ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2161/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 19.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Biroul Individual Notarial B., C. și D., să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E., încheiat între el, reclamantul, și Biroul Individual Notarial B., pentru lipsa cauzei, fraudă la lege și cauză ilicită. În subsidiar, în raport cu capătul 1 de cerere, a solicitat anularea contractului de cesiune de creanță autentificat. A solicitat de asemenea, rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 29.10.2008 încheiat între reclamant și promitenții-vânzători D. și C. și obligarea la: a) restituirea avansului în sumă de 200.000 euro, la cursul de schimb al BNR din ziua efectuării plății, b) plata dobânzii legale începând cu data de 15 ianuarie 2015 când reclamantul a restituit pârâtei D. imobilul, c) obligarea la daune-interese de 200.000 euro potrivit clauzei penale din antecontract, d) restituirea sumei de 50.000 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații capitale efectuate de reclamant la imobil cu acordul promitenților-vânzători. Reclamantul a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 939 din 10.06.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere vizând nulitatea relativă a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E., ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.10.2008 între reclamant si pârâții D. și C., semnătura părților fiind certificată de avocat F., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și C., ca neîntemeiată. A admis acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Biroul Individual Notarial B., D. și C.. A constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/28.10.2015 de Societatea Profesională Notarială E.. A dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.10.2008 între reclamant și pârâții D. și C., semnătura părților fiind certificată de avocat F.. A repus părțile în situația anterioară a încheierii acestui antecontract și a dispus restituirea de către pârâți a avansului achitat de către reclamant, respectiv suma de 200 000 EUR, la cursul BNR din data efectuării plătii. A obligat pârâții D. și C. la plata către reclamant a sumei de 200 000 EUR cu titlu de daune-interese potrivit antecontractului la cursul BNR din data efectuării plătii. A obligat pârâții D. și C. la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani la care au fost obligați prin prezenta, dobândă legală care este datorată de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv 19.02.2020. A obligat pârâții D. și C. la plata către reclamant a sumei de 10068,5 RON (onorariu de avocat) și 26330 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru. A obligat pârâtul Biroul Individual Notarial B. la plata către reclamant a sumei de 10068,5 RON reprezentând onorariu avocat și 13650 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1710 A din 15.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanții pârâți C. și D. și Biroul Individual Notarial B. împotriva sentinței civile nr. 939/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2020. A admis apelul incident declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 939/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2020, cu privire la considerentele sentinței civile nr. 939/10.06.2021 pronunțate de către Tribunalul București, secția a III-a civilă. A înlăturat considerentele primei instanțe greșite referitoare la motivul de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță, calificarea cesiunii de creanță ca fiind o creanță cu titlu gratuit și cu privire la legea aplicabilă referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune. A înlocuit considerentele primei instanțe pe aspectele indicate cu propriile considerente. A menținut soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr. 939/10.06.2021 pronunțate de către Tribunalul București, secția a III-a civilă. A obligat pe apelanții-pârâți la plata sumei de 14.712,68 cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

Calea de atac formulată în cauză Recurenții au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1710 A din data de 15 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul menționat anterior. Prin cererea formulată, aceștia au solicitat instanței admiterea recursului, casarea în integralitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu mențiunea ca în rejudecare, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată. În subsidiar, recurenții au solicitat ca, în situația în care Înalta Curte ar aprecia că prezenta cauză nu poate fi trimisă spre rejudecare, să fie reținută cauza pentru rejudecarea pe fond, iar cererea de chemare în judecată să fie respinsă. Totodată, aceștia au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În motivarea recursului, recurenții s-au prevalat de motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7, și 8 C. proc. civ., invocând în sinteză următoarele motive: Astfel, după ce au prezentat situația de fapt a cauzei, recurenții au formulat critici referitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., unul dintre motivele de recurs se referea la încălcarea autorității lucrului judecat. Așa cum au susținut recurenții și în fața primei instanțe și în fața instanței de apel, intimatul a depus anterior o plângere penală împotriva recurentei D. și împotriva titularului Biroului Notarial, B.. Prin ordonanța nr. 486/P/2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 lit. a) și b) teza I C. proc. pen., a dispus clasarea cauzei. Această ordonanță a fost menținută ulterior prin ordonanța nr. 200/II-2/2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva ordonanței de clasare, în temeiul art. 340 C. proc. pen., intimatul a formulat o plângere la judecătorul de cameră preliminară. Prin încheierea din 2 decembrie 2019, judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea intimatului, stabilind că soluția de clasare a cauzei fusese legală și temeinică. În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 C. pen., judecătorul de cameră preliminară a calificat Contractul de cesiune drept un contract încheiat cu titlu gratuit. Ulterior acestei calificări, judecătorul de cameră preliminară a făcut trimitere la dispozițiile art. 1585 alin. (5) C. civ., potrivit cărora cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența creanței la data cesiunii. Astfel, stabilind și încadrând juridic situația de fapt, judecătorul de cameră preliminară a stabilit că, în cazul unei cesiuni de creanță cu titlu gratuit, raport juridic în cadrul căruia cedentul nici măcar nu garantează existența creanței, în sensul legii penale, nu exista o acțiune de inducere în eroare a persoanei vătămate, săvârșită astfel încât, fără această eroare, persoana înșelată nu ar fi încheiat contractul în condițiile stipulate. Cu toate acestea, Curtea de Apel din prezenta cauză a recalificat contractul de cesiune, stabilind că a fost încheiat cu titlu oneros. În opinia recurenților, prin această recalificare, Curtea de Apel a încălcat principiul respectării puterii lucrului judecat. Recurenții au făcut trimitere la dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile ce judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și persoana care a săvârșit-o. Potrivit aceluiași text legal, instanța civilă nu era legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Recurenții au subliniat că, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., rezultă că instanța civilă este ținută de celelalte aspecte tranșate în cadrul procesului penal, mai puțin cele referitoare la existența prejudiciului sau la vinovăția autorului faptei ilicite. Aceștia au subliniat că o asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât situația de fapt analizată de judecătorul de cameră preliminară a fost stabilită pe baza unui probatoriu legal administrat. Raportat la cauza prezentă, judecătorul de cameră preliminară, constatând că respectiva cesiune a fost încheiată cu titlu gratuit, a stabilit că nu erau îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, întrucât în cadrul cesiunilor cu titlu gratuit cedentul nu garantează nici măcar existența creanței. Având în vedere că această împrejurare tranșată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nu privește existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei ilicite, recurenții au susținut că instanța civilă era obligată să respecte puterea lucrului judecat în ceea ce privește calificarea juridică atribuită contractului de cesiune. De asemenea, recurenții au mai precizat că, având în vedere că art. 28 C. proc. pen. nu distinge tipul hotărârii judecătorești, sub incidența acestuia intră inclusiv încheierile judecătorului de cameră preliminară, prin care se soluționează plângerile formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, conform art. 340 C. proc. pen. În sprijinul acestei afirmații, recurenții au indicat dispozițiile art. 370 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora încheierile penale sunt considerate hotărâri judecătorești. În consecință, ținând cont de argumentele prezentate, recurenții au considerat că motivul de recurs privind încălcarea autorității lucrului judecat este întemeiat. În continuarea motivelor de recurs, recurenții au abordat incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la prescripția dreptului de a cere rezoluțiunea antecontractului. Aceștia au arătat că instanța de apel a respins apărarea recurenților privind prescrierea dreptului de a solicita rezoluțiunea antecontractului de vânzare. În motivarea acestei soluții, Curtea de apel a reținut existența unui caz de întrerupere a prescripției, constând în predarea imobilului în posesia intimatului. Astfel, instanța de apel a menționat că, deși cursul prescripției începuse să curgă în anul 2009, respectiv de la termenul limită pentru încheierea contractului stabilit pentru data de 1 iunie 2009, acesta fusese întrerupt ca efect al predării posesiei, care echivala cu recunoașterea dreptului, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. De asemenea, în motivarea sa, curtea de apel a invocat inclusiv decizia civilă nr. 2410 din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte, prin care se statuase că predarea posesiei bunului imobil însemna că termenul de prescripție nu începuse să curgă atât pentru acțiunea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic, cât și pentru acțiunea în rezoluțiunea antecontractului, deoarece ambele acțiuni dădeau naștere unui drept de aceeași natură - drept de creanță. Recurenții au evidențiat că prin decizia menționată anterior, Înalta Curte a stabilit că în cazul în care promitenta-cumpărătoare se afla în posesia bunului, care nu a fost revendicat de promitenții-vânzători printr-o acțiune personală sau reală, termenul de prescripție începea să curgă abia de la momentul la care aceasta a aflat că vânzarea devenise imposibilă. Astfel, recurenții au arătat că, potrivit deciziei respective, încetarea efectelor întreruperii prescripției nu este echivalentă cu încetarea posesiei, ci trebuie raportată la momentul la care promitentul-cumpărător a aflat despre imposibilitatea vânzării. În speță, părțile au convenit expres că termenul limită pentru încheierea contractului autentic să fie data de 1 iunie 2009, până la care promitenții-vânzători se obligaseră să obțină titlul de proprietate asupra imobilului. Având în vedere că recurenții depuseseră, fără succes, diligențele necesare în vederea dobândirii titlului de proprietate până la termenul stabilit în antecontract, iar autoritățile publice se dovediseră reticente în îndeplinirea obligațiilor legale de emitere a acestui titlu într-un termen rezonabil, recurenții au susținut că, începând cu data de 1 iunie 2009, intimatul a aflat că încheierea contractului de vânzare devenise obiectiv imposibilă. Acest aspect era cu atât mai evident cu cât, la acel moment, data dobândirii titlului de proprietate fusese incertă, imposibil de anticipat. În consecință, recurenții au susținut că, din data de 1 iunie 2009, intimatul a avut cunoștință despre imposibilitatea încheierii contractului autentic, însă acesta a rămas în pasivitate, continuând să dețină imobilul fără justificare până în anul 2015. În această situație, termenul de prescripție a început să curgă chiar de la 1 iunie 2009, din momentul în care intimatul a aflat că încheierea contractului autentic nu mai era posibilă. Totodată, recurenții au arătat că admiterea ideii că simpla detenție a imobilului ar echivala cu întreruperea perpetuă a prescripției, până la predarea bunului înapoi promitenților-vânzători, ar deturna instituția întreruperii prescripției de la scopul pentru care a fost reglementată, și anume ieșirea creditorului din pasivitate sau recunoașterea de către debitor a dreptului prescris. Aceștia au subliniat că există o distincție clară între situația în care contractul de vânzare putea fi încheiat și situația în care a intervenit imposibilitatea obiectivă a încheierii acestuia. Astfel, dacă promitentul-cumpărător nu cunoștea împrejurările care făceau imposibilă încheierea contractului, detenția imobilului putea justifica lipsa acțiunii de recuperare a avansului, întrucât încă exista speranța realizării contractului. Însă, în cazul în care promitentul-cumpărător cunoștea existența unor împrejurări obiective care făceau imposibilă încheierea contractului autentic și continua să dețină imobilul, simpla detenție nu putea echivala cu o atitudine proactivă care să întrerupă prescripția, deoarece acesta nu a ieșit din pasivitate și nu a urmărit recuperarea avansului. Mai mult decât atât, recurenții au precizat că, în astfel de condiții, nici promitenții-vânzători nu puteau fi considerați că recunoșteau existența dreptului intimatului, din moment ce încheierea contractului devenise imposibilă. De asemenea, aceștia au susținut că, odată ce intimatul cunoscuse imposibilitatea încheierii contractului, acesta a pierdut elementul psihologic al posesiei ("animus") și a devenit un simplu detentor precar, fără a se mai comporta ca un adevărat proprietar al bunului. Astfel, recurenții au arătat că instanța de apel a respins în mod eronat susținerile privind calitatea intimatului de detentor precar și a calificat în mod greșit detenția imobilului drept o posesie întreruptivă a prescripției. Prin urmare, recurenții au susținut că intimatul a rămas în pasivitate începând cu data de 1 iunie 2009, fără a întreprinde vreun demers pentru recuperarea avansului, deși cunoștea că încheierea contractului devenise imposibilă. Aceștia au concluzionat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului și constatarea prescrierii dreptului intimatului de a solicita rezoluțiunea antecontractului și restituirea avansului achitat. În continuarea cererii de recurs, recurenții au invocat aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor noului C. civ. cu privire la condițiile răspunderii civile contractuale și ale rezoluțiunii. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii sale în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea acestuia. Recurenții au subliniat că, având în vedere faptul că rezoluțiunea avea ca efect desființarea retroactivă a actului juridic, aceasta reprezenta una dintre formele de încetare a contractului. Prin urmare, pentru a dispune rezoluțiunea unui contract, instanța trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale și ale rezoluțiunii prin raportare la legea sub imperiul căreia fusese încheiat contractul respectiv. În acest context, recurenții au evidențiat că instanța de apel, în subsecțiunea B, paginile 47-50 din decizia atacată, a analizat îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii raportându-se la dispozițiile noului C. civ., deși antecontractul fusese încheiat sub imperiul C. civ. din 1864. Având în vedere dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, recurenții au considerat că instanța de apel a analizat în mod nelegal îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii prin raportare la dispozițiile noului C. civ. Prin urmare, în opinia recurenților, Curtea de Apel trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii prin raportare exclusiv la C. civ. din 1864 și nu prin prisma dispozițiilor noului C. civ., care nu se aplicau raportului juridic dedus judecății. În continuare, recurenții au contestat calificarea de către Curtea de Apel a contractului de cesiune de creanță ca fiind încheiat cu titlu oneros, invocând nulitatea absolută pentru lipsa obiectului, lipsa cauzei și cauză ilicită. Aceștia au arătat că instanța de apel a stabilit că respectiva cesiune de creanță avea caracter oneros, reținând că prețul cesiunii era însăși creanța în cuantum de 200.000 euro deținută de A. față de apelanții-pârâți, creanță care reprezenta avansul plătit și care astfel a fost stinsă. Recurenții au invocat dispozițiile art. 1172 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul prin care fiecare parte urmărește să-și procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este un contract cu titlu oneros. Din interpretarea acestui text legal, recurenții au arătat că transferul activelor patrimoniale între părțile contractante constituie un element definitoriu pentru caracterul oneros al unui act juridic. Astfel, în opinia recurenților, caracterul oneros al unui act juridic presupune o modificare a activului patrimonial al părților contractante, care consta într-un interschimb de active patrimoniale între acestea. În speță, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat și nici nu a indicat care ar fi fost activul patrimonial intrat în patrimoniul Biroului Notarial ca urmare a cesiunii de creanță. Totodată, aceștia au subliniat că raportul juridic fusese stabilit exclusiv între Biroul Notarial și intimatul A., iar în cadrul acestui raport, Biroul Notarial nu a urmărit și nici nu a obținut vreun avantaj patrimonial. Recurenții au evidențiat că pentru stabilirea caracterului oneros al unui raport juridic individual era necesară analiza elementelor intrinseci ale raportului respectiv, și anume: obiectul contractului, obligațiile asumate de părți, precum și modificările produse în patrimoniile cocontractanților. Astfel, recurenții au susținut că este inadmisibil ca trăsăturile unui raport juridic să fie stabilite prin raportare la elemente extrinseci acestuia. În concret, recurenții au arătat că instanța de apel a stabilit caracterul oneros al cesiunii de creanță prin raportare la un raport juridic exterior cesiunii, respectiv la antecontractul încheiat între recurenți și intimat față de care Biroul Notarial era terț. Astfel, instanța de apel a transferat, în mod nejustificat, caracterul oneros al antecontractului asupra contractului de cesiune, deși în cadrul cesiunii de creanță, Biroul Notarial nu a obținut niciun activ patrimonial. În acest context, recurenții au menționat că, în urma cesiunii, patrimoniul Biroului Notarial a suferit exclusiv o diminuare, fără să existe o majorare corespunzătoare a activului său patrimonial. De asemenea, recurenții au susținut că simplul fapt că prin cesiunea de creanță se urmărea stingerea raportului juridic dintre recurenți și intimat, nu putea atribui caracter oneros cesiunii respective. Aceștia au menționat că subiectele de drept aveau libertatea contractuală de a încheia orice tip de act juridic, fiind animate de propriile motive și scopuri, atât timp cât actele respective respectau limitele cadrului legal. Astfel, pentru motivele arătate mai sus, recurenții au considerat că instanța de apel a recalificat în mod neîntemeiat cesiunea de creanță ca fiind cu titlu oneros. Drept urmare, recurenții au apreciat că în mod eronat instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 1567 alin. (3) C. civ. și cele aplicabile contractului de vânzare. În continuare, recurenții au arătat că instanța de apel, raportându-se la dispozițiile aplicabile contractului de vânzare, a stabilit că atât obiectul contractului de cesiune, cât și obiectul obligației principale a cedentului trebuiau să existe, din punct de vedere juridic, la data încheierii contractului, întrucât nu se aflau în prezența unui contract aleatoriu, altfel intervenind nulitatea absolută. În acest sens, instanța de apel a reținut că din probele administrate rezultă că acea creanță în valoare de 200.000 euro nu exista în patrimoniul Biroului Notarial la data încheierii contractului de cesiune, motiv pentru care a fost reținută nulitatea absolută a acestuia, în temeiul art. 1659 coroborat cu art. 1226 C. civ. În primul rând, recurenții au considerat că nu se aflau în prezența unei cauze de nulitate absolută, întrucât obiectul cesiunii exista la data încheierii contractului. În susținerea acestei afirmații, recurenții au arătat că Biroul Notarial era înscris în tabelul definitiv consolidat rectificat de creanță, cu suma de 390.000 RON. Prin urmare, aceștia au apreciat că nu se putea susține inexistența bunului la data încheierii cesiunii, întrucât acesta exista efectiv, chiar dacă suma înscrisă era inferioară valorii de 200.000 euro. Cu privire la raportul juridic existent între Biroul Notarial și societatea aflată în insolvență, G. S.R.L., recurenții au precizat că, în baza contractului de antrepriză, Biroul Notarial plătise societății suma totală de 731.323 RON. Din această sumă, societatea debitoare restituise Biroului Notarial mai multe sume de bani, așa cum a menționat și Curtea de Apel la pagina 54 din decizia recurată. Recurenții au subliniat că, deși între părți fusese încheiat la data de 30 noiembrie 2008 un proces-verbal prin care se stabilise că nu mai exista nicio obligație, în realitate, societatea debitoare continua să datoreze anumite sume de bani către Biroul Notarial. Aceștia au adăugat că această realitate era confirmată inclusiv de faptul că restituirea parțială a sumelor avusese loc în anul 2009, ulterior încheierii procesului-verbal menționat anterior. Totodată, recurenții au precizat că inclusiv instanța penală a reținut faptul că Biroul Notarial deținea o creanță împotriva societății debitoare, aspect reflectat în mod clar la paginile 12-13 ale hotărârii respective. În opinia recurenților, creanța exista efectiv, deoarece în caz contrar, cererea de înscriere la masa credală nu ar fi fost admisă. Aceștia au arătat că, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, înainte de a fi înscrise la masa credală, toate creanțele urmau procedura legală de verificare. În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 106 alin. (1) și următoarele din aceeași lege, care impuneau administratorului judiciar să procedeze la verificarea atentă a fiecărei cereri și să efectueze o cercetare amănunțită pentru stabilirea legitimității, valorii exacte și priorității fiecărei creanțe. Prin urmare, recurenții au susținut că nu se putea afirma inexistența creanței la momentul încheierii contractului de cesiune și că din acest motiv, Curtea de Apel a reținut în mod neîntemeiat nulitatea absolută pentru lipsa obiectului. În privința cuantumului creanței, recurenții au menționat că potrivit art. 1585 alin. (5) C. civ., cedentul unei creanțe cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența acesteia la data cesiunii. Drept urmare, din punct de vedere legal, cesiunea de creanță nu putea fi afectată de nulitate, având în vedere că cedentul nu garantează existența sau cuantumul exact al creanței. Recurenții au subliniat ca aspect important faptul că domnul A. a propus structura acestei operațiuni juridice, în scopul stingerii raportului juridic existent între acesta și recurenți. Astfel, recurenții au menționat că Biroul Notarial nu a fost cel care a propus încheierea unei cesiuni cu titlu gratuit. Aceștia au adăugat că părțile ar fi putut opta pentru încheierea unui alt act juridic cu titlu oneros, precum de exemplu, un contract prin care Biroul Notarial să preia creanța deținută de intimat împotriva recurenților, iar intimatul să preia creanța deținută de Biroul Notarial împotriva societății debitoare. Mai mult decât atât, recurenții au menționat că tabelul definitiv al creanțelor avea caracter public și putea fi verificat de orice persoană interesată în Buletinul Procedurilor de Insolvență (BPI), intimatul având astfel posibilitatea de a verifica, chiar la data încheierii contractului de cesiune, cuantumul exact cu care Biroul Notarial fusese înscris la masa credală. Cu toate acestea, la momentul încheierii contractului, intimatul nu a efectuat aceste demersuri de verificare. În plus, nici intimatul și nici instanța de apel nu precizează momentul sau circumstanțele concrete în care intimatul a aflat valoarea reală a creanței respective. De asemenea, recurenții au menționat că nu a fost specificat motivul pentru care asemenea demersuri de verificare nu fuseseră efectuate anterior sau la data încheierii contractului de cesiune. În concluzie, luând în considerare argumentele de mai sus, recurenții au afirmat că nu putea fi contestată natura gratuită a cesiunii de creanță, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1585 alin. (5) C. civ., conform cărora cedentul nu garanta nici existența creanței. Aceștia au susținut că dispozițiile art. 1567 alin. (3) C. civ. și cele referitoare la contractul de vânzare nu erau aplicabile cauzei, contrar modului în care curtea de apel a reținut în mod neîntemeiat. De asemenea, recurenții au arătat că, în ciuda celor susținute de curtea de apel, cauza actului juridic exista. Chiar dacă instanța de apel nu a prezentat argumente exprese privind inexistența cauzei, recurenții au precizat că aceasta era prezentă în speță. În acest sens, recurenții au subliniat că, fiind vorba despre o cesiune gratuită, în cadrul căreia cedentul nu garantează nici măcar existența creanței, iar cesionarul își asumă riscul diminuării sau chiar inexistenței acesteia, nu se putea susține lipsa cauzei doar pentru faptul că valoarea creanței era inferioară celei menționate în contract. Totodată, aceștia au precizat că, în condițiile arătate mai sus, creanța cesionată avea o cauză licită, nefiind încălcate dispozițiile legale sau ordinea publică. Astfel, recurenții au invocat dispozițiile art. 1236 alin. (2) C. civ., potrivit cărora cauza unui act era ilicită doar dacă era contrară legii sau ordinii publice. Aceștia au subliniat că nici intimatul, nici Curtea de Apel nu au precizat care ar fi normele legale încălcate de cedent, astfel încât să fie stabilit caracterul ilicit al cauzei. În consecință, recurenții au concluzionat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1226, art. 1235-1239, art. 1567 alin. (3), art. 1659 și următoarele din C. civ. De asemenea, recurenții au considerat că instanța de apel a constatat neîntemeiat nulitatea absolută a contractului de cesiune și în mod eronat, nu analizează stingerea raportului juridic dintre recurenți și intimat prin încheierea acestuia. Recurenții au invocat în continuarea motivelor de recurs, prescripția dreptului la acțiune referitoare la cesiunea de creanță. Aceștia au arătat că instanța de apel a reținut în considerente că, fiind în prezența unei cauze de nulitate absolută, acțiunea era imprescriptibilă. În subsidiar, curtea de apel a indicat că, chiar dacă s-ar considera că nulitatea este relativă, termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit. Cu privire la existența unei cauze de nulitate absolută, recurenții au reluat susținerile anterioare, subliniind că nu se aflau în prezența unei nulități absolute și prin urmare, acțiunea nu era imprescriptibilă. Referitor la nulitatea relativă, recurenții au apreciat că erau incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3, art. 2539 alin. (2), art. 2541 alin. (6) C. civ., potrivit cărora acțiunea trebuia introdusă în termen de 6 luni, calculat de la data comunicării ordonanței de clasare. Aceștia au arătat că ordonanța de clasare nr. 496/P/2017 a fost emisă la data de 31 iulie 2019, iar acțiunea în cauză a fost introdusă pe 19 februarie 2020, cu depășirea termenului legal de 6 luni. În continuarea cererii de recurs, recurenții au făcut referire la incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Astfel, recurenții au menționat că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., constituie motive de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și situația în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprindea motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Aceștia au indicat că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ., părților trebuia să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, să propună probe, să facă apărări și să exercite căile legale de atac. De asemenea, recurenții au făcut referire și la dispozițiile art. 211 C. proc. civ. care stabilesc obligația completului de judecată de a efectua cercetarea și dezbaterea fondului cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Totodată, aceștia au indicat că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței obligația de a arăta în considerentele hotărârii atât motivele pentru care admite, cât și cele pentru care înlătură cererile părților. Mai departe, recurenții au analizat obligarea părților la plata sumei de 200.000 euro în baza clauzei penale din antecontractul de vânzare-cumpărare. Aceștia au precizat că, potrivit antecontractului de vânzare - cumpărare (pagina 2), părțile au condiționat activarea clauzei penale de existența unei rele-credințe a promitenților-vânzători, care ar fi împiedicat încheierea contractului autentic. În acest context, recurenții au subliniat că nici intimatul și nici instanța de apel nu au arătat în ce constă reaua-credință a recurenților, mai ales că aceștia depuseseră toate diligențele posibile pentru perfectarea contractului autentic până la data limită, 1 iunie 2009. Aceștia au arătat că instanța de apel a reținut că, întrucât promitenții-vânzători nu-și îndepliniseră obligațiile contractuale, se impunea activarea clauzei penale de 200.000 euro, suplimentar față de avansul deja plătit, însă curtea nu justifică în ce consta reaua-credință a recurenților. Recurenții au apreciat că instanța de apel a constatat doar neexecutarea obligațiilor până la data de 1 iunie 2009, fără a verifica și condiția explicită stabilită de părți, anume existența unei rele-credințe. Aceștia au menționat că din probele propuse de intimat nu rezulta reaua-credință a recurenților. Dimpotrivă, recurenții au arătat că judecătorul de cameră preliminară și chiar intimatul, în actul adițional semnat, stabiliseră că neexecutarea fusese cauzată de împrejurări independente de voința recurenților. Mai mult, recurenții au subliniat că obținerea titlului de proprietate până la data de 1 iunie 2009, presupunea participarea autorităților publice, care trebuiau să emită titlul în termen legal, însă acestea emiseseră titlul abia în anul 2013. Recurenții au arătat că singura cale de a determina autoritățile să emită titlul de proprietate ar fi fost introducerea unei acțiuni în instanță, dar având în vedere că antecontractul fusese încheiat la 29 octombrie 2008, era imposibil să se obțină o hotărâre definitivă înainte de data limită convenită, 1 iunie 2009. Pe de altă parte, recurenții au menționat că, atunci când titlul de proprietate a fost obținut în 2013, intimatul a refuzat încheierea contractului de vânzare și că, inclusiv înainte de acțiunea în instanță, acesta a declarat că nu mai dorea să cumpere imobilul, așa cum a rezultat și din interogatoriul administrat la Tribunalul București. Cu toate acestea, recurenții au arătat că, deși intimatul nu dorea achiziționarea imobilului, a decis ulterior adjudecarea acestuia în cadrul unei proceduri de executare silită, la un preț mult inferior celui de piață. În concluzie, recurenții au susținut că reaua-credință presupune existența unei conduite îndreptate spre prejudicierea intimatului, iar în cauză nu există probe din care să rezulte o astfel de conduită. Aceștia au menționat că instanța de apel nu a indicat în ce constă reaua - credință a lor în privința neîncheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, recurenții, lecturând decizia recurată, nu pot înțelege în ce anume constă reaua-credință imputată lor și nici motivele pentru care, pe lângă avansul primit, trebuie să plătească suplimentar suma de 200.000 euro. În continuare, recurenții au invocat faptul că instanța de apel nu a analizat pactul comisoriu și nici actul adițional la antecontractul de vânzare. Astfel, recurenții au arătat că, potrivit contractului de vânzare, părțile stabiliseră că, dacă promitenții-vânzători nu prezentau actele originale de proprietate până la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, antecontractul se rezilia de plin drept, iar părțile urmau a fi repuse în situația anterioară, cu obligația restituirii avansului primit. Aceștia au subliniat că, deși în fața instanței de apel fusese invocată existența acestui pact comisoriu, instanța nu a analizat deloc această apărare a recurenților. Conform înțelegerii dintre părți, dacă până la 1 iunie 2009 nu erau prezentate actele de proprietate, rezoluțiunea intervenea automat, iar termenul de prescripție pentru solicitarea restituirii avansului începea să curgă din acel moment. Recurenții au mai precizat că, din acel moment, detenția imobilului pierduse elementul "animus", nemaiputând avea efecte întreruptive ale prescripției. În același sens, recurenții au arătat că instanța de apel nu a analizat efectele pactului comisoriu și nici nu a precizat motivele respingerii acestei apărări. De asemenea, recurenții invocaseră existența unui act adițional la antecontractul de vânzare, semnat de intimat și atestat de avocatul F., în care intimatul recunoștea explicit că imposibilitatea încheierii contractului de vânzare fusese determinată de motive independente de voința părților. Aceștia au subliniat că, deși intimatul recunoscuse înaintea formulării acțiunii în instanță că încheierea contractului fusese imposibilă din motive obiective, ulterior a solicitat plata sumei suplimentare de 200.000 euro, în baza clauzei penale, care era condiționată exclusiv de reaua-credință a recurenților. Recurenții au criticat faptul că instanța de apel nu a analizat deloc aceste susțineri contradictorii și nu a motivat în ce constă reaua-credință imputată lor, dar a dispus totuși obligarea recurenților la plata sumei de 200.000 euro. În concluzie, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat argumentele și probele administrate, aducând astfel atingere dreptului la apărare, precum și dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a arătat motivele pentru care apărările formulate de recurenți au fost înlăturate. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții au reiterat că, pentru motivele expuse în fața instanțelor de fond, precum și pentru cele prezentate anterior, cererea de chemare în judecată trebuia respinsă, fie în temeiul excepției prescripției dreptului la acțiune, fie pentru lipsa de temeinicie a pretențiilor formulate. Prin urmare, recurenții au considerat decizia recurată ca fiind nelegală, solicitând admiterea recursului și casarea integrală a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, aceștia au solicitat ca, în situația în care Înalta Curte consideră că pricina nu poate fi trimisă spre rejudecare, să fie reținută cauza pentru rejudecarea fondului și pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată. În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5-8 și următoarele C. proc. civ., art. 1172, art. 1226, art. 1235-1239, art. 1566-1586, art. 2537-2541 și următoarele C. civ., dispozițiile aplicabile din C. civ. din 1864, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și Decretul-lege nr. 167/1958.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâții C. și D. ca nefondat. Astfel, cu privire la prescripție, acesta a menționat că acțiunea privind nulitatea absolută este imprescriptibilă, iar în subsidiar, acțiunea a fost introdusă oricum în termen. De asemenea, intimatul a subliniat că nu s-a încălcat autoritatea lucrului judecat întrucât soluțiile date în procedura penală nu excludeau posibilitatea constatării nulității civile. Cu privire la obligarea pârâților la plata daunelor-interese, intimatul a susținut că aceștia au acționat în mod culpabil, neîndeplinindu-și obligațiile contractuale și manifestând evidentă rea-credință. Astfel, aplicarea clauzei penale era pe deplin justificată. Referitor la cesiunea de creanță, intimatul a reiterat că acest contract avea titlu oneros, iar obiectul cesiunii nu exista, cedentul fiind conștient de acest aspect la momentul încheierii actului. În consecință, instanțele au constatat în mod corect nulitatea absolută pentru lipsa obiectului și cauză ilicită. În concluzie, intimatul a solicitat respingerea integrală a recursului declarat de pârâți, ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții C., D. și Biroul Individual Notarial "B." au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimatul A. în întâmpinare, ca fiind neîntemeiate, pentru următoarele motive: Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au susținut că invocarea autorității lucrului judecat rezultând din considerentele instanței penale este corectă și justificată, chiar dacă nu este îndeplinită condiția triplei identități cerute în materie civilă. Aceștia au arătat că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanța civilă este ținută de aspectele tranșate definitiv în procesul penal, mai puțin cele referitoare la prejudiciu sau vinovăție. În consecință, aceștia au considerat că recalificarea contractului de cesiune, deja stabilită în procesul penal ca fiind cu titlu gratuit, era inadmisibilă în procesul civil, întrucât aceste considerente ale instanței penale beneficiau de autoritate de lucru judecat. În privința prescripției dreptului material la acțiunea derivată din antecontractul de vânzare-cumpărare, recurenții au reiterat că intimatul devenise detentor precar al imobilului începând cu data de 1 iunie 2009, moment la care antecontractul a încetat automat, din cauza imposibilității obiective de a încheia contractul autentic de vânzare. În consecință, prescripția dreptului de a solicita restituirea avansului a început să curgă din acel moment, fiind împlinită în iunie 2012. Recurenții au mai arătat că plângerea penală introdusă ulterior de intimat nu putea întrerupe prescripția dreptului civil, deoarece o astfel de acțiune nu era prevăzută ca modalitate de întrerupere a prescripției în Decretul nr. 167/1958. În legătură cu natura juridică a contractului de cesiune, recurenții au combătut argumentele intimatului și au susținut că respectivul contract avea titlu gratuit, așa cum fusese inițial convenit între părți. Ei au subliniat că instanța de apel a recalificat greșit acest contract ca fiind cu titlu oneros și că o astfel de recalificare, realizată împotriva voinței părților, ar crea un precedent periculos pentru securitatea circuitului civil. De asemenea, au menționat că, potrivit dispozițiilor art. 1585 alin. (5) C. civ., în cazul cesiunii gratuite, cedentul nu garantează existența creanței cesionate, motiv pentru care nulitatea absolută reținută de instanță pentru inexistența creanței este greșit aplicată. Recurenții au apreciat că cel mult ar fi putut fi solicitată rezoluțiunea contractului, dar în niciun caz nulitatea absolută. Referitor la presupusa rea-credință a recurenților, aceștia au reiterat că imposibilitatea încheierii contractului de vânzare până la data limită nu s-a datorat culpei sau relei lor voințe, ci unor împrejurări obiective și independente de voința părților, fapt recunoscut chiar de intimat într-un act adițional semnat de acesta. În consecință, ei au considerat că aplicarea clauzei penale de 200.000 euro nu a fost justificată, instanța de apel neprecizând concret în ce constă presupusa lor rea-credință. În fine, recurenții au criticat faptul că instanța de apel nu a analizat deloc efectele pactului comisoriu prevăzut de antecontractul de vânzare, care stipula rezoluțiunea automată în cazul neprezentării actelor originale de proprietate până la data convenită. În concluzie, recurenții au solicitat respingerea tuturor apărărilor invocate de intimat în întâmpinare, apreciindu-le ca neîntemeiate și menținându-și integral criticile și solicitările formulate prin cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte, preliminar, constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar și prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum ea a fost stabilită în mod definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Realizând această constatare cu caracter prealabil, Înalta Curte observă că primul motiv de recurs invocat de recurenții pârâți, respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", este nefondat. În primul rând, se cuvine a se menționa că textul procesual al art. 488 pct. 7 C. proc. civ. nu face distincție în privința aspectului pozitiv (corespondent al sintagmei "putere de lucru judecat" dezvoltate pe marginea C. civ. 1864) sau negativ al autorității de lucru judecat, astfel încât în temeiul argumentului juridico - rațional ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă), rezultă că motivul de recurs poate fi invocat și pentru eventuala încălcare a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv. Celălalt argument al intimatului reclamant în susținerea inadmisibilității acestui prim motiv de recurs formulat, respectiv invocarea sa în recurs în condițiile neformulării vreunui motiv de apel referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, este însă, fondat, pentru considerentele care vor fi prezentate infra, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. invocat fiind într-adevăr inadmisibil în prezenta cauză. Astfel, se observă că prin sentința civilă nr. 939/2021 pronunțată de tribunal în prezenta cauză, instanța de fond a arătat că "tribunalul face trimitere la dispozitiile art. 28. alin. (1) C. proc. pen. care prevăd: Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Însă, contrar sensul pe care pârâții îl dau acestui text, doar hotărârea penală de condamnare are putere de lucru judecat și doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. De altfel, teza a II a articolului este foarte clară: în sensul ca instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal. Or, în speță, hotărârea penală din 02.12.2019 a menținut o soluție de clasare a Parchetului Curtii de Apel București, nicidecum nu a pronunțat o hotărâre de condamnare", pentru ca în continuare, tribunalul să treacă la calificarea efectivă, proprie, a contractului de cesiune încheiat de părți, ca fiind cu titlu gratuit, cu mențiunea totuși, că "animus donandi, constată că aceasta nu există, întrucât acest contract de cesiune a fost încheiat pentru a stinge o creanță". În cererea de apel formulată împotriva sentinței tribunalului, recurenții apelanți pârâți au criticat considerentele tribunalului relative respingerii aspectului autorității de lucru judecat, exclusiv din perspectiva unor alte elemente (invocata necesitate a reținerii unei delegații perfecte în cauză, prin schimbarea debitorilor; nereținerea cauzelor de nulitate) decât acela al incidenței sale asupra calificării felului contractului de cesiune (a se vedea în acest sens, pagina 5 din cererea de apel). Dimpotrivă, apelanții pârâți au procedat înșiși în continuarea cererii de apel la decelarea voinței comune a părților la momentul încheierii contractului de cesiune, arătând în acest sens - în contrapunere față de aprecierea proprie a tribunalului că respectivul contract de cesiune ar fi cu titlu gratuit - că: "Față de această situație de drept, apreciază că, în mod greșit instanța de fond a aplicat cauzei contractului de cesiune de creanță efectele juridice ale cauzei din contractul de donație, concluzionând că cesiunii de creanță îi lipsește un element al cauzei, anume voința de a dărui (animus donandi), în speță, în contractul de cesiune de creanță nu poate fi vorba de voința de a dărui, câtă vreme cedentul, practic, cesionează o creanță a sa pentru achitarea unei alte creanțe, deținute de cesionarul A., împotriva unui terț debitor D. și C., încât nu este practic, un dar gratuit, ci cesiunea se face pentru achitarea unei creanțe" (pagina 7 a cererii de apel). Cu alte cuvinte, nu numai că nu au criticat prin prisma încălcării principiului autorității de lucru judecat, posibilitatea instanței de fond de evaluare proprie asupra felului contractului de cesiune încheiat, ci mai mult, pârâții au procedat înșiși, de asemenea, la o analiză proprie asupra felului cesiunii, contestând exclusiv pe fond, evaluarea (de asemenea, proprie a) tribunalului în această direcție, dovadă în acest sens fiind atât criticile din cererea de apel anterior citate, dar și altele orientate în aceeași direcție și regăsite în aceeași cerere de apel, de exemplu: "în mod greșit, instanța a aplicat dispozițiile în materia contractului de donație cu privire la cauza actului juridic (pentru că donația presupune ca dispunătorul să facă liberalitatea, fără să își asume vreo obligație sau să aibă vreo obligație), pe când, în contractul de cesiune de creanță (cedentul, BIN, în vederea stingerii unor raporturi obligaționale ce rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, încheie contractul de cesiune de creanță, prin care cesionează un drept viitor de recuperarea a unei sume de bani către cesionarul A., nefiind vorba de o liberalitate ca la donație). Totodată, din prevederile contractului de cesiune de creanță, rezultă că delegația perfectă de stingere a raporturilor obligaționale ce rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, era condiționată din punct de vedere al valabilității, de încheierea unui contract de împrumut între cedentul BIN și pârâții D. și C., construcție juridică ce aparține profesorului universitar Facultatea de drept A." (paginile 6 - 7 ale cererii de apel) sau "Termenul de prescripție nu a fost întrerupt, în cazul contractului de cesiune de creanță, nefiind incidente dispozițiile legale din C. civ. reținute de instanța de fond, analiza instanței raportată la dispozițiile legale din materia contractului de donație" (paginile 4 - 5 ale cererii de apel). Potrivit art. 1567 C. civ. referitor la Felurile cesiunii - "(1) Cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. (2) Dacă cesiunea este cu titlu gr