ÎCCJ, decizie (scj.ro #232183)

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 24.11.2021, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 130.000 de euro, conform contractului de novație nr. 8 din 20.12.2017 și actelor adiționale încheiate ulterior, plus dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere și anume 13.03.2021 și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Judecata în primă instanță Prin încheierea de ședință din 14.09.2022, Tribunalul Timiș, observând obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la obiectul cererii de chemare în garanție, având în vedere dispozițiile art. 72 C.proc.civ., a constatat că nu există nicio legătură de dependență și subordonare între cererea de chemare în garanție și cererea de chemare în judecată, motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată. Prin sentința civilă nr.86/PI din 25.01.2023, Tribunalul Timiș a respins excepția nulității absolute și relative a actului adițional din 23.12.2019, invocată de pârâtul B.; a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul B. să restituie reclamantului suma de 130.000 euro și dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data de 13.03.2021 și până la restituirea efectivă; a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului suma de 30.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 52 din 28.02.2024, Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă, a admis excepția inadmisibilității apelului împotriva sentinței civile nr. 86/2023 pronunțată de Tribunalul Timiș, a respins, ca inadmisibil, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr.86/PI/2023 pronunțată de Tribunalul Timiș, a respins, ca nefondat, apelul formulat de același pârât împotriva încheierii de ședință din 14.09.2022 pronunțată de Tribunalul Timiș și a obligat apelantul la plata sumei de câte 3000 lei către intimatele C. și D., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâtul B. a exercitat recurs cu a cărui soluționare a fost legal învestită Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât a formulat următoarele critici: În mod nelegal, instanța de apel a admis excepția inadmisibilității căii de atac, reținând că partea pârâtă a achiesat în mod tacit la sentința tribunalului, constatând incidența dispozițiilor art. 463 alin. 3 C.proc.civ., cu toate că raționamentul juridic al instanței face trimitere la prevederile art. 464 alin. 3 din același Cod. Or, reținerea instanței este în contradicție cu dispozițiile art. 463 alin. 3 C.proc.civ. în contextul în care, în cauză, nu a fost formulată cerere de renunțare la judecată și nici cerere de renunțare la drept pentru a fi reținută achiesarea la hotărârea primei instanțe, aspect susținut și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei din conținutul cărora reiese în mod cert stăruința pârâtului de a continua procedurile judiciare. Prin urmare, atâta vreme cât pârâtul a exercitat apel împotriva sentinței pronunțate de tribunal, în mod greșit, instanța de apel a constatat că în cauză, sunt întrunite condițiile achiesării tacite, în condițiile în care achiesarea tacită presupune ca partea să nu se manifeste în mod expres cu privire la poziția pe care o adoptă față de hotărârea judecătorească, ipoteză care, în cauză, nu regăsește, pârâtul înțelegând să continue demersul procesual în fața instanței de judecată prin exercitarea apelului. Soluția curții de apel este în contradicție cu scopul legii procesuale, reținând intervenită achiesarea tacită la o hotărâre judecătorească împotriva căreia partea a exercitat cale de atac. Achiesarea tacită presupune o executare benevolă de către parte a hotărârii judecătorești. Or, în absența unei executări a obligației ce a fost stabilită prin respectiva hotărâre judecătorească respectivă, nu poate fi reținută intervenirea achiesării tacite. Sub un aspect secundar, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care excepția inadmisibilității reținută în soluționarea apelului nu a fost în prealabil, pusă în discuția contradictorie a părților, și nu a fost adusă la cunoștința părților pentru a fi în măsură să își formuleze apărările adecvate. Absența părții pârâte de la termenul de judecată la care instanța a invocat din oficiu, excepția inadmisibilității, în respectarea dreptului la apărare, a născut în sarcina instanței de apel obligația de încunoștința părțile în legătură cu excepția invocată, aceeași obligație incumbând și în ipoteza în care excepția era invocată de una dintre părți. Or, soluționarea de către curtea de apel a excepției inadmisibilității fără a fi pusă în prealabil în discuția părților, nesocotește prevederile art. 6, art. 14 alin. 5 și 6 C.proc.civ.. În argumentarea criticii privitoare la respingerea apelului exercitat împotriva încheierii de ședință de la termenul de judecată din 14.09.2022, recurentul-pârât a arătat că nelegalitatea soluției de respingere, ca inadmisibil, a apelului exercitat împotriva sentinței tribunalului, se răsfrânge și asupra soluției de respingere a apelului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibile, a cererii de chemare în garanție, astfel că, în ipoteza admiterii recursului exercitat împotriva soluției de respingere, ca inadmisibil, a apelului formulat împotriva sentinței tribunalului, cauza urmează a fi trimisă curții de apel pentru rejudecarea, inclusiv a apelului împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în garanție.

Apărările formulate în cauză. Intimatul A. a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a decizie curții de apel. Intimații chemați în garanție C. și D. au formulat întâmpinare, comunicată, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a decizie curții de apel. Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște sau se pot stabili aceste drepturi. Achiesarea la hotărâre, ca o aplicare a principiului disponibilității părților, reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, astfel cum prevede art. 463 alin. 1 C.proc.civ. Din istoricul rezumat al cauzei deduse judecății, rezultă că la 24.11.2021, Tribunalul Timiș a fost învestit cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. prin care acesta a solicitat instanței obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 130.000 de euro, conform contractului de novație nr. 8 din 20.12.2017 și actelor adiționale încheiate ulterior, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere și anume 13.03.2021, și până la restituirea efectivă. Acțiunea a fost soluționată, în primă instanță, de Secția I civilă a Tribunalului Timiș, prin sentința civilă nr.86/PI din 25.01.2023, prin care a fost respinsă excepția nulității absolute și relative a actului adițional din 23.12.2019, invocată de pârâtul B., a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 130.000 euro și dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la 13.03.2021 și până la restituirea efectivă, respectiv la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Prin declarații de recunoaștere de datorie, date ulterior pronunțării sentinței, autentificate sub nr. 1059 la 31.05.2023 și respectiv nr. 1735 din 05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială X, pârâtul B. a recunoscut existența datoriei de 130.000 euro - debit principal ce făcea obiect al dosar nr. x/30/2021, și a celei de 50.000 lei-onorariu avocat în același dosar și accesoriile debitului principal până la 01.11.2023. La 29.06.2023, ulterior recunoașterii prin declarație notarială a datoriei, pârâtul-debitor a înțeles să exercite apel împotriva sentinței civile nr.86/PI din 25.01.2023 pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția I civilă, contestând obligarea sa la plata acestor sume, invocând nulitatea actului adițional din 23.12.2019 la contractul de novație nr. 8 din 20.12.2017 pentru lipsa discernământului și a consimțământului. Nemulțumit de soluția curții de apel de respingere, ca inadmisibil, a apelului exercitat împotriva sentinței civile nr. 86/PI/2023 pronunțate de Tribunalul Timiș, Secția I civilă, pârâtul a exercitat prezentul recurs criticând aprecierea instanței de apel cu privire la intervenirea unei achiesări din partea pârâtului la hotărârea pronunțată de tribunal, ca urmare a declarațiilor notariale de recunoaștere a datoriei. Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține că recunoașterea de datorie prin intermediul declarației notariale produce efecte juridice atât plan procesual, în ipoteza în care declarația este dată în timpul litigiului dintre creditor și debitor, cât și în planul dreptului substanțial, în situația în care raportul juridic dintre creditor și debitor nu a fost deferit ( încă) instanțelor de judecată, în sensul că declarația notarială de recunoaștere a datoriei produce efect întreruptiv al curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, așa cum prevăd dispozițiile 2537 pct. 1 C.civ., acest ultim efect fiind invocat, de altfel, și de recurentul-pârât prin memoriul de recurs. În privința efectelor în plan procesual a declarației notariale privitoare la recunoașterea de datorie, dată de debitor ulterior sesizării de către creditor a instanței de judecată, acestea se regăsesc reglementate, în plan normativ, în cuprinsul dispozițiilor art. 463 și art. 464 C.proc.civ., unde este definită achiesarea. Art. 464 C.proc.civ. definește felurile achiesării, stabilind că aceasta poate fi expresă sau tacită; achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale iar achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Din dispozițiile legale expuse, rezultă criteriul în raport cu care se distinge între formele de achiesare, acesta fiind reprezentat de modul de concretizare a manifestării de voință a părții care renunță. Astfel, în cazul achiesării exprese, manifestarea de voință a părții este exprimată într-un act autentic ipoteză care este incidentă în cauză, contrar susținerilor părții recurente, conform celor ce urmează a fi arătate. Plecând de la situația de fapt exhibată judecății dar și de la aspectele de ordin normativ și teoretic anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, pârâtul prin declarațiile autentificate sub nr.1059 la 31.05.2023 și respectiv sub nr. 1735 din 05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială X, și-a definitivat, în mod ireversibil, poziția procesuală în raportul juridic dedus judecății prin recunoașterea, în fața notarului public, a datoriei pe care o poartă reclamantului ca urmarea a pronunțării de către Tribunalul Timiș Secția I civilă a sentinței civile civile nr. 86/PI din 25.01.2023. Înalta Curte reține, în aplicarea dispozițiilor art. 464 alin. 3 C.proc.civ., că declarațiile notariale date de pârât exprimă, în mod neechivoc, o achiesarea expresă a acestuia la soluția pronunțată de Tribunalul Timiș privind obligarea sa la restituirea către reclamant a sumei de 130.000 euro și dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la 13.03.2021 și până la restituirea efectivă, respectiv a sumei de 30.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Or, achiesarea expresă a pârâtului-debitor la soluția pronunțată în primă instanță de către tribunal sub forma declarațiilor notariale mai sus menționate are ca efect „stingerea dreptului” debitorului de a contesta în instanță, prin exercitarea căii de atac a apelului, obligarea sa la plata către reclamant a sumelor în legătură cu care anterior recunoscuse că le datorează. Prin urmare, curtea de apel a dat o corectă aplicare prevederilor art. 463 și art. 464 C.proc.civ. criticate, atunci când a reținut că declarațiile de recunoaștere datorie, autentificate sub nr.1059 din 31.05.2023 și respectiv 1735 din 05.09.2023 la S.P.N. X, prin care pârâtul a recunoscut existența datoriei de 130.000 euro - debit principal ce face obiect al dosar nr. x/30/2021, suma totală 50.000 lei-onorariu avocat în același dosar și accesoriile debitului principal până la 01.11.2023, criticate în apel, nu pot primi altă interpretare juridică decât cea a unei achiesări la hotărâre, în lipsa căreia nu s-ar justifica în niciun mod asumarea plății debitelor prin titlu executoriu (susceptibil de executare silită), spre deosebire de hotărârea pronunțată de prima instanță, care nu avea acest caracter până la soluționarea apelului. În legătură cu susținerea recurentului-pârât potrivit căreia achiesarea la hotărâre se poate realiza exclusiv în maniera renunțării la calea de atac sau la dreptul pretins, condiție care, în opinia acestuia, în speță, nu este întrunită având în vedere că pârâtul nu a formulat nici cerere de renunțare la calea de atac, și nici cerere de renunțare la dreptul pretins, și, ca atare, în mod greșit, instanța de apel a reținut intervenită achiesarea, Înalta Curte reține că teza afirmată de partea recurentă este exprimată într-o formă inadecvată, și care denotă o necunoaștere a dispozițiilor art. 408 C.proc.civ. care recunosc posibilitatea renunțării la dreptul pretins exclusiv reclamantului. Prin urmare, renunțarea la drept poate emana doar de la reclamant, iar nu și de la pârât. În continuare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât aduce în discuție modalitățile în care se poate realiza achiesarea, făcând, practic, abstracție de faptul că renunțarea la calea de atac exercitată reprezintă doar o formă de manifestare a achiesării, aspect ce rezultă cu destulă evidență din cuprinsul art. 464 C.proc.civ. unde sunt menționate modalitățile de exprimare a achiesării. Terminologia utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 463 alin. 1 C.proc.civ. în definirea noțiunii de achiesare, ca „reprezentând renunțarea unei părți la calea de atac” nu poate conduce la interpretarea arătată de recurentul-pârât având în vedere că instituția achiesării implică nu numai actul procesual de dispoziție al renunțării la calea de atac, ci și alte acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Ca atare, în mod nefondat, se susține de către recurentul – pârât că în cauză nu sunt întrunite condițiile achiesării prin raportare la împrejurarea că nu a fost formulată o cerere de renunțare la calea de atac. La fel de nefondată este și susținerea potrivit căreia declarația de recunoaștere de datorie nu poate avea efect decât în planul dreptului substanțial în sensul întreruperii curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Aceasta întrucât, în mod nepermis, recurentul-pârât ignoră principiul disponibilității părților care guvernează procesul civil dar și efectele juridice ale reglementărilor procesuale care conferă părților posibilitatea de soluționare amiabilă a litigiului, prin recunoașterea de către debitor a pretențiilor deduse judecății. Înalta Curte reține că, în cauză, declarațiile notariale ale recurentului-pârât de recunoaștere a datoriei către reclamant, astfel cum a fost determinată prin sentința civilă nr. 86/PI din 25.01.2023, au produs efecte inclusiv din perspectiva interesului legitim al pârâtului în exercitarea căii de atac, știut fiind faptul că în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar obține prin declanșarea mecanismului controlului judiciar. În speță, recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenții și care prin declarații autentice notariale a recunoscut obligațiile pe care le are de îndeplinit față de reclamant, a criticat prin apelul formulat, soluția instanței de admitere a cererii de chemare în judecată, ca fiind una netemeinică. Or, astfel de critici nu justifică vreun interes legitim în exercitarea controlului judiciar împotriva sentinței civile nr. 86/PI/2023 pronunțate de Secția I civilă a Tribunalului Timiș, în condițiile în care, anterior, partea a recunoscut justețea pretențiilor deduse judecății de către reclamant, prin declarații autentice notariale, astfel cum s-a reținut și anterior. Așadar, Înalta Curte constată că declarațiile notariale autentificate sub nr. 1059 la 31.05.2023 și respectiv sub nr. 1735 la 05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială X cristalizează lipsa oricărei poziții de adversitate juridică a pârâtului în raport cu pretenția ce i-a fost opusă, care a înțeles să achieseze, în mod expres, la soluția primei instanțe, demersul său de apelare a hotărârii tribunalului în privința soluției de obligarea a sa la plata către reclamant a datoriei de 130.000 euro și a celei de 50.000 lei-onorariu avocat în și accesoriile debitului principal până la 01.11.2023, invocând nulitatea actului adițional din 23.12.2019 la contractul de novație nr. 8 din 20.12.2017 pentru lipsa discernământului și a consimțământului, fiind lipsit de orice interes legitim. În acest context, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că soluția de respingere, ca inadmisibil, a apelului nu a avut în vedere un fine de neprimire care să fi afectat dreptul de acces la instanță, ci doar a reprezentat modalitatea în care instanța a paralizat demersul procesual al pârâtului ca urmare a recunoașterii de datorie. În continuare, în legătură cu înscrisurile depuse de pârât la dosarul curții de apel prin care se pretinde că s-a demonstrat intenția neechivocă a acestuia de a supune controlului judiciar sentința pronunțată de tribunal, Înalta Curte reține că, în contextul în care achiesarea pârâtului la pretențiile deduse judecății este una expresă, rezultată din declarațiile notariale autentificate sub nr.1059 la 31.05.2023 și respectiv sub nr. 1735 la 05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială X, acestea nu sunt apte a produce efecte juridice în sensul invocat de pârât, în mod corect, instanța de apel constatând că aceste nu pot fi reținute. În privința criticii recurentului-pârât referitoare la pretinsa încălcare de către curtea de apel a prevederilor art. 6 și a art. 14 alin. 5 și alin. 6 C.proc.civ., din perspectiva în care instanța a soluționat calea de atac în urma admiterii excepției inadmisibilității, excepție care nu a fost pusă, în prealabil, în discuția părților, și nici nu a fost comunicată pârâtului pentru a da posibilitatea acestuia de a-și formula apărările, având în vedere că nu a fost prezent la respectivul termen de judecată, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 6 alin. 1 C.proc.civ., „ Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.” De asemenea, conform art. 14 alin. 5 din același cod, instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Totodată, alin. 6 a aceluiași articol prevede că instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Procedând la examinarea conținutului încheierii de ședință de la termenul de judecată din 14.02.2024, se constată că instanța de apel, constatând achiesarea apelantului-pârât la sentința primei instanțe, conform declarațiilor notariale depuse la dosar, a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității apelului și a reținut cauza în pronunțare asupra acestei chestiuni. În egală măsură, se reține că prin întâmpinarea depusă la apel de către intimata chemată în garanție C., aceasta a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a doua C.proc.civ. Conform acestor dispoziții legale, „Judecătorul va suspenda judecata atunci când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.” În raport de aceste constatări, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului-pârât, că instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile art. 14 alin. 5 și alin. 6 C.proc.civ., ci, argumentând împrejurarea de fapt care a justificat invocarea, din oficiu, a acestei excepții, a reținut cauza în pronunțare asupra acestei chestiuni, acordarea cuvântului părților în dezbatere asupra acestui aspect nefiind posibilă datorită absenței părților. Împrejurarea că apelantul-pârât nu a fost prezent la respectivul termen de judecată pentru a-și exprima poziția procesuală în raport de invocarea, din oficiu, a excepției inadmisibilității căii de atac, nu este aptă a demonstra nesocotirea dispozițiilor art. 6 C.proc.civ., așa cum se pretinde prin criticile formulate, având în vedere că, din înscrisurile atașate la dosar, rezultă că pârâtul, deși a fost în mod legal încunoștințat despre respectivul termen de judecată, procedura de citare fiind legal îndeplinită, conform consemnărilor încheierii de ședință de la respectivul termen, aspect, de altfel, necontestat, nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanța reținând, în mod legal, cauza în pronunțare, în raport de dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a doua C.proc.civ., care permit soluționarea cauzei și în lipsa părților, legal citate, cu condiția ca cel puțin una dintre părți să fi solicitat judecata cauzei în lipsă, așa cum s-a relevant anterior. În același sens se constată că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că pentru termenul de judecată de la 14.02.2024, pârâtul nu a învederat instanței intervenirea vreunei împrejurări care să îl fi pus în imposibilitatea obiectivă de prezentare pentru a-și susține propria cale de atac, nesolicitând amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată, părților revenindu-le, de altfel, îndatorirea generală de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, ceea ce implică prezența la termenele de judecată, conform art. 10 C.proc.civ. Or, faptul că recurentul-pârât nu a înțeles, pe deplin, care sunt obligațiile care îi incumbă în cadrul procesului, prin neprezentarea nejustificată la termenul de judecată la care instanța a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, nu poate constitui un motiv întemeiat pentru a pretinde nesocotirea de către instanța de apel a dreptului la apărare și la un proces echitabil, recurentului-pârât revenindu-i în totalitate consecințele invocate propriei inacțiuni. Din această perspectivă, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a dreptul pârâtului la apărare și la un proces echitabil, așa cum se afirmă, curtea de apel respectând întru totul normele procesuale criticate. În ceea ce privește criticile formulate împotriva soluției de respingere, ca nefondat, a apelului exercitat împotriva încheierii de ședință din 14.09.2022, pronunțată în dosarul nr. x/30/2021 de Tribunalul Timiș, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs, recurentul-pârât nu a dedus judecății vreo critică de nelegalitate care să poată fi subsumabilă vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., ci doar s-a rezumat în a afirma că „nelegalitatea soluției asupra sentinței de fond se răsfrânge și asupra soluției de respingere a apelului împotriva încheierii din 14.09.2022, încheiere care potrivit legii, poate fi atacată odată cu fondul, iar apelul se soluționează odată cu apelul asupra fondului, urmând ca și recursul să fie soluționat în mod unitar”. Or, aspectele de ordin pur teoretic redate de către recurentul-pârât în legătură cu calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibile, a unei cereri de chemare în garanție ca și consecințele de ordin procedural ce decurg din acestea, nu expun critici de nelegalitate care să poată face obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului. Prin urmare, fără a opune elemente concrete de nelegalitate în raport cu raționamentul instanței de prim control judiciar, ci prezentând aspecte de ordin pur teoretic, Înalta Curte constată că nu poate trece la examinarea legalității soluției pronunțate de curtea de apel în privința respingerii apelului împotriva încheierii din 14.09.2022, pronunțată în dosarul nr. x/30/2021 de Tribunalul Timiș. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 52/2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă.