Decizia nr. 1573/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 8 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 435.469,30 RON, compusă din: - suma de 232.845 de RON, reprezentând preț al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. "C.", suma urmând să fie actualizată cu rata inflației începând cu data de 30 martie 2018 și până la data plății efective și să i se aplice dobânda legală remuneratorie începând cu data de 30 martie 2018 și până la data de 19 decembrie 2019, iar de la data de 20 decembrie 2019 și până la data plății efective urmează să i se aplice dobânda legală penalizatoare întregii sume datorate de pârât la 20 decembrie 2019 (232.845 de RON plus dobânda legală remuneratorie); - suma de 200.550 de RON, reprezentând cheltuielile necesare și utile efectuate de reclamant cu privire la imobilul situat în București; - suma de 2.074,30 RON, reprezentând impozitele aferente imobilului situat în București (clădire plus teren) plătite de reclamant începând cu data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și până în prezent; - recunoașterea în favoarea reclamantului a unui drept de retenție asupra apartamentului situat în București până la plata integrală a sumei de bani pe care pârâtul i-o datorează; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. x, situat în București, str. x, et. l, constatarea faptului că reclamantul-pârât, în calitate de autor al pretinselor lucrări necesare și utile, este un autor de rea-credință și obligarea acestuia la desființarea acestor lucrări și la repunerea imobilului în starea inițială, conform art. 584 alin. (2) lit. b) C. civ., recunoașterea în favoarea pârâtului-reclamant a unui drept de retenție asupra sumei de 232.845 RON, consemnată de reclamantul-pârât cu titlul de preț prin intermediul D., până la plata integrală a contravalorii lipsei de folosință, precum și obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a următoarelor sume de bani: 232.845 RON, reprezentând contravaloare preț al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009, sumă ce se va actualiza cu rata inflației începând cu data de 30 martie 2018 și până la data plății efective și la care se va calcula dobânda legală remuneratorie, începând cu data de 30 martie 2018 și până la data de 19 decembrie 2019, precum și dobânda penalizatoare, de la data de 20 decembrie 2019 și până la plata efectivă; 84.383 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile; 2074,30 RON, contravaloarea impozitelor plătite în legătură cu imobilul și a respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție, ca neîntemeiat. A admis în parte cererea reconvențională, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada anterioară datei de 20 februarie 2017 și a respins cererea reconvențională cu privire la această perioadă, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, l-a obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 10.992 euro, la cursul de schimb BNR echivalent la data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 20 februarie 2017 și data de 21 ianuarie 2020, a respins celelalte petite ale cererii reconvenționale ca neîntemeiate. L-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 14.248 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în 5.950 RON, onorariu avocat, 6.798 RON, contravaloare taxă de timbru proporțională cu măsura admiterii cererii principale și 1.500 RON, onorariu expert. L-a obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 3.655,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în 2.155,30 RON, taxă judiciară de timbru, proporțională cu măsura admiterii cererii reconvenționale și 1.500 RON, onorariu expert. A compensat cheltuielile de judecată și l-a pe obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 10.592,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A., ca nefondat. L-a obligat pe apelantul-pârât-reclamant la plata către intimatul-reclamant-pârât a sumei de 6.560 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul-reclamant B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, la data de 8 februarie 2024, fiind repartizată aleatoriu spre soluționare completului de judecată nr. 2. II.2. Cererea de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și susținând că este greșită aprecierea instanței de apel cu privire la efectele hotărârilor pronunțate anterior între părți, recurentul-pârât-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a arătat că instanța de apel, deși a făcut o dezvoltare corectă a ceea ce înseamnă efectul pozitiv, respectiv negativ al autorității de lucru judecat, a reținut că "în mod corect prima instanță a analizat considerentele sentinței civile nr. 244/22.02.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, dar și pe cele ale deciziei nr. 2360/12.12.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, prin raportare la împrejurarea nouă apărută pe parcursul desfășurării litigiului, respectiv consemnarea prețului aferent contractului de vânzare-cumpărare și ridicarea acestuia de către reprezentantul apelantului-pârât-reclamant ulterior soluționării apelului împotriva sentinței prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului." A precizat că instanța de apel a concluzionat că "Prin urmare, este evident că situația de fapt de la momentul la care prima instanță a soluționat cauza era diferită de cea de la momentul la care Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 244/22.02.2017, întrucât, între timp, prețul a fost consemnat de cumpărător și ridicat de vânzător, iar analiza puterii de lucru judecat se impunea a se face și din această perspectivă". Totodată, a menționat și că instanța de apel a reținut că: "nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat nici statuările din cuprinsul deciziei nr. 2360/12.12.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la lipsa de efecte juridice a plății efectuate pe parcursul soluționării litigiului, cât timp acestea au vizat plata ca situație de fapt nouă intervenită după pronunțarea soluției de către instanța de apel". Recurentul-pârât-reclamant a subliniat și că, în plus, instanța de apel a considerat că "nu a existat o lămurire de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior derulat între părți, ci o analiază a considerentelor acestora din perspectiva elementelor faptice noi intervenite între timp". În opinia recurentului-pârât-reclamant, toate aceste considerente pe care le-a evocat și care s-au raportat la așa-zisa nouă situație intervenită între timp, nu pot fi considerate legale, atât timp cât nu se discută despre o situație nouă intervenită după finalizarea litigiului anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 A precizat că situația de consemnare a prețului reținută de către instanța de apel a fost avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție când a soluționat recursul declarat de intimatul-reclamant-pârât, așa cum a fost arătat în considerentele deciziei civile nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019. Prin urmare, a apreciat că este evident faptul că argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 cu privire la lipsa de efecte juridice a plății prețului, precum și la neobligarea sa la restituirea prețului constituie o veritabilă manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fapt ce trebuia avut în vedere de către instanța de apel. În opinia recurentului-pârât-reclamant, dacă soluția instanței de apel ar fi menținută, s-ar ajunge în situația în care vor fi două hotărâri judecătorești contrare, respectiv sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 și sentința civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020. A menționat că prin prima sentință indicată s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de BNP C. și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât A. să îi restituie apartamentul nr. x situat în București, str. x, reținându-se că atâta vreme "cât pârâtul (A.) nu a făcut dovada plății prețului către reclamant (B.), acesta fiind și motivul rezoluțiunii contractului, în sarcina reclamantului nu se a stabili nicio obligație ca urmare a desființării contractului", iar, prin sentința civilă pronunțată în prezenta cauză, tribunalul l-a obligat să îi restituie intimatului-reclamant-pârât suma de 232.845 RON, reprezentând contravaloare preț al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009. Recurentul-pârât-reclamant a arătat că prin reglementarea cuprinsă în art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recunoscând autoritatea de lucru judecat și chestiunilor litigioase dezlegate prin considerente, legiuitorul a subsumat un atare efect cerinței ca acele considerente să sprijine dispozitivul, așa cum este și situția din speța de față. Totodată, a susținut că ambele instanțe de fond au procedat la un fel de lămurire atât a sentinței civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017, cât și a deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. A subliniat că prin ambele hotărâri pronunțate în litigiul anterior s-a reținut în mod definitiv faptul că intimatul-reclamant-pârât nu a făcut dovada plății prețului, astfel că nu poate fi obligat la restituirea plății prețului contractului ca urmare a rezoluțiunii, tocmai pentru că rezoluțiunea a operat ca urmare a neplății prețului. În plus, a mai arătat recurentul-pârât-reclamant că, la pagina 6 alin. (3) din decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța a reținut că "plata prețului după pronunțarea unei hotărâri în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului nu produce efecte juridice." În opinia sa, pornind de la acest raționament definitiv din cadrul dosarului de rezoluțiune a contractului pentru neplata prețului este evident că intimatul-reclamant-pârât nu poate solicita obligarea sa la restituirea prețului contractului, în condițiile în care acest aspect a fost deja dezlegat în sensul în care în sarcina sa nu s-a stabilit nicio obligație de restituire a prețului ca urmare a desființării contractului. Recurentul-pârât-reclamant a învederat și că, prin capătul 1 lit. a) al cererii de chemare în judecată, partea adversă a solicitat să fie obligat la plata sumei de 232.845 RON, reprezentând preț al contractului de vânzare-cumpărare în discuție, or, Tribunalul București a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că partea adversă nu a făcut dovada plății prețului contractului. Ca atare, a apreciat că, având în vedere și temeiul de drept invocat de intimatul-reclamant-pârât (art. 1020 și art. 1021 C. civ.), sunt îndeplinite prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în speță fiind incident un veritabil efect pozitiv al autorității de lucru judecat, iar, în raport cu cele dezlegate prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. De asemenea, a susținut că, în speța dedusă judecății, nu ne aflăm în niciuna dintre condițiile cerute de art. 1020 și de art. 1021 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare fiind rezoluționat, părțiile fiind puse în situația anterioară, dar cu obligarea doar a recurentului-reclamant-pârât să restituie apartamentul, nu și cu obligarea sa să restituie vreun preț, motivul rezoluțiunii reținut cu titlu de autoritate de lucru judecat fiind chiar neplata prețului. Față de cele reținute în jurisprudență și în doctrină, a arătat că principala distincție între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală este izvorul obligației încălcate, astfel, dacă este vorba despre o obligație asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală, în schimb, dacă obligația încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală. A precizat că, în cauza de față, întrucât se invocă, în esență, încălcarea pretinsei sale obligații de a transfera intimatului-reclamant-pârât suma de bani consemnată de către acesta cu titlu de preț, obligație ce nu a fost asumată prin înțelegerea dintre părți și nici stabilită prin sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, discuțiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale. A considerat că împrejurarea că obiectul acțiunii constă în restituirea sumei reprezentând prețul achitat de către intimatul-reclamant-pârât nu plasează chestiunea în discuție pe tărâm contractual, ci delictual, întrucât prestația dedusă judecății, respectiv motivul pentru care se solicită respectiva sumă nu este reprezentat de încălcarea unei obligații asumate printr-o convenție a părților. În ceea ce privește răspunderea civilă contractuală, a menționat că, potrivit art. 1350 C. civ., pentru a se angaja acest tip de răspundere, trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unui contract, existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă obligația contractuală, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Totodată, a invocat că trebuie avut în vedere faptul că, în materie contractuală, sarcina dovedirii executării obligației revine debitorului, creditorul fiind ținut să probeze decât existența obligației. Prin urmare, raportându-se la împrejurarea că suma de bani a fost consemnată (30 martie 2018) și la cele dezlegate prin sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a afirmat că temeiul cererii de chemare în judecată este unul greșit, motiv pentru care instanța de judecată, în baza principiului disponibilității, va fi ținută să soluționeze cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată, nerămânându-i altă soluție decât cea a respingerii cererii ca neîntemeiate. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinare Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant-pârât a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Prealabil, a susținut că, deși partea adversă a pretins incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a formulat critici prin care a făcut trimitere la prevederile art. 430 și ale art. 431 C. proc. civ., iar încălcarea autorității de lucru judecat constituie motivul de nelegalitate consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. A mai arătat și că susținerea recurentului-pârât-reclamant prin care acesta a afimat că nu ar putea fi vorba despre răspundere civilă delictuală în prezenta cauză, nu constituie un motiv de recurs, reprezentând un aspect ce vizează fondul cauzei. Totodată, în opinia intimatului-reclamant-pârât, atât tribunalul, cât și instanța de apel au respectat autoritatea de lucru judecat. Făcând trimitere la dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, a precizat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost autentificat de notarul public C. prin încheierea de autentificare nr. 1079 din data de 18 septembrie 2009, fiind supus prevederilor C. civ. de la 1864 în ceea ce privește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, iar, potrivit doctrinei, în legătură cu rezoluțiunea unui contract guvernat de aceste norme materiale, instanța judecătorească, constatând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii, "urmează a pronunța rezoluțiunea contractului, ale cărei efecte sunt condiționate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești". Ca atare, a apreciat că rezoluțiunea contractului a produs efecte, în sensul desființării contractului, atunci când s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care, prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, a respins recursul ca nefondat. Intimatul-reclamant-pârâtă a menționat și că sentința civilă nr. 244/2017 a Tribunalului București a fost pronunțată la data de 22 februarie 2017, când s-a reținut că prețul nu a fost plătit, însă, suma de 232.845 RON a fost plătită, cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare la data de 30 martie 2018, iar la data de 2 mai 2018 recurentul-pârât-reclamant s-a prezentat, prin reprezentant cu procură autentică specială, la executorul judecătoresc și a ridicat suma de 232.845 RON, cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009. Față de invocarea de către partea adversă a autorității de lucru judecat de care s-ar bucura sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului București, a arătat că, prin decizia civilă nr. 2360 din data de 12 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a reținut faptul că prețul a fost plătit, dar, din considerente de ordin procedural (în sensul că plata ulterioară a prețului nu determină nelegalitatea deciziei recurate), recursul a fost respins. Astfel, a susținut că, prin această decizie, instanța a stabilit că plata prețului după momentul soluționării apelului nu poate acoperi neexecutarea în condițiile stabilite prin contractul încheiat între părți și nu poate determina anularea unei hotărâri judecătorești care s-a grefat pe o situație de fapt care nu implica și plata prețului la momentul la care aceasta a fost pronunțată. Totodată, a subliniat că, în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă nu s-a putut raporta, în analiza legalității hotărârii atacate, decât la situația de fapt avută în vedere până la soluționarea apelului, moment la care plata prețului nu fusese efectuată. În plus, precizează că acele considerente ale instanței supreme invocate de către partea adversă, potrivit cărora "plata prețului după pronunțarea unei hotărâri în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului nu produce efecte juridice", arată că plata efectuată reprezintă o plată a prețului, astfel încât susținerile recurentului-pârât-reclamant prin care se afirmă că această plată efectuată și încasată nu s-a realizat în temeiul unui contract contravin considerentelor a căror autoritate de lucru judecat o invocă. Prin urmare, intimatul-reclamant-pârât a considerat că nu există nicio contradicție între sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 și sentința civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, deoarece la momentul introducerii cererii de chemare în judecată ce a forma obiectul dosarului nr. x/2016 plata prețului nu era efectuată, ci ulterior soluționării apelului, astfel că repunerea în situația anterioară dispusă prin sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 nu avea cum să vizeze și restituirea prețului. Cu referire la temeiul restituirii prețului, a apreciat că acesta nu poate fi decât contractul, în contextul în care temeiul care i-a permis părții adverse să ridice suma consemnată cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare a fost, în mod evident, contractul încheiat între părți. A reiterat că inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în considerentele deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, a reținut că plata sumei de 50.000 euro reprezintă o plată a prețului vânzării. De asemenea, a învederat că recurentul-pârât-reclamant nu a făcut nicio referire la împrejurarea că a ridicat prețul contractului, neconsiderând că acel contract nu produce efecte juridice. Totodată, a arătat că, în speță, contrar susținerilor părții adverse, contractul a fost valabil încheiat, iar, dacă acesta nu ar fi fost valabil încheiat, ar fi fost anulat și nu rezoluționat, întrucât rezoluțiunea este o sacțiune care intervine în cazul neexecutării unei obligații născute dintr-un contract valabil încheiat. Totodată, în opinia intimatul-reclamant-pârât nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat și nici a prezumției lucrului judecat, între cele două litigii (cel finalizat prin nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și prezentul litigiu), neexistând nici identitate de obiect și nici identitate de cauză. În privința obiectului a precizat că, în primul litigiu s-a solicitat rezoluțiunea și restituirea apartamentului, iar, în cel de-al doilea, s-a cerut restituirea prețului, iar referitor la cauză, a arătat că nu se poate reține identitatea acesteia în situația (incidentă speței) în care apar împrejurări de fapt noi care nu aveau cum să fie luate în considerare la momentul soluționării primului litigiu, când prețul nu se plătise. Intimatul-reclamant-pârât a susținut și că nu pot fi primite criticile prin care partea adversă a afirmat că ar fi aplicabile regulile răspunderii civile delictuale, în speță, în opinia sa, nepunându-se problema incidenței acestora câtă vreme între părți s-a încheiat un contract perfect valabil, care, ulteriori, a fost rezoluționat. Astfel, a arătat că, așa cum au reținut și instanțele de fond, contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat (rezoluționat) la data de 12 decembrie 2019, iar prețul a fost plătit la data de 30 martie 2018, într-un moment în care contractul de vânzare-cumpărare era în ființă. În raport cu cele reținute în doctrină, intimatul-reclamant-pârât a subliniat că nicăieri nu se menționează că răspunderea civilă delictuală al interveni și în cazul rezoluțiunii unui contract perfect valabil, ci efectul principal al rezoluțiunii unui contract este restituirea tuturor prestațiilor care au fost executate în temeiul acelui contract. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurentul-pârât-reclamant B. nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către intimatul-reclamant-pârât A.. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 23 aprilie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată, cu citarea părților, la data de 11 iunie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, recurentul-pârât-reclamant a afirmat nelegalitatea deciziei recurate în raport cu soluția dată motivului de apel ce a vizat respingerea de către tribunal a excepției autorității de lucru judecat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate anterior între părți, susținere ce urmează a fi analizată în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. în care este încadrabilă. Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele devolutive, la data de 18 septembrie 2009, între recurentul-pârât-reclamant B., în calitate de vânzător, și intimatul-reclamant-pârât A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de B.N.P. "C.", prin care recurentul-pârât-reclamant i-a vândut intimatului-reclamant-pârât apartamentul nr. x situat în București, str. x, în cuprinsul acestuia menționându-se că prețul declarat de părți este de 50.000 euro, echivalent a 212.895 RON, la cursul BNR din data de 18 septembrie 2009, sumă pe care, vânzătorul a primit-o integral de la cumpărător la data autentificării, dată de la care acesta a intrat în stăpânirea de drept și de fapt asupra apartamentului cumpărat. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 6 octombrie 2016, reclamantul (recurentul-pârât-reclamant din prezenta cauză) B. l-a chemat în judecată pe pârâtul (intimatul-reclamant-pârât din prezenta cauză) A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în București și repunerea părților în situația anterioară. În dosarul nr. x/2016, prin sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. C. și a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât să restituie recurentului-pârât-reclamant B. apartamentul nr. x situat în București, str. x, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 5.555 de RON, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că a fost făcută dovada faptului că prețul de 50.000 euro nu a fost plătit, din probatoriul administrat rezultând că, în speță, cumpărătorul nu deținea veniturile necesare achitării acestuia. Apelul declarat de intimatul-reclamant-pârât A. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 119A din data de 8 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, menținută prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembre 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă (prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de intimatul-reclamant-pârât A.). Anterior declarării recursului, la data de 30 martie 2018, intimatul-reclamant-pârât A. a consemnat suma de 232.845 RON (echivalentul a 50.000 de euro la cursul BNR) la E.., iar, la data de 2 mai 2018, suma, reprezentând preț al contractului de vânzare-cumpărare, a fost retrasă din contul D. de către recurentul-pârât-reclamant B., prin reprezentat. În prezentul litigiu, recurentul-pârât-reclamant, prin întâmpinarea formulată în fața tribunalului, s-a apărat împotriva capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea sa la restituirea sumei reprezentând prețul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. "C.", invocând autoritatea de lucru judecat a celor reținute în considerentele sentinței nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că în sarcina sa nu se va stabili nicio obligație ca urmare a desființării contractului cât timp partea adversă nu a făcut dovada plății prețului, acesta fiind și motivul rezoluțiunii contractului. Tribunalul a constatat că nu se poate reține excepția autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului București în raport de obligația recurentului-pârât-reclamant privind restituirea sumei de bani plătită cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că prin această sentință s-a dispus rezoluțiunea vânzării și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantului să restituie imobilul intimatului-pârât-reclamant B.. Totodată, a apreciat că, deși este adevărat că, în litigiul anterior, s-a reținut expres că în sarcina intimatului-pârât-reclamant nu se va stabili nicio obligație ca urmare a desființării contractului cât timp cealaltă parte nu a făcut dovada plății prețului, acesta fiind și motivul rezoluțiunii contractului, nu există autoritate de lucru judecat deoarece instanța nu s-a pronunțat cu privire la restituirea prețului întrucât la momentul respectiv acesta nu fusese achitat, plata fiind efectuată la 30 martie 2018, deci după pronunțarea de către instanța de apel, fiind invocată în recurs (în dosarul nr. x/2016) ca o situație nouă, ce nu a făcut obiectul judecății. A mai reținut și că, deși a fost rezoluționat contractul prin hotărâre iar apelul a fost respins, intimatul-pârât-reclamant a ridicat suma de 232.845 RON, reprezentând preț al contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, după rămânerea definitivă a deciziei pronunțate în apel, prin decizia civilă nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, părțile trebuie repuse integral în situația anterioară. Instanța de apel, prin decizia recurată, a validat raționamentul tribunalului, arătând că în mod corect prima instanță a analizat considerentele sentinței civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, dar și pe cele ale deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, prin raportare și la împrejurarea nouă apărută pe parcursul desfășurării litigiului, respectiv consemnarea prețului aferent contractului de vânzare-cumpărare și ridicarea acestuia de către reprezentantul recurentului-pârât-reclamant, ulterior soluționării apelului împotriva sentinței prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului. Pin urmare, a arătat că situația de fapt, la momentul la care în prezentul dosar prima instanță a soluționat cauza, era diferită de cea de la momentul la care Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 întrucât, între timp, prețul a fost consemnat de cumpărător și ridicat de vânzător, iar analiza puterii de lucru judecat se impunea a se face și din această perspectivă. Totodată, a apreciat că nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat nici statuările din cuprinsul deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă referitoare la lipsa de efecte juridice a plății efectuate pe parcursul soluționării litigiului, cât timp acestea au vizat plata ca situație de fapt nouă intervenită după pronunțarea soluției de către instanța de apel, împrejurare care nu putea fi valorificată însă în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, în care instanța analizează doar aspectele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., soluția instanțelor de fond neputând fi verificată și sub aspectul temeiniciei. În esență, ceea ce a pretins recurentul-pârât-reclamant este nesocotirea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, cu privire la lipsa de efecte juridice a plății prețului și la neobligarea sa la restituirea acestuia, precum și că, în ipoteza în care s-ar menține hotărârea recurată, s-ar ajunge în situația în care va fi contrazisă sentința civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 pronuntă în același dosar, prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât să îi restituie imobilul, fără a se stabili în sarcina sa vreo obligație. Critica este nefondată. Autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementării actuale, două manifestări procesuale, respectiv aceea de excepție procesuală și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit aspect în legătură cu raporturile juridice dintre părți. În manifestarea sa de excepție procesuală [art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], aceasta corespunde unui efect negativ de natură să oprească a doua judecată, iar, valorificarea prezumției, respectiv a efectului pozitiv al lucrului judecat [art. 431 alin. (2) C. proc. civ..], presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Ca atare, cum autoritatea de lucru judecat prezintă o importanță primordială pentru securitatea raporturilor juridice, fiind de natură a pune capăt proceselor repetate cu privire la aceeași chestiune litigioasă, atât timp cât temeiul este grefat pe aceeași situație de fapt, autoritatea de lucru judecat există, prin raportare la preeminența caracterului factual al cauzei. În același sens, în doctrină, s-a reținut faptul că doar într-o astfel de interpretare autoritatea de lucru judecat ar putea funcționa drept o piedică eficientă în fața încercărilor unei părți de a deduce judecății aceeași chestine litigioasă ce rezultă din aceleași fapte. Astfel, contrar celor susținute de către recurentul-pârât-reclamant, Înalta Curte reține că, prin sentința a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi incidentă în speță, instanța nu s-a pronunțat cu privire la restituirea prețului, ci, în circumstanțele în care a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți tocmai pentru că prețul nu fusese plătit, a dispus repunerea părților în situația anterioară prin stabilirea în sarcina intimatului-reclamant-pârât a obligație de a restitui imobilul către recurentul-pârât-reclamant. Or, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care s-a constatat rezoluțiunea presupune ca tot ce s-a executat în baza acestuia să fie restituit, însă singura obligație care era îndeplinită, la momentul la care instanțele devolutive s-au pronunțat în dosarul nr. x/2016, era cea de predare a imobilului către intimatul-reclamant-pârât, care a intrat în posesia acestuia fără a o îndeplini pe cea care îi revenea, respectiv aceea de a achita prețul contractului. Prin urmare, este evident că, față de situația de fapt reținută în litigiul anterior, nu se putea dispune repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic în raport cu o obligație care nu fusese executată - plata prețului. Totodată, în dosarul având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, instanța de recurs nu a valorificat împrejurarea că, după pronunțarea hotărârii din apel, la data de 30 martie 2018, intimatul-reclamant-pârât a consemnat prețul la dispoziția părții adverse, ci s-a raportat la situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, pe care nu o mai putea restabili în recurs, arătând că decizia recurată a fost pronunțată la data de 8 februarie 2018, iar o modificare a situației de fapt ulterior pronunțării deciziei instanței de apel nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să ducă la casarea acesteia. În ceea ce privește aprecierea instanței de recurs, potrivit căreia plata prețului după pronunțarea unei hotărâri în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului nu produce efecte juridice, Înalta Curte constată că interpretarea pe care o propune recurentul-pârât-reclamant nu poate fi primită, fiind una prin care partea scoate din context această concluzie a instanței. Contrar celor susținute de către recurentul-pârât-reclamant, constatarea privind lipsa efectelor juridice a plății prețului contractului de vânzare-cumpărare nu a fost reținută de către instanța de recurs cu relevanță pentru toate acțiunile prin care părțile ar putea invoca această situație de fapt, ci doar în raport cu soluționarea cererii de rezoluțiune a contractului și cu circumstanțele concrete din dosarul nr. x/2016 - plata prețului după pronunțarea hotărârii recurate prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Nu se poate reține nici că, prin menținerea sentinței pronunțate în prezenta cauză, s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de tribunal asupra cererii de rezoluțiune a contractului, cele statuate, în sensul că nu s-a făcut dovada plății prețului și că în sarcina recurentului-pârât-reclamant nu se va stabili nicio obligație în urma desființării contractului, neputându-se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, care se circumscrie unei alte situații de fapt, care a fost născută tocmai ca urmare a plății prețului de către intimatul-reclamant-pârât. Prin urmare, schimbarea situației de fapt avute în vedere la pronunțarea hotărârii a cărei autoritate de lucru judecat se invocă înlătură posibilitatea părții de a se apăra prin opunerea cu valoare de adevăr în prezentul litigiu a acestor dezlegări din procesul anterior. Este lipsită de finalitatea urmărită de recurentul-pârât-reclamant și critica prin care acesta susține că în mod greșit s-a reținut că temeiul restituirii este răspunderea civilă contractuală, neputându-se constata nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul aplicării greșite a unor norme de drept material, ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, analizând critica prin care se afirmase caracterul neîntemeiat al acțiunii intimatului-reclamant-pârât, din perspectiva temeiului de drept invocat în susținerea acesteia, instanța de apel a constatat caracterul nefondat, apreciind că argumentele părții sunt contrare efectelor rezoluțiunii contractelor, astfel cum acestea au fost interpretate în mod constant atât în doctrină, cât și în jurisprudență. A constatat că singurul temei juridic în baza căruia se poate cere restituirea prestațiilor ce au fost executate în temeiul unui contract desființat este cel contractual cât timp plata prețului s-a făcut în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în schimbul predării dreptului de proprietate asupra apartamentului, fiind fără relevanță din acest punct de vedere faptul că plata efectivă a acestuia nu a fost făcută concomitent cu încheierea actului, în sensul de instrumentum, câtă vreme intenția părților a fost clară cu privire la natura actului încheiat. De asemenea, a constatat că, deși rezoluțiunea contractului produce efecte retroactiv, considerându-se că acesta nu a fost încheiat niciodată, în situația în care restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului se solicită printr-o acțiune separată decât cea având ca obiect rezoluțiunea, temei al acesteia sunt tot dispozițiile legale în materie contractuală, aceasta fiind una subsecventă, în care se pune în discuție efectele pentru părți ale neexecutării obligațiilor contractuale de către una dintre aceasta, faptul ilicit ce a determinat situația litigioasă fiind o neexecutare a obligațiilor contractuale și nicidecum unul delictual. În plus, raportat la momentul la care s-a pronunțat în mod definitiv soluția cu privire la rezoluțiunea contractului, respectiv data respingerii recursului prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că nu poate fi primită nici concluzia potrivit căreia acțiunea de față ar fi trebuit întemeiată pe dispozițiile legale în materia plății nedatorate, plata efectuată în cauză fiind făcută în temeiul contractului cât timp acesta era încă în ființă la momentul efectuării ei. Or, chiar dacă s-ar accepta opinia recurentului-pârât-reclamant că în mod greșit instanța de apel a reținut că temeiul acțiunii îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, nici în atare circumstanțe nu se poate concluziona în sensul nelegalității deciziei atacate, în contextul în care prin aceasta s-a menținut soluția tribunalului în sensul obligării recurentului-pârât-reclamant la restituirea prețului, în raport de împrejurarea că instanțele, în litigiul anterior, au dispus definitiv rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și obligarea recurentului-pârât-reclamant la restituirea apartamentului cumpărat, plata prețului făcută ulterior pronunțării hotărârii, dar până la rămânerea definitivă a acesteia, nu se mai justifică și se impune a fi restituită tot în baza principiului repunerii părților în situația anterioară. Efectul esențial al rezoluțiunii îl reprezintă desființarea retroactivă a contractului, astfel că părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii acestuia, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat. De altfel, chiar instanța de apel a reținut incidența efectelor rezoluțiunii contractului, care, în speță, în mod cert, reprezintă temeiul în care s-a dispus restituirea prețului contractului. Este nefondată și critica prin care recurentul-pârât-reclamant pretinde nesocotirea de către instanță a principiului disponibilității care impunea soluționarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, critică aptă a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Or, instanța de apel a soluționat cauza în raport cu cele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, prin care intimatul-reclamant-pârât a argumentat pretenția de restituire a prețului prin efectele rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, dând eficiență acestor efecte ce impun repunerea părților în situația anterioară, a apreciat întemeiată solicitarea intimatului-reclamant-pârât și a menținut soluția pronunțată de tribunal asupra acestui capăt de cerere. Astfel, o atare modalitate de soluționare a cauzei nu relevă niciun act de încălcare a principiului disponibilității, judecarea pricinii realizându-se în coordonatele trasate și stabilite prin argumentele prezentate în susținerea cererii de chemare în judecată. Prin urmare, față de cele anterior arătate, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererea de recurs și legalitatea hotărârii atacate în raport cu acestea și cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Reținând soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, astfel cum aceasta a fost menționată anterior, constatând, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât-reclamant, apreciază întemeiată cererea formulată de intimatul-reclamant-pârât A. și îl va obliga pe recurentul-pârât-reclamant B. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.760 RON, dovedite prin factura și chitanța aflate la dosarul de recurs și a căror valoare este considerată a fi corespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocatul ales al intimatului-reclamant-pârât, care a formulat întâmpinare și s-a prezentat în fața instanței susținând poziția părții pe care o reprezintă.