ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1521/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea sub nr. x/2019 la data de 26.07.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și, pentru opozabilitate, în contradictoriu și cu E. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în principal, constatarea caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, precum și în parte constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu încheiere de autentificare 1115/14.03.2019 a Biroului Notarului Public F. și, pe cale de consecință să se constate calitatea de proprietar în cotă de 1/2 a reclamantului cu privire la imobilul situat în Oradea, str. x înscris în CF x, precum și constatarea caracterului simulat al promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a Biroului Notarului Public F., și pe cale de consecință, constatarea calității de promitent cumpărător a reclamantului, preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor ce rezultă din promisiune, inclusiv încheierea actului autentic final de vânzare pe seama sa. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților de rândul 2, 3 la restituirea sumei de 164.251,36 RON reprezentând suma achitată cu titlu de preț al antecontractului încheiat de aceștia și obligarea pârâtei de rândul 1 la restituirea sumei de 228.966,7 RON achitate cu titlu de preț al antecontractului încheiat de aceasta. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 54/C din data de 9 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și S.C. E. S.R.L. Au fost respinse capetele de cerere cu privire la constatarea caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, a contractului de vânzare-cumpărare cu încheiere de autentificare 1115/14.03.2019 a Biroului Notarului Public F. și a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a Biroului Notarului Public F., ca neîntemeiate. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâților C. și D. la restituirea sumei de 164.251,36 RON în temeiul plății nedatorate, respectiv a îmbogățirii fără justă cauză, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 228.966,7 RON în temeiul plății nedatorate, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta B. la restituirea către reclamant a sumei de 23.179 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A fost obligată pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 4483,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (3293,08 RON taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și 1190 RON onorariu avocat parțial). A fost obligat reclamantul la plata către pârâții C. și D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocat parțial.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 228/A/din data de 15 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu apelanții-pârâți B., C. și D. și cu intimata S.C. E. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 54/C din data de 9 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A obligat pe pârâții C. și D. la plata sumei de 164.251,26 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A obligat pe pârâta B. la plata sumei de 151.330,60 RON și a sumei de 137.636,10 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantului la plata către pârâții C. și D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocațial parțial. A obligat pe pârâții B., C. și D. la plata sumei de 18.000 RON către reclamantul A., cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii. A respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - pârâți B., C. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Decizia pronunțată de instanța de recurs. Prin decizia nr. 2176 din 10 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtele B. și D. împotriva deciziei nr. 228/A/2022 din 15 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecare. Prin decizia civilă nr. 725/A/2023 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins apelul formulat de apelantele D., B. și D., în calitate de unică moștenitoare a apelantului C., decedat pe parcursul litigiului. Curtea a admis apelul formulat de apelantul A., în contradictoriu cu intimații D. B. și D., în calitate de unică moștenitoare a apelantului C., decedat pe parcursul litigiului, E. S.R.L. - în calitate de asociat unic, și succesorul cu titlu particular, G. împotriva sentinței civile nr. 54/C din data de 9 martie 2021 pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A obligat pârâtele D. și D. în calitate de unică moștenitoare a pârâtului C., decedat pe parcursul litigiului, la plata sumei de 164.251,36 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A obligat pârâta B. la plata sumei de 151.330,60 RON și a sumei de 137.636,10 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantului la plata către pârâții C. și D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocațial parțial. A obligat pârâtele D., B., D. în calitate de unică moștenitoare a pârâtului C., decedat pe parcursul litigiului, la plata către reclamantul A. a sumei de 18.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii, respectiv soluția de admitere în parte a acțiunii și de respingere a petitelor vizând simulația. A obligat apelantul A. să achite intimatului G. suma de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 725/A/2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurentele-pârâte D., Pătrașcu, B. și D.. Recursul formulat de recurentul-reclamant Recurentul reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/2023 a Curții de Apel Oradea, sub aspectul respingerii petitelor privitoare la simulație și la obligarea sa la plata sumei de 2500 RON către intimatul G., reprezentând cheltuieli de judecată, cu consecința admiterii cererii sub aspectul constatării simulației și a calității de coproprietar în cotă de 1/2 a reclamantului asupra imobilelor din prezentul dosar; cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare, în baza art. 453 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală în parte pentru aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la instituția simulației, instanța de apel ajungând la concluzia că "nu sunt îndeplinite condițiile simulației". Recurentul reclamant a arătat că doctrina menționează caracteristicile simulației care se regăsesc și în operațiunile și înțelegerile dintre el și familia Pătrașcu, pentru achiziționarea celor două apartamente, aspecte generate de faptul că el este cetățean turc și că achiziționase deja un alt imobil cu o cotă redusă de TVA de 5%: pentru existența simulației, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior încheierii actului aparent. Esențial este faptul ca înțelegerea între părți, deci convenția în sens de operațiune juridică, să fie anterioară actului aparent sau concomitentă. Din economia dispozițiilor cuprinse în art. 1175 din vechiul C. civ. rezultă că simulația presupune existența unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent; întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris. Sensul acestei noțiuni (contraînscris) desemnează simulația, adică simultaneitatea celor două acte juridice, primul aparent, iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilat sau modificator, care cuprinde recunoașterea simulației totale sau parțiale a primului act. Din această cauză, simulația nu poate fi dovedită între părțile contractante decât printr-un contraînscris, care ar anihila sau modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Actul secret, care modifică un act public, la care se referă art. 1175 din C. civ., produce efecte în măsura în care este valid sub aspectul condițiilor de fond și de formă. Recurentul reclamant a susținut că, între el și familia Pătrașcu, s-a realizat o operațiune juridică de simulație, prin care a fost încheiat un act aparent de vânzare-cumpărare a celor două apartamente pe numele fiecăruia dintre ei însă, în prealabil, au stabilit că acestea îi vor aparține și că acest fapt se va realiza prin încheierea actului secret. Recurentul reclamant a susținut că, în lipsa acordului lor anterior pentru încheierea actului secret prin care imobilele să îi revină, nu ar fi achitat importantele sume de bani care au făcut de fapt posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru cele două imobile. Mai mult, și contractul secret încheiat - promisiunea de donație nr. 3478/23.09.2016, îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă - aspect solicitat de art. 1289 alin. (2) din C. civ. - fiind deci îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru a se constata intervenirea simulației în raporturile dintre părți. Prin urmare, instanța de apel a greșit în aplicarea normelor de drept material referitoare la simulație când a constatat că această promisiune de donație încheiată în chiar ziua următoare semnării promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, 22.09.2016 față de 23.09.2016, este ulterioară actului aparent, astfel că nu face dovada simulației prin interpunere de persoane. Din contră, înțelegerea dintre părți este cel puțin concomitentă cu încheierea actului aparent, dar cel mai probabil anterioară, câtă vreme tot instanța de apel reține că reclamantul a plătit în 3 rânduri sume de bani - în 22.09.2016, 29.11.2016 și 06.07.2017, în care a menționat expres faptul că sumele trimise reprezintă prețul/parte din prețul celor două apartamente, fiind foarte puțin probabil sau imposibil de crezut că ar fi făcut 3 viramente pentru sume atât de mari de bani - cu indicarea scopului plății, fără să fi încheiat anterior o înțelegere cu intimatele. Înscrisul bancar de transfer al banilor - preț al celor două imobile este primul care dovedește existența acordului simulatoriu între părți, recurentul și familia Pătrașcu, fapt la fel de evident și la achiziționarea apartamentului cu numărul x, unde el a achitat la data de 29.11.2016 suma de 164,251,36 RON, aceeași fiind și data încheierii promisiunii sintagmatice de vânzare-cumpărare referitoare la acel imobil, contractul de vânzare-cumpărare autentic fiind semnat la mai mult timp după data plății avansului. Recurentul reclamant a susținut că el și intimatele nu aveau cum să încheie notarial o promisiune de donație asupra unor imobile pe care încă nu le puteau identifica valabil, acest lucru fiind posibil abia după încheierea promisiunii de vânzare cumpărare - fapt realizat în chiar ziua următoare semnării acesteia din urmă, părțile având prefigurat și stabilit faptul că vor încheia și contractul secret în forma notarială, imediat ce dispuneau de datele necesare identificării imobilelor. Recurentul reclamant a considerat greșită aplicarea normelor referitoare la simulație pentru că instanța reține eronat că "este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți la această construcție juridică", "or, în speță nu s-a dovedit că promitenta-vânzătoare E. S.R.L. ar fi participat la vreun acord simulatoriu". În această logică, în cazul în care ar fi achiziționat prin actele simulate un imobil sau mai multe asemenea aflate în coproprietate ar fi însemnat să nu poată fi aplicabilă instituția simulației fără coparticiparea/acordul tuturor coproprietarilor, indiferent de numărul acestora, ceea ce excede literei și spiritului cadrului legal stabilit de C. civ., acordul simulatoriu fiind suficient să existe între recurent și familia Pătrașcu. Recursul formulat de recurentele-pârâte Recurentele pârâte au solicitat admiterea recursului lor, casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/08.06.2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, respectiv în partea în care a fost respins apelul lor și a fost admis apelul formulat de A. și în care au fost obligate la plata de cheltuieli de judecată, și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea. În măsura în care se consideră că nu se mai poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, recurentele pârâte au solicitat să se dispună casarea parțială a deciziei civile nr. 725/A/08.06.2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, urmând ca, rejudecând cauza, să se dispună: - în principal, admiterea apelului lor, anularea sentinței civile nr. 54/09.03.2021 pronunțate de Tribunalul Bihor și respingerea în integralitate a acțiunii formulate de reclamantul A. ca inadmisibilă. - în subsidiar, admiterea apelului declarat/însușit de către pârâte, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului-intimat A. și respingerea acțiunii ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă. - în terțiar, pe fondul cauzei, recurentele pârâte au solicitat admiterea apelului lor și schimbarea sentinței civile nr. 54/09.03.2021 a Tribunalului Bihor în sensul respingerii în totalitate a acțiunii introductive. Recurentele pârâte au solicitat respingerea apelului formulat de A. ca nefondat și, în oricare dintre variantele indicate, au solicitat respingerea petitelor de constatare a caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2019 de BNP F. și a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a BNP F. formulate de reclamantul-intimat A. și respingerea acțiunii întemeiata pe plata nedatorată. Recurentele pârâte au solicitat modificarea dispozițiilor referitoare la plata cheltuielilor de judecată și obligarea intimatului A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în toate instanțele (reprezentând taxe de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli cu deplasarea, dovedite cu înscrisurile de la dosar). Având în vedere că prima trimitere a cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus pentru o neregularitate procedurală, recurentele pârâte au apreciat că este admisibilă solicitarea de casare parțială cu trimitere spre reiudecare la instanța de apel, prin prisma dispozițiilor Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Recurentele pârâte au arătat că hotărârea Curții de Apel Oradea este nelegală întrucât instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. Decizia civilă nr. 725/A/2023 a Curții de Apel Oradea nu este motivată cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru cadrul procesual incomplet, excepția lipsei calității procesuale active și inadmisibilitatea acțiunii datorită caracterul subdisiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, ceea ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Recurentele pârâte au considerat că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea în analiza excepțiilor de ordine publică pe care le-au invocat în apel. Excepția de inadmisibilitate a acțiunii a fost bazată pe neregularitatea cadrului procesual, fiind necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soție a reclamantului-intimat A., să fi fost chemată în judecată în nume propriu încă din fața primei instanțe, atât pentru judecarea petitelor de constatare a simulației, cât și pentru cele de obligare a pârâților la restituirea de sume de bani pe temeiul plății nedatorate sau a îmbogățirii fără justă cauză. Anterior căsătoriei, în perioada concubinajului, respectiv în perioada 01.08.2014 - 30.09.2015, intimatul A. a fost împuternicit pe conturile bancare ale recurentei pârâte D., existând un raport de mandat convențional, după care a urmat căsătoria acestora, sub durata căreia au existat alte raporturi de mandat. Promisiunile de vânzare-cumpărare au fost încheiate sub durata căsătoriei iar plățile au fost efectuate de intimatul A. pe durata căsătoriei astfel încât prezumția legală instituită de art. 339 din C. civ. este aceea că plățile respective s-au făcut din banii comuni ai soților de la acea dată. Solicitarea de constatare a caracterului simulat al promisiunilor de vânzare-cumpărare și al contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința reținerii calității de proprietar pentru cota de 1/2 din imobil, așa cum a indicat reclamantul-intimat prin acțiunea introductivă, nu putea fi primită, întrucât nu exista o lichidare a regimului matrimonial și un partaj efectuat între intimatul A. și recurenta D. prin care să se fi stabilit cote de contribuție egale de 1/2 la dobândirea bunurilor comune și la asumarea obligațiilor comune. Recurentele pârâte au arătat că, deși reclamantul-intimat a solicitat constatarea caracterului simulat al promisiunilor și al contractului doar pentru cota de 1/2, în ceea ce privește restituirea banilor, a solicitat obligarea pârâților Pătrașcu la restituirea întregii sume plătite, iar nu doar a cotei de 1/2. Recurentele pârâte au considerat că în mod eronat instanța de apel a reținut că aspectele privitoare la comunitatea de bunuri exced obiectului prezentei cauze. Intimatul însuși a făcut referire la proprietatea codevălmașă a soților în justificarea apelării la pretinsa instituție a simulației. Instanța de apel a mai reținut că nu a fost învestită cu vreo cerere de constatare a caracterului de bun comun sau propriu al banilor achitați, însă o atare solicitare putea să fie formulată doar de reclamantul-intimat A., în lipsa împrocesurării fostei sale soții. Faptul că reclamantul-intimat A. nu a formulat o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al banilor din care a efectuat cele 3 plăți (caracterul de bun comun al banilor dobândiți sub durata căsătoriei fiind prezumat de lege) reprezintă tot un neajuns procedural al acțiunii reclamantului. Formularea unei cereri de constatare a caracterului de bun propriu al imobilului sau al banilor se putea realiza doar în contradictoriu cu D., fosta sa soție, iar în lipsa acesteia acțiunea reclamantului trebuia privită ca inadmisibilă de către instanță. Recurentele pârâte au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 343 din C. civ., calitatea de bun comun a banilor din care s-au efectuat plățile pentru cele două apartamente nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată - prezumție legală, care nu poate fi înlăturată decât în cazul unui eventual partaj. Recurentele pârâte au arătat că alimentarea conturilor s-a făcut din banii prezumați a fi comuni iar până în prezent nu a avut loc lichidarea a comunității de bunuri, devenind operante prevederile art. 355 alin. (1) și (2) și art. 356 din C. civ. De asemenea, reclamantul-intimat A. nu a făcut dovada existenței vreunui mandat din partea recurentei D. pentru a acționa în vederea recuperării banilor comuni de la familia acesteia iar un atare mandat nu exista și nici nu are cum să existe din partea sa. Recurentele pârâte au considerat că sunt relevante și dispozițiile art. 357 alin. (1) din C. civ., conform cărora, în cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor. Recurentele pârâte au arătat că, la momentul formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar (26.07.2019), D. și intimatul A. erau deja divorțați, astfel încât nu se poate reține nici faptul că acesta ar fi avut un potențial mandat din partea fostei soții (nici măcar tacit), chiar dimpotrivă, cu atât mai mult cu cât pârâții-intimați Pătrașcu din prezenta cauză erau părinții și sora sa, iar aceasta niciodată nu ar fi fost de acord cu promovarea unei asemenea acțiuni. Recurentele pârâte au considerat că în prezenta speță există un caz de consorțiu procesual activ obligatoriu, adică împrocesuarea recurentei D., în nume personal, trebuia să se realizeze în mod obligatoriu și necesar încă din fața primei instanțe, iar calitatea procesuală în care ar fi urmat să figureze în proces ar fi fost aceea de persoana care poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Recurentele pârâte au arătat că prima instanță a pus în discuția reclamantului-intimat atât cadrul procesual, cât și lămurirea temeiurilor de fapt și de drept ale acțiunii sale, fiind astfel îndeplinite și condițiile art. 78 din C. proc. civ.. Cu toate că s-au formulat și depus două cereri precizatoare de către reclamant, prin niciuna dintre acestea nu a fost solicitată introducerea în cauză a recurentei D.. Prin hotărârea atacată, instanța de apel a precizat că prima instanță nu a pus în discuția părților "necesitatea introducerii în cauză a fostei soții a reclamantului și nici alte aspecte vizând prezumția comunității de bunuri", însă recurentele au apreciat că Tribunalul Bihor nu era obligat să pună în discuția părților expresis-verbis introducerea numitei D. ca parte în proces și alte aspecte vizând prezumția comunității de bunuri, fiind suficient că instanța a solicitat lămuriri reclamantului atât în ceea ce privește cadrul procesual, cât și temeiurile de drept ale acțiunii introductive. Recurentele pârâte au considerat că instanța de apel, sesizată cu motivul de apel întemeiat pe excepția de inadmisibilitate, era obligată să pună ea însăși în discuție, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea împrocesuârii numitei D., în nume personal, trimițând la minuta de practică neunitară din luna mai 2022, încheiată cu ocazia întâlnirii președinților curților de apel la Craiova. Recurentele pârâte au arătat că obligativitatea împrocesuării recurentei D. în fața primei instanțe rezultă inclusiv din întreaga motivare a sentinței civile nr. 54/C/2021 a Tribunalului Bihor, considerentele hotărârii făcând, practic, o analiză a raporturilor juridice dintre aceasta și fostul său soț - reclamantul A.. Recurenta pârâtă D. a susținut că, dacă reclamantul-intimat ar fi introdus-o în cauză în fața primei instanțe, ar fi fost pe poziție procesuală opusă cu pârâții Pătrașcu și pe aceeași poziție procesuală cu reclamantul (persoană care poate pretinde aceleași dreptul ca și reclamantul), formulând pretenții față de pârâți. Or, într-un proces, este inadmisibil ca aceeași persoană să aibă și calitate procesuală activă și calitate procesuală pasivă în același dosar. De asemenea, Curtea de Apel Oradea a încălcat normele de procedură referitoare la calitatea procesuală, respingând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului-intimat A.. Reclamantul-intimat A. a solicitat constatarea caracterului simulat al unor acte juridice încheiate sub durata căsătoriei sau restituirea unor bani - ce reprezentau, potrivit legii, bunuri comune, fără împrocesuarea sa și fără să există vreun mandat dat reclamantului să acționeze în acest sens. Recurentele pârâte au considerat că nu se poate admite ca proprietatea să fie stabilită numai în favoarea reclamantului sau banii să fie restituiți în integralitate acestuia întrucât aceasta ar însemna ca în prezentul litigiu să se stabilească faptul că respectivii bani sunt bun propriu al acestuia, fapt inadmisibil în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o acțiune de partaj între foști soți, și că ar fi existat un acord simulator - ceea ce s-a stabilit definitiv că nu a existat. Recurentele pârâte au considerat că nu se poate susține nici că, prin promovarea acțiunii, intimatul ar fi făcut un act de conservare, adică ar fi urmărit să asigure stabilirea proprietății sau restituirea banilor în interesul ambilor foști soți. Această susținere nu poate să fie acceptată întrucât intimatul nu a solicitat stabilirea unui drept de proprietate sau restituirea banilor în favoarea ambilor foști soți, ci doar în favoarea sa, fără să aibă un mandat în acest sens din partea fostei soții, fără să existe un act de cesiune de creanță, de lichidare și partaj. Recurentele pârâte au apreciat că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului întemeiată pe excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru cadrul procesual incomplet și pe excepția lipsei calității procesuale active și nu a analizat deloc temeiul de inadmisibilitate al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză derivat din caracterul subsidiar al acțiunii, în considerentele hotărârii atacate neregăsindu-se niciun argument pentru care ea a fost înlăturată. Recurentele pârâte au considerat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, la împrumut, la compensația legală și la plată - ca mijloc de stingere a obligațiilor și la mandat. Condițiile de admisibilitate instituite de dispozițiile art. 1345 din C. civ. nu au fost avute în vedere în mod cumulativ, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 1348 din C. civ. câtă vreme raporturile juridice au fost mult mai complexe, îmbinând elemente de la mandat, de împrumut, de la plată și de la comunitatea de bunuri, iar plățile în legătură cu care a fost admisă acțiunea reclamantului-intimat au constituit o desocotire între mandanți și mandatari și o plată a unor datorii, nu este admisibilă o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, intimatul având la dispoziție acțiuni care derivau din contract. Îmbogățirea fără just temei nu își găsește aplicabilitatea în materie contractuală. Intimatul A. a recunoscut că a fost împuternicit pe conturile recurentei D., din 1 august 2014 până în 30 septembrie 2015, și că a efectuat diverse operațiuni juridice, recunoscând astfel existența unor raporturi de mandat. Or, câtă vreme reclamantul-intimat însuși a recunoscut că a acționat pe tărâm contractual, acțiunea sa nu putea fi admisă pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material referitoare la contractul de mandat și la contractul de împrumut. Astfel, instanța de apel a ignorat declarația martorului audiat în cauză - H., care confirma raporturile dintre părți, inclusiv cele de mandat și de împrumut, declarație care se corobora și cu extrasele de cont bancar și cu corespondența scrisă redând susținerile d-nului avocat I., precum și cu atitudinea ulterioară a intimatului A., care nu a contestat împrumutul. Referitor la plățile efectuate de intimat, recurentele pârâte au arătat că au făcut trimitere la dispozițiile art. 1472 din C. civ., care statuează că plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport de acea obligație, apărare care nu a fost analizată de instanța de apel. Recurentele pârâte au arătat că reclamantul avea o datorie bănească față de familia lor, pe care nu a contestat-o nici în anul 2015 (când a fost somat prin intermediul d-nului avocat I.) și nici în anii 2016 și 2017, când a efectuat cele 3 plăți către intimata E. S.R.L. invocate în cadrul prezentului dosar, din care ultima plată, în valoare de 137.636,10 RON, a fost efectuată după introducerea acțiunii de divorț și după separarea în fapt de acesta, fiind vorba despre desocotiri și plata de datorii, care să conducă la tranșarea tuturor efectelor (inclusiv de ordin patrimonial) pe care le generează un divorț. În mod eronat a interpretat instanța de apel faptul că motivarea primei instanțe potrivit căreia prin "plățile efectuate reclamantul ar fi intenționat să restituie împrumuturile acordate anterior de fosta sa soție nu este susținută de probațiunea administrată" și că, dimpotrivă, în cuprinsul celor 3 ordine de plată reclamantul a menționat expres faptul că sumele reprezintă prețul/parte din prețul celor două apartamente. Instanța de apel a ajuns la această concluzie cu ignorarea prevederilor art. 1472 din C. civ. reclamantul a efectuat plăți în contul datoriilor pe care le avea față de familia pârâtelor, iar pe ordinele de plată către E. S.R.L. nu avea cum să apară altă mențiune decât aceea a plății contravalorii unui apartament. Recurentele pârâte au susținut că, prin plățile efectuate de reclamant, s-au stins creanțele reciproce, până la concurența sumelor menționate în cele 3 ordine de plată. Compensația legală a operat de drept, potrivit dispozițiilor art. 1616 din C. civ., ea neimpunându-se a fi dispusă sau constatată de către instanța de judecată. Instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi suficientă apărarea în sensul că a operat compensarea de drept a creanțelor, interpretând greșit dispozițiile art. 1616 - 1618 din C. civ. Recurenta D. a arătat că nu a avut calitate de parte, deci nici de pârât, în fața primei instanțe, astfel încât nu avea cum să formuleze o cerere reconvențională iar D. și B. nu aveau temei pentru formularea unei cereri reconvenționale prin care să pretindă sume de bani de la reclamantul-intimat A. cu titlu de împrumut, câtă vreme el efectuase plăți pentru ele, ca urmare a desocotirilor legate de banii pe care și i-a însușit din contul recurentei D. și a altor bani acordați cu titlu de împrumut. Recurentele pârâte au arătat că ansamblul raporturilor juridice dintre părți se întind pe parcursul a mai multor ani și au avut o natură mult mai complexă decât cea prezentată de reclamantul-intimat A., care se impunea a fi tranșată într-un alt cadru procesual. Recurentele pârâte au arătat că, în anul 2016, când intimatul era căsătorit cu D., au avut intenția de a achiziționa două apartamente în Oradea, având în vedere și o eventuală mutare a lor în Oradea, B. fiind diagnosticată cu o boală gravă iar D. și defunctul său soț având, de asemenea, probleme de sănătate. În acest sens, s-au încheiat cele două promisiuni de vânzare cumpărare. Recurenta pârâtă D. a arătat că deținea bani în contul său bancar încă dinainte de căsătoria cu intimatul A. și, fiind împuternicit pe contul său, acesta a ridicat, în mai multe rânduri, sume de bani de care avea nevoie, în cuantum de 77.500 euro, pentru a-și salva afacerea sau pentru a efectua diverse investiții, urmând să-i depună la loc, ceea ce echivalează cu împrumuturi ce trebuiau restituite. Recurentele pârâte au arătat că, în cursul anului 2016, B. și D., alături de defunctul său soț, doreau achiziționarea celor două apartamente, astfel încât au convenit ca D. să se ocupe de achiziționarea acestora, urmând ca plata să se facă și banii pe care trebuia să-i recupereze de la intimat, acesta obligându-se să restituie banii. Intimatul a efectuat benevol cele 3 plăți în anul 2016 și 2017 în contul datoriei pe care o avea. Drept urmare, D. a acționat ca un mandatar al familiei sale pentru achiziționarea apartamentelor iar fostul său soț a făcut plăți parțiale în contul desocotirilor dintre ei. Întrucât D. a acționat ca un mandatar al membrilor familiei sale iar intimatul A. a acționat ca un mandatar al său, se impunea ca relațiile dintre toate părțile implicate să aibă loc după regulile de la mandat, având în vedere și dispozițiile art. 2019 din C. civ. - care reglementează obligația de desocoteală. Potrivit prevederilor art. 2013 din C. civ., mandatul se poate da atât în formă scrisă (autentică sau sub semnătură privată), cât și verbală iar acceptarea mandatului poate rezulta și din simpla sa executare. Recurenta pârâtă D. a arătat că, întrucât intimatul a fost împuternicit a efectua operațiuni pe contul său bancar în perioada 01.08.2014 - 30.09.2015, iar în anul 2016 intimatul a efectuat plata benevolă a celor 3 plăți, în contul datoriilor pe care le avea față de familia sa, rezultă cu claritate că aceste operațiuni trebuie analizate prin prisma normelor de drept material referitoare la mandat și la contractul de împrumut, operațiunile efectuate având caracterul unei desocotiri între mandanți și mandatari. Față de cele de mai sus, rezultă că suma totală de 77.500 euro ridicată de intimat din contul bancar al recurentei D. a reprezentat un împrumut sau, oricum, o sumă de restituit. În plus, pe lângă această sumă încasată prin bancă, intimatului i-au fost predate de către familia Patrașcu, tot cu titlu de împrumut, și importante sume de bani în numerar. Toți acești bani urmau să fie folosiți de intimat în diverse afaceri imobiliare sau pentru a-și credita firma proprie. În plus, existența unor raporturi de împrumut între intimatul A. și recurenta pârâtă D. a rezultat cu claritate din probațiunea administrată în fața primei instanțe, însă instanța de apel nu a analizat acest aspect.

Apărările formulate în cauză. Intimatul pârât G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 725/C/2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea la data de 08.06.2023. Intimatul pârât a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte D., B. și D. au invocat excepția de inadmisibilitate a recursului părții adverse și excepția de nulitate a recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din Codul de de procedură civilă, pentru neîncadarea motivelor invocate în motivele de casare. Pe fond, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, pe temeiul culpei procesuale. Excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ. a fost respinsă la termenul de judecată din 28.05.2024. La același termen, Înalta Curte a constatat că a fost preluată calitatea procesuală a recurentei-pârâte D., ca urmare a decesului acesteia, de către recurentele-pârâte D. și B.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, se reține admisibilitatea mijlocului procesual al recursului declarat de recurentul reclamant. Recurentele pârâte au susținut inadmisibilitatea căii de atac declarate de recurentul reclamant față de împrejurarea că, prin hotărârea recurată, acțiunea reclamantului a fost admisă în integralitate, însă într-o variantă subsidiară, aceea a îmbogățirii fără justă cauză, iar această hotărâre a fost pusă în executare silită de către reclamant, ceea ce, în opinia recurentelor pârâte, ar avea semnificația unei achiesări la hotărârea pronunțată. Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, astfel cum prevede art. 463 alin. (1) din C. proc. civ. Art. 464 din C. proc. civ. reglementează felurile achiesării, stabilind că aceasta poate fi expresă sau tacită; achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale iar achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Din dispozițiile legale expuse rezultă criteriul în raport cu care se distinge între formele de achiesare, acesta fiind reprezentat de modul de concretizare a manifestării de voință a părții care renunță. Astfel, în cazul achiesării exprese, manifestarea de voință a părții este exprimată într-un act autentic sau în declarația verbală dată în condițiile legii, ipoteze care nu sunt incidente în cauză. Dimpotrivă, în cadrul concluziilor asupra chestiunii admisibilității căii de atac, reprezentantul recurentului reclamant a învederat expres că nu a renunțat la calea de atac a recursului, că a inițiat punerea în executare a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, însă fără a efectua un act de renunțare expresă. În cazul achiesării tacite, pentru a da eficiență acestui act procedural de dispoziție al părții, este necesar ca instanța să se edifice asupra manifestării de voință exprimate de titularul căii de atac, stabilind care sunt actele sau faptele precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Împrejurarea invocată de recurentele pârâte, aceea a punerii în executare a deciziei, nu poate avea această semnificație, întrucât nu poate conduce, în situația concretă din speță, la concluzia că partea a avut intenția de a-și da adeziunea la hotărâre. Astfel, recurentul reclamant a învederat că, într-adevăr, a solicitat punerea în executare a hotărârii recurate însă, pe de o parte, această procedură nu este în curs de desfășurare, dată fiind suspendarea acesteia prin dispoziția instanței de recurs, iar pe de altă parte, în situația în care se va admite recursul său, poate renunța la cererea de executare silită formulată. Din aceste împrejurări rezultă că recurentul reclamant și-a manifestat voința în sensul continuării judecării recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel astfel încât nu poate fi reținută intenția certă a acestuia de a-și da adeziunea la hotărârea recurată. Motivul de recurs invocat de recurentul reclamant, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, recurentul reclamant a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la instituția simulației, considerând că în mod eronat instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege a se constata caracterul simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată. Simulația este reglementată de art. 1289 - 1294 din C. civ. și constă într-o operațiune juridică unitară care presupune încheierea unui act juridic public, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de un act secret, fiind astfel creată o aparență neconformă cu realitatea, actul secret conținând în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula. În realitate, simulația are în structura sa trei acte juridice: actul secret și real care guvernează adevăratele raporturi dintre părți, actul public care este modificat total sau parțial de actul secret și acordul simulatoriu constând în manifestarea de voință conform căreia actul public este simulat, acesta dând expresie voinței părților de a crea o aparență, de a ascunde realitatea raporturilor dintre ele și făcând astfel legătura între actul ascuns și cel public. Acordul simulatoriu este de esența simulației dar el poate fi implicit în sensul că rezultă din existența concomitentă a celor două acte care se contrazic, parțial sau total. În cazul simulației prin interpunerea de persoane, forma de simulație invocată în cauză, actul public se încheie între două persoane iar actul secret între una din părțile actului public și altă persoană, aceasta din urmă fiind adevăratul beneficiar al efectelor actului încheiat. Când se încheie o simulație în această formă, toate cele trei subiecte de drept sunt părți la acordul simulatoriu, adică au cunoștință de natura și efectele operațiunii la care au participat. În cauză, instanța de apel a avut în vedere aceste principii și a considerat că în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile simulației. Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material care reglementează instituția simulației, deoarece, în opinia sa, de esența simulației prin interpunere de persoane este existența înțelegerii între interponent și interpus de a simula realitatea, nefiind obligatoriu ca terțul să aibă cunoștință de această înțelegere. Critica este nefondată. Instanța de apel a validat soluția primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată, reținând că nu s-a dovedit că promitenta - vânzătoare E. S.R.L., parte în contractul aparent, ar fi participat la vreun acord simulatoriu și că ar fi urmărit, în mod conștient, ca efectele să se producă față de apelantul - reclamant. Pentru a pronunța această soluția, instanța și-a fundamentat raționamentul juridic pe normele care reglementează simulația, pe care le-a interpretat corespunzător. Astfel, instanța de apel a considerat că, "în cazul simulației prin interpunere de persoane, este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți la această construcție juridică, și anume: terțul contractant, persoana interpusă și interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între terțul contractant și persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toți trei au convenit să rămână ascunsă, și care este adevăratul beneficiar al operațiunii. Terțul contractant cunoaște, așadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul". Fiind invocată simulația prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere că, prin această formă de simulație, ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoașterea acestei interpuneri de către părțile din contractul public. Astfel, simulația prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulație relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, și subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părțile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părțile actului juridic. Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulație presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanții din actul secret și cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, și un contract public, încheiat între o parte din contractul secret și o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecință a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse. Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat și a da eficiență contractului secret, acțiunea în simulație presupunea dovedirea manifestării de voință concordante a reclamantului și a pârâților, promitenți cumpărători, respectiv, promitent vânzător în sensul că reclamantul este adevăratul cumpărător al imobilelor iar nu pârâții care figurează în calitate de cumpărători în contractele publice. Aceasta este concluzia care rezultă din natura juridică a simulației, în sensul că, din punctul de vedere al modului în care ia naștere, simulația are o natură convențională, fiind născută din manifestarea de voință concordantă a mai multor subiecte de drept, fiind un complex de acte juridice, alcătuit din actul public și actul secret, acesta din urmă conținând în sine și acordul simulatoriu, astfel cum s-a arătat mai sus. În această situație, susținerea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel ar fi greșit în aplicarea normelor de drept material referitoare la simulație când a constatat că promisiunea de donație încheiată în chiar ziua următoare semnării promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, este ulterioară actului aparent, nu face dovada simulației, nu poate fi reținută. Pe de o parte, în contextul în care s-a reținut lipsa participării terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu, condițiile în care, eventual, ar fi fost încheiat actul secret între părțile din actul public, nu sunt relevante întrucât nu au aptitudinea de a schimba concluzia rezultată din neîndeplinirea condiției referitoare la existența acordului simulatoriu. Pe de altă parte, aptitudinea actelor juridice invocate de recurentul reclamant de a dovedi încheierea actului secret între acesta și pârâții promitenți cumpărători din actele publice nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, cadru procesual în care verificările instanței de control judiciar sunt limitate la motivele de casare limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.. Chiar dacă se consideră că înscrisul constatator al actului secret poate fi întocmit ulterior celui public, este necesară dovada existenței actului secret ca manifestare de voință anterioară sau concomitentă actului public, or instanța de apel nu a reținut o astfel de împrejurare de fapt. În consecință, nu se poate reține că, în raport cu situația de fapt reținută, instanța de apel ar fi interpretat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material care reglementează instituția simulației. Se observă că, deși prin cererea de recurs, recurentul reclamant a indicat că solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/2023 a Curții de Apel Oradea, sub aspectul obligării sale la plata sumei de 2500 RON către intimatul G., reprezentând cheltuieli de judecată, nu a expus critici concrete aduse hotărârii recurate sub acest aspect și nu a invocat un caz de casare în această privință, situație în care controlul judiciar asupra respectivei dispoziții a instanței de apel nu poate fi realizat. În ceea ce privește recursul declarat de recurentele pârâte, se constată că motivele de recurs încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care acestea au susținut că instanța a încălcat, în analiza excepțiilor de ordine publică pe care le-au invocat în apel, normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, nu sunt întemeiate. În ceea ce privește apărările invocate în apel, se observă că, prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, apelanții pârâți au invocat apărări întemeiate pe existența între părți a unor contracte de împrumut susținându-se că, prin plățile efectuate la datele de 22 septembrie 2016, 29 noiembrie 2016 și 6 iulie 2017, reclamantul a restituit sume acordate de apelanții pârâți anterior. Întrucât în cauză s-a făcut dovada intervenirii decesului intimatului-pârât C., anterior închiderii dezbaterilor din apel, fără ca moștenitoarea acestuia să fie atrasă în proces, hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual a fost casată prin decizia civilă nr. 2176 din 10 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel. În rejudecare, prin notele scrise depuse de D., aceasta a arătat că înțelege să își însușească apelul declarat de defunctul său tată, solicitând în principal, respingerea acțiunii introductive de instanță ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată. Prin notele scrise depuse de D. și B., acestea au arătat că își însușesc motivul de apel constând în inadmisibilitatea acțiunii de fond, invocată de către D., invocând și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., susținând în acest sens că acesta a solicitat exclusiv în nume propriu sumele indicate în cuprinsul acțiunii introductive, fără să existe un act de cesiune de creanță, de lichide, de partaj sau mandat din partea fostei sale soții. În decizia recurată, instanța de apel a arătat că va analiza prioritar cele două excepții invocate în cauză, constatând că ambele pornesc de la prezumția comunității de bunuri și de la susținerea că plățile efectuate de reclamant au fost efectuate din bani comuni. În acest sens, instanța de apel a constatat că inadmisibilitatea acțiunii este susținută prin prisma faptului că aceasta nu a fost formulată în contradictoriu și cu D., fosta soție a reclamantului, având în vedere că nu a fost lichidată comunitatea de bunuri și nu a existat un mandat din partea acesteia pentru promovarea prezentului litigiu. De asemenea, instanța de apel a constatat că aceleași considerente au fost invocate de apelanții pârâți și pentru a susține că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme acesta a pretins sumele de bani exclusiv în nume propriu. Este de observat că argumentele dezvoltate de pârâți în susținerea excepțiilor menționate relevă lipsa caracterului de ordine publică a