat că plata din 20.11.2017 este menționată în mod expres în balanța analitică aferentă anului 2017, document contabil întocmit chiar de contabila intimatului, ceea ce confirmă existența unei relații contractuale de împrumut.

Potrivit recurentei, instanța de apel, în primul ciclu procesual, a calificat în mod legal și temeinic respectivele plăți ca fiind împrumuturi finanțatoare, acordate în mod constant de către intimat, cu obligația de restituire. Lipsa unui înscris nu este imputabilă recurentei, iar relațiile dintre părți, desfășurate pe o perioadă de patru ani, confirm existența unor raporturi juridice de natură contractuală.

În concluzie, a evidențiat că, în contextul prezentat, curtea de apel, în rejudecare, s-a limitat la o analiză formală și superficială a presupusei îndepliniri a condițiilor plății nedatorate, insistând pe eroarea în efectuarea plăților. Însă, în opinia recurentei, intimatul a avut intenția acordării împrumutului finanțator, așa cum a constatat instanța de apel în primul ciclu procesual existența contractului de împrumut. Astfel, în niciun caz nu se poate susține ipoteza efectuării unei plăți din eroare, fiind legală și temeinică interpretarea art. 1.341 C. civ. oferită de curtea de apel în primul ciclu procesual, context în care recurenta a redat pe larg aspecte referitoare la situația de fapt, prin care tinde să arate netemeinicia pretențiilor reclamantului.

La 13.02.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare, susținând că instanța de apel i-a respins cererea de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, și, totodată, nu a dispus amânarea pronunțării pentru a-i permite formularea de concluzii scrise, contrar dispozițiilor art. 222 C. proc. civ.

Instanța supremă notează că apelul a fost redactat și motivat de un avocat, ceea ce confirmă faptul că recurenta a beneficiat de asistență juridică în etapa procesuală anterioară. În rejudecare, instanța de apel a stabilit termenul de judecată pentru data de 04.10.2023, iar citațiile au fost emise la 04.07.2023; cererea de amânare a judecării apelului a fost formulată cu o zi înainte de termenul fixat, iar instanța de apel a respins-o apreciind că nu au fost invocate motive temeinice care să justifice amânarea și că recurenta a avut la dispoziție suficient timp pentru a-și pregăti apărarea și a-și angaja un apărător.

Împrejurarea invocată în recurs, potrivit căreia recurenta a întâmpinat dificultăți în angajarea unui avocat din cauza protestului desfășurat în perioada respectivă, a fost făcut abia în etapa recursului, fiind lipsită de relevanță în analiza legalității hotărârii recurate, în condițiile în care acest aspect nu a constituit un argument evaluat de instanța de apel la soluționarea cererii de amânare.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare este o măsură cu caracter excepțional, ce poate fi dispusă doar pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului acesteia. Acordarea unui termen pentru lipsa de apărare reprezintă o facultate a instanței, și nu o obligație, fiind supusă aprecierii judecătorului cauzei în funcție de circumstanțele concrete ale speței. Dreptul de apreciere al judecătorului în acest sens nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ., ci dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, desfășurat într-un termen optim și previzibil, conform art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecății, în contextul în care motivele invocate nu au fost considerate temeinicie și nici dovedite, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare.

Totodată, în ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin nedispunerea amânării pronunțării pentru a i se permite formularea de concluzii scrise, în raport cu art. 222 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat o astfel de cerere, iar în lipsa acesteia instanța de apel nu era obligată să dispună din oficiu amânarea pronunțării. Așadar, neexercitarea de către parte a prerogativelor procedurale prevăzute de lege nu poate fi imputată instanței.

Prin urmare, întrucât nu se poate reține încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei nu pot fi primite.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că motivarea hotărârii este superficială și nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanța de apel a preluat tale quale analiza privind condițiile plății nedatorate efectuată de tribunal, fără a avea în vedere considerentele obligatorii ale deciziei de casare date în primul ciclu procesual; din această perspectivă, susține că au fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. și că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În prealabil, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a doua oară în faza recursului pe rolul instanței supreme și că, anterior a fost pronunțată o decizie de casare a hotărârii pronunțate în apel, reținându-se, în esență, că instanța de apel a depășit limitele calificării juridice atribuite de către reclamant, încălcând art. 9 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., instanța de apel are obligația de a respecta rezolvarea dată de instanța de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, să reexamineze cauza concordant acesteia și să urmeze îndrumările instanței ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât și pe autoritatea ierarhică instanței superioare.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat limitele casării, astfel cum au fost arătate prin decizia nr. 2249/02.11.2022, procedând la o reanalizare a cauzei și lămurirea temeiului juridic al acțiunii, în concordanță cu susținerile de fapt și de drept ale reclamantului, precum și cu apărările formulate de pârâtă – care a susținut existența unui raport juridic contractual de împrumut.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a ignorat considerentele obligatorii ale deciziei de casare.

Distinct de aceste considerente, analiza deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a oferit o motivare amplă pentru menținerea dispoziției de admitere a acțiunii; aceasta a analizat argumentele părților și a explicat raționamentul care a fundamentat respingerea apelului, permițând astfel exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Instanța de prim control judiciar a procedat la o analiză completă a susținerilor părților, prin raportare la probele administrate și circumstanțele cauzei; în urma acestei examinări, a constatat că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admiterea unei acțiuni întemeiate pe plata nedatorată, reținând că cele două transferuri, în cuantum total de 42.000 euro, nu pot fi calificate drept o formă de creditare sau finanțare a societății pârâte, în lipsa oricărei dovezi care să ateste existența unei obligații corelative – fie dintr-un contract de împrumut, fie izvorâtă dintr-un alt raport obligațional; pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a examinat întregul probatoriu administrat în cauză, cât și aspectele legate de contextul relațional dintre părți și poziția lor juridică, fiind avută în vedere și susținerea pârâtei privind pretinsa restituire a sumelor în altă monedă, respectiv RON, apărare ce a fost respinsă în lipsa unor explicații detaliate.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu s-a limitat la o simplă preluare a motivării din hotărârea tribunalului, ci a procedat la o analiză proprie, care reflectă o reală preocupare pentru clarificarea aspectelor învederate de părți și aplicarea corectă a normelor incidente în cauză.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței; Perez împotriva Franței.

Prin invocarea încălcării dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., precum și a pretinsei incidențe a art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ., rap. la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta urmărește să pună în discuție modul de apreciere a probatoriului de către instanța de apel, cu toate că o atare critică nu se încadrează în limitele motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În plus, instanța de apel a menționat probele valorificate, dar și rațiunile pentru care anumite mijloace probatorii au fost înlăturate, context în care instanța de recurs reamintește că modul în care s-a stabilit starea de fapt în apel nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1.341 alin. (1) și (3) C. civ., în ceea ce privește condițiile plății nedatorate.

Analiza argumentelor subsumate acestui motiv relevă, însă, că recurenta reia, în esență, aceleași aspecte factuale și apărări formulate pe parcursul judecății, asupra cărora instanțele devolutive s-au pronunțat deja.

Astfel, recurenta contestă aprecierile instanței de apel asupra împrejurărilor de fapt care au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerințele plății nedatorate, situație în care a readus în discuție contextul relațiilor contractuale existente la acel moment între părți, în care reclamantul oferea uzual împrumuturi finanțatoare pârâtei, susținând că nu ar fi fost dovedită eroarea la momentul plăților și că cel mult, în cauză, putea fi vorba despre error in personam, ipoteză în care acțiunea ar fi inadmisibilă.

Totodată, recurenta subliniază că inexistența încheierii unei convenții scrise cu privire la sumele de bani este justificată întocmai de relațiile contractuale dintre părți, în care practica uzuală era de neîncheiere a unui contract scris; în acest context, apreciază că remiterea sumelor de bani în litigiu ar trebui calificată drept un contract de împrumut, în temeiul art. 2.158 C. civ., fiind făcute trimiteri la probe, cu referire la declarațiile de martori, fișe contabile, declarația notarială autentificată sub nr. x/20.06.2019 și plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/21.02.2019.

Înalta Curte constată că, prin toate aceste afirmații, recurenta doar își exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost interpretate și valorificate probele cauzei, fiind antamate aspecte ce țin de temeinicia, și nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 441/A/04.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.