ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1260/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 august 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2018, reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. (fostă A.) în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), a solicitat să se dispună:

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, raportat la valoarea contractului a cărui anulare se solicită.

Prin cererea reconvențională s-a solicitat, în situația în care instanța va aprecia că se impune admiterea acțiunii reclamantei și restabilirea situației anterioare, obligarea reclamantei-pârâte la restituirea prețului achitat de pârâta-reclamantă în cuantum de 196.455 RON plus TVA, preț actualizat cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală, până la data restituirii efective a acestuia.

Reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. (fostă A.) a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 250 din 15 ianuarie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 29 ianuarie 2019.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din Camera de Consiliu de la 1 februarie 2019, a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 7 februarie 2019.

La termenul din 14 martie 2019 instanța a luat act de faptul că reclamanta-pârâtă nu a mai susținut excepția netimbrării cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 2661 din 17 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea principală privind pe reclamanta-pârâtă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., astfel cum a fost modificată și precizată; s-a admis cererea reconvențională astfel cum a fost precizată; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D.; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului menționat, în sensul restituirii în tot a prestațiilor executate de reclamanta-pârâtă și de pârâta-reclamantă în temeiul acestui contract; pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a contravalorii lipsei de folosință cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D., calculată de la data încheierii acestui contract și până la data restituirii imobilelor, precum și la plata dobânzii legale, respectiv:

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.051.246 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru perioada 12.01.2006-11.12.2018;

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 558.328,53 RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 12.01.2006-11.12.2018;

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a contravalorii lipsei de folosință de la data de 12.12.2018 și până la data restituirii imobilelor, precum și la plata dobânzii legale aferente, până la data plății;

Reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 196.456 RON, cu titlu de preț achitat în baza contractului menționat, a sumei de 144.257,64 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație până la data de 30 iunie 2020 a prețului, a sumei de 266.017,93 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 iulie 2020.

Pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 35.258 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a luat act de faptul că pârâta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

S-au compensat sumele la care a fost obligată pârâta-reclamantă cu sumele la care a fost obligată reclamanta-pârâtă, până la concurența celei mai mici dintre acestea.

Împotriva acestei sentințe, pârâta reconvenientă B. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac exercitate, schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii formulate de BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., ca neîntemeiată. S-a menționat expres că se formulează apel și împotriva încheierilor primei instanțe prin care aceasta a respins obiecțiunile la raportul de expertiză administrat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor prin care au fost respinse obiecțiunile la expertiză și a sentinței civile nr. 2661 din 17 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A.; apelanta a fost obligată la plata sumei de 3016,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 9 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018*, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici referitoare la existența cauzei contractului de vânzare-cumpărare care a operat între părți.

Astfel, s-a arătat că instanțele anterioare au menționat, în considerentele hotărârilor pronunțate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deși cele două ipoteze nu pot coexista.

În motivarea instanței de apel, lipsa cauzei a avut ca și motiv de bază faptul că a fost obligată prin sentința civilă nr. 8635/20.12.2000 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare:

"argumentul apelantei-pârâte referitor la negocierea prețului și deci existența unei cauze la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi reținut prin sentința civilă nr. 8635/20.12.2000, reclamanta (n.n . . . . . . . . . .) a fost obligată la semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Or, prin însăși natura sa contractul presupune o contraprestație, iar stabilirea unui preț era parte a obligațiilor stabilite de instanțele judecătorești, nu o inițiativă proprie a vânzătorului (...). Scopul imediat pentru care reclamanta-pârâtă a încheiat contractul nu a vizat obținerea prețului vânzării, ci respectarea hotărârii judecătorești ulterior desființată".

Recurenta-pârâtă consideră că acest argument nu poate fi primit, deoarece sentința civilă nr. 8635/20.12.2000 nu a avut rolul unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, ci a obligat intimata la încheierea contractului, respectiv la executarea unei obligații de a face.

Pentru existența cauzei trebuie să fie vorba de un preț determinat și serios.

Prețul nu a fost stabilit prin sentința civilă nr. 8635/20.12.2000, cum greșit a apreciat instanța de apel, ca fiind "o parte a obligațiilor stabilite de instanțele judecătorești, nu o inițiativă proprie".

Din contră, acesta a fost stabilit prin procesul-verbal de negociere nr. x/10.01.2006, anexat la dosarul cauzei, rezultând indubitabil că prețul a fost unul determinat și serios, negociat de comun acord de părți în deplină cunoștință de cauză, în scopul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți este menționat expres procesul-verbal de negociere nr. x/10.01.2006, de unde rezultă existența prețului negociat și asumat și, implicit, existența unei cauze.

Un alt aspect ce ține de motive contradictorii este acela care se referă la restituirea fructelor civile.

Pe de o parte, instanța de apel a afirmat că principiul restitutio in integrum este guvernat de regulile aplicabile îmbogățirii fără justă cauză, iar, pe de altă parte, a apreciat că în mod corect a fost luată în calcul întreaga perioadă (2006-2018), indiferent de sezon, prin raportare la niște criterii abstracte.

Îmbogățirea fără justă cauză presupune ca îmbogățirea unei părți și însărăcirea celeilalte să fie din aceeași cauză.

Așadar, prin aprecierea criteriului îmbogățirii, pârâta și-a mărit patrimoniul strict cu valoarea fructelor civile efectiv obținute, iar nu cu totalitatea fructelor civile ce puteau fi obținute.

Interpretarea instanțelor anterioare se grevează pe o prezumție a culpei, în cauză neputând fi vorba de neglijarea unor obligații de exploatare a bunului, pe care instanța să o acrediteze.

În prezenta cauză, pârâta a arătat că nu poate fi vorba de o exploatare a bunului imobil în afara sezonului estival și că nu pot fi ignorate investițiile care au făcut imposibilă folosirea bunului, chiar dacă acesta se afla în proprietatea intimatei.

Prin urmare, aspectele menționate nu pot fi imputate pârâtei și nici nu pot fi considerate neglijență.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța nu a dat curs aplicării principiului specialității capacității persoanelor juridice.

Sub acest aspect, s-a arătat că reclamanta a solicitat de la pârâtă ceea ce nu avea cum să obțină ea însăși, așa cum se prevede în extrasele de certificate constatatoare ale celor două societăți. Din aceste documente rezultă că niciuna dintre societăți nu avea prevăzut codul CAEN 5520, aferent activităților de închiriere care să poată genera veniturile înscrise în obiectivele expertizei.

Instanța de fond a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

De asemenea, s-au încălcat dispozițiile art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Acest articol reglementează principiul plus petita/extra petita, instanța de fond acordând intimatei-reclamante mai mult decât a solicitat sau, mai degrabă, ce nu a solicitat.

Recurenta-pârâtă a reiterat faptul că nu avea cum să obțină fructe civile din activități conform codului CAEN 5520.

Practic, autoarea căii de atac se află în situația în care este nevoită să restituie fructele civile pe care nu avea cum să le obțină, unei persoane juridice care, la rândul ei, nu avea cum să obțină respectivele fructe civile, chiar dacă imobilele erau în posesia acesteia.

Fructele civile care puteau fi solicitate de la pârâtă sunt cele prevăzute conform codului CAEN 5510, cod CAEN care este avizat reclamantei.

Așadar, cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară pentru bunuri mobile și imobile situate în Constanța, județul Constanța, realizat de către doamna expert inginer E., recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că acesta nu este câștigat cauzei, deoarece expertul a analizat elemente străine de obiectul judecății.

Cu toate acestea, instanțele anterioare consideră, în mod greșit, că aceste venituri pot fi obținute.

O altă critică se referă la faptul că instanța s-a pronunțat cu privire la ceea ce reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că fructele civile pe care le-a obținut nu se circumscriu celor solicitate de către reclamantă.

Reclamanta nu a solicitat niciodată contravaloarea tarifelor de cazare, acestea fiind calculate de la sine putere, strict prin analiza abstractă, de către expert în cadrul raportului de expertiză evaluatorie.

De asemenea, pârâta a menționat că nu a putut obține autorizație de funcționare de la Primăria Costinești și nici clasificarea/autorizarea imobilelor cu destinația "spații de cazare", deoarece nu avea dreptul de folosință asupra terenului aferent imobilelor, intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. refuzând, în mod constant, să închirieze pârâtei terenul care era proprietatea sa.

Refuzul nejustificat a făcut obiectul unui litigiu finalizat prin sentința civilă nr. 8279/21.06.2011.

Deși conform acestei sentințe reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. a fost obligată să închirieze terenul, contractul de închiriere s-a încheiat abia la data de 26 iunie 2017, reclamanta refuzând să dea curs dispozițiilor obligatorii ale sentinței până la acest moment.

Expertiza efectuată a fost una defectuoasă, întrucât expertul a ignorat cu desăvârșire că nu a fost clasificat și nici avizat acest spațiu ca restaurant până în anul 2014, deși aceste informații erau publice și puteau fi obținute de la Ministerul Turismului.

De asemenea, în cadrul raportului de expertiză evaluatorie, nu au fost analizate documentele contabile înregistrate de societate, din care se poate observa că nu sunt înregistrate încasări specifice cazării turiștilor sau activității de alimentație publică/restaurant.

Singurele fructe civile efectiv obținute de pârâtă au fost cele din chiriile încasate în baza contractelor de închiriere încheiate pe termen lung, chirii care nu au fost cerute sau probate de intimata-reclamantă.

În accepțiunea recurentei-pârâte, momentul aplicării eventualei relei-credințe ar trebui să fie data pronunțării hotărârii din anul 2015.

Motivarea instanței de fond, susținută și de instanța de apel, cu privire la momentul aplicării relei-credințe nu poate fi primită din aceleași considerente pentru care instanța a considerat că trebuie restituite fructele civile în integralitatea lor.

Practic, instanța de apel își bazează argumentele cu privire la desființarea contractului de vânzare-cumpărare pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, însă când vine vorba de momentul aplicării aceluiași raționament vizând sentința civilă nr. 8635/20.12.2000, instanța nu o consideră ca fiind autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a apreciat că restituirea fructelor civile conform dispozițiilor art. 486 din C. civ. de la 1864 ar trebui să opereze de la acel moment, iar nu din momentul încheierii contractului efectiv, până la acel moment fiind de bună-credință și sentința civilă nr. 8635/20.12.2000 bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

S-a mai invocat faptul că instanța de judecată nu a aplicat principiul restitutio in integrum în ceea ce o privește pe pârâta-reclamantă.

Astfel, s-a arătat că pârâta a solicitat, prin cererea reconvențională, în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil, să fie repuse părțile în situația anterioară.

Instanța de judecată a dat curs acestei cereri și a repus doar reclamanta-pârâtă în situația anterioară.

Cu privire la restituirea prețului care a fost solicitat de către pârâtă, instanța de judecată nu a dat curs acestei cereri decât parțial.

Instanța de apel a menținut soluția pronunțată de către tribunal și a restituit prețul plătit aferent contractului de vânzare-cumpărare parțial, în cuantum de 196.456 RON.

Cu toate acestea, prețul plătit efectiv de către pârâtă este suma de 196.456 RON, la care se adaugă TVA. Astfel, prețul ce se presupune că ar trebui să fie plătit este în cuantum de 233.783 RON, conform facturii atașate contractului de vânzare-cumpărare.

Raportat la suma reală care a fost solicitată și care trebuia să fie restituită, se poate deduce că principiul restitutio in integrum nu a operat.

Mai mult, raportul de expertiză stabilește că prețul este de 196.456 RON, la care se adaugă TVA, însă instanța de fond a înțeles, nemotivat, să dispună restituirea prețului fără TVA.

În decizia atacată nu se regăsește o mențiune sau un argument pentru care nu a fost acordată întreaga sumă de bani în baza principiului restitutio in integrum, instanța omițând să se pronunțe cu privire la această solicitare formulată inclusiv prin concluziile scrise înaintate instanței.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost comunicat intimatei-reclamante BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. la data de 28 iunie 2022, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 4 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat, în drept, recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., au fost dezvoltate critici care sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, întrucât se susține încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 397 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. aduce în dezbatere motivarea contradictorie a hotărârii de către instanța de apel.

Astfel, s-a arătat că instanțele anterioare au menționat, în considerentele hotărârilor pronunțate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deși cele două ipoteze nu pot coexista.

Recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi primit argumentul instanței de apel, deoarece sentința civilă nr. 8635/20.12.2000 nu a avut rolul unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, ci a obligat intimata la încheierea contractului, respectiv la executarea unei obligații de a face.

Un alt aspect ce ține de motive contradictorii este acela care se referă la restituirea fructelor civile. Pe de o parte, instanța de apel a afirmat că principiul restitutio in integrum este guvernat de regulile aplicabile îmbogățirii fără justă cauză, iar, pe de altă parte, a apreciat că în mod corect a fost luată în calcul întreaga perioadă (2006-2018), indiferent de sezon, prin raportare la niște criterii abstracte.

Aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte reținând că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

În ipoteza valorificării acestui caz de casare, legala motivare a căii de atac impune părții, pe de o parte, să individualizeze ipoteza de nemotivare de care se prevalează și, totodată, să precizeze inechivoc statuările împotriva cărora se îndreaptă critica, dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin pricinii al considerentelor.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză a invocat că este incidentă ipoteza existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei care face obiectul recursului, în sensul că instanțele anterioare au menționat, în considerentele hotărârilor pronunțate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deși cele două ipoteze nu pot coexista.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situație nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut, prin valorificarea probatoriului administrat, că pentru vânzător cauza contractului nu a existat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D. fiind încheiat de către acesta exclusiv în considerarea efectului executoriu al sentinței civile nr. 8635/20.12.2000 a Tribunalului București, secția comercială (dosar nr. x/2000). Scopul imediat pentru care reclamanta-pârâtă a încheiat contractul nu a vizat obținerea prețului vânzării, ci respectarea hotărârii judecătorești ulterior desființată.

În acest context, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-un mod clar și convingător argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice privind autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în privința modului de încheiere a contractelor de asociere ce au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, în scopul eludării unor dispoziții imperative ale legii, analizând pretențiile și apărările părților, în limitele determinate de ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Se constată, așadar, că instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, astfel încât nu se poate considera că este vorba de o nemotivare a hotărârii sau de reținerea unor motive contradictorii, cum susține recurenta.

Instanțele devolutive au reținut, în mod temeinic și legal o cauză ilicită în ceea ce privește încheierea contractului de asociere în participațiune, scopul acestuia fiind fraudarea legii și obținerea beneficiilor stabilite prin Legea nr. 133/1999. Totodată, au reținut lipsa cauzei în ceea ce privește încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare face obiectul dosarului de față, scopul încheierii contractului fiind respectarea sentinței civile nr. 8635 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București și, nicidecum, obținerea prețului vânzării.

Așadar, ambele instanțe de fond au apreciat că este vorda de lipsa cauzei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nefiind în situația unei motivări contradictorii.

Este lipsită de fundament susținerea recurentei B. S.R.L., potrivit căreia negocierea prețului ar înlătura lipsa cauzei, în condițiile în care negocierea a fost realizată în scopul respectării sentinței civile nr. 8635 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, ulterior desființată.

Prin recursul formulat, autoarea căii de atac susține faptul că ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului, întemeindu-se pe dispozitivul aceleiași sentințe, fără să se raporteze în vreun fel la argumentele avute în vedere de instanțele anterioare, în temeiul cărora a fost stabilită reaua-credință cu care a acționat societatea B. S.R.L. la încheierea contractului.

Instanțele penale au reținut, cu titlu definitiv, faptul că B. S.R.L. a încheiat contractul cu rea-credință, astfel încât în mod temeinic și legal, a fost înlăturată susținerea recurentei, potrivit căreia momentul aplicării relei-credințe ar trebui să fie cel al pronunțării hotărârilor penale. Ținând cont de reaua-credință a recurentei B. S.R.L., aceasta nu mai poate susține faptul că BTT își invocă propria culpă raportându-se la împrejurarea că reprezentantul său a încheiat actele frauduloase, atât timp cât apelanta avea cunoștință de cauza ilicită, urmărind direct fraudarea Legii nr. 133/1999.

Cele statuate de jurisdicția penală se repercutează cu efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul civil în măsura în care dau, într-adevăr, dezlegare problemei litigioase.

Mai mult, constatările factuale asupra chestiunilor litigioase care vizează reaua sau buna-credință impusă ca principiu tuturor subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, sunt demonstrate ori infirmate judiciar pe baza probelor și susținerilor părților, având aptitudinea de a fi disputate numai în fața instanțelor devolutive, astfel încât nu pot fi cenzurate în recurs.

În consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, reținând că decizia recurată este legală din perspectiva criticii formulate.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

Deși invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta consideră că în cauză a fost încălcat principiul disponibilității, respectiv dispozițiile art. 9 din C. proc. civ.

Această critică se încadrează, în realitate, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul și limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilității, fiind stabilite prin cererile și apărările părților. Obiectul acțiunii reprezintă pretenția dedusă judecății, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată, în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte. Acest principiu beneficiază de o reglementare suplimentară celei de la art. 9 din C. proc. civ. și anume la art. 22 alin. (6) din același cod. Judecătorul este dator să se pronunțe asupra tuturor aspectelor cerute și totodată, trebuie să se abțină să depășească limitele competențelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată.

În cauză, instanța nu a încălcat principiul disponibilității, analiza acesteia limitându-se la ceea ce au solicitat părțile, astfel că nu a acordat altceva decât s-a cerut.

Înalta Curte constată că prima instanță a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și nu a acordat BTT mai mult decât a cerut, așa cum susține autoarea recursului.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata valorii lipsei de folosință a imobilelor, aceasta fiind calculată în cadrul expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză de către doamna expert E..

Așadar, instanțele de fond au obligat recurenta la plata valorii lipsei de folosință, astfel cum a solicitat reclamanta BTT prin cererea de chemare în judecată, criticile formulate de B. S.R.L. sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Cu privire la cererea adițională și posibilitatea pârâtei-reclamante de a achita contravaloarea lipsei de folosință, precum și interpretarea concretă a acesteia, instanța de apel a reținut următoarele: Conform art. 485 din C. civ. de la 1864 "posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când poseda cu buna-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreuna cu lucrul, proprietarului care-l revendica". Fructele civile sunt venituri în bani obținute prin exploatarea bunurilor, adică prin cedarea folosinței lor unei alte persoane în schimbul unei sume de bani, plătite periodic de către aceasta.

Desigur, aplicarea principiului actul nul nu produce nici un efect (principiu ce constituie unul dintre efectele nulității actului juridic) presupune o repunere a părților în situația anterioară, cu toate implicațiile derivate din această repunere. Părțile sunt ținute să își restituie prestațiile efectuate și să își înapoieze bunurile, cu toate accesoriile acestora.

În urma analizei acestor aspecte, instanța de prim control judiciar a concluzionat că restituirea fructelor în cazul posesorului de rea-credință presupune restituirea fructelor culese sau cele care ar fi putut fi culese, însă această obligație a fost neglijată sau nerespectată voit de partea obligată la restituire.

Apelanta-pârâtă a susținut faptul că ar fi fost împiedicată să obțină autorizațiile necesare refacerii construcțiilor înstrăinate de reclamanta-pârâtă și că a reușit să efectueze reparații abia după 2017, când a obținut în instanță dreptul asupra terenului aferent acestor construcții.

Cu toate acestea, făcând din nou trimitere la concluziile hotărârilor penale anterior citate, Curtea de Apel București a reținut că pârâta-reclamantă nu avea ca obiect de activitate exploatarea acestor construcții încă de la momentul semnării acordului de participațiune, neputându-se prevala de potențialele obstacole generate de absența unui titlu valabil asupra suprafețelor de teren.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat argumentul potrivit căruia nu ar fi intrat în obiectul de activitate al societății reclamante exploatarea vilelor înstrăinate.

Sub acest aspect, a reținut că obiectul contractului în participațiune a fost reprezentat de exploatarea în comun a activului vile cu profil de cazare, cabinet medical, farmacie, recepție. Părțile s-au înțeles să păstreze profilul și activitatea unității pe toată durata executării asocierii și să asigure pentru turiști întregul contract de servicii prevăzut în contractul de prestări servicii. Rezultă, așadar, că scopul încheierii acordului de asociere a fost reprezentat de prestarea activităților de turism pentru bunurile menționate, destinația acestor bunuri nu a fost schimbată în niciun moment al relației contractuale dintre părți, iar faptul că pârâta nu a dobândit/nu a avut avizele necesare efectuării activităților de turism pentru aceste tipuri de cazări constituie o faptă imputabilă acesteia.

Contrar poziției apelantei referitoare la prestarea efectivă a serviciilor de turism, din cercetarea obiecțiunilor la raportul de expertiză evaluatorie, instanța de apel a observat că aceasta a prezentat, punctual, activitățile de turism gestionate încă din anul 2006, prevalându-se de necesitatea efectuării unor reparații, caracterul limitat al sezonului estival, imposibilitatea de achiziționare a unor pachete de turism profitabile din cauza numărului redus de camere etc. Curtea a conchis în sensul că toate aceste aspecte pledează pentru caracterul formal al apărărilor referitoare la absența codului CAEN 5520 din profilul BTT, dar și din profilul B. S.R.L.

În privința modului efectiv de calcul al valorii lipsei de folosință pentru perioada anilor 2006-2018, instanța de apel a constatat că expertul a utilizat date științifice, notând și datele puse la dispoziție de către pârâta-reclamantă. Contrar susținerilor pârâtei, expertul a luat în considerare gradul de ocupare și dinamica sezonului estival, fundamentându-și concluziile pe studii de specialitate și utilizând metode de evaluare acreditate.

Cum ansamblul criticilor reluate în etapa apelului au vizat chestiuni corect tranșate, observând că prima instanță a reținut în mod legal puterea de lucru judecat a hotărârilor în materie penală și civilă, că nulitatea absolută a contractului presupune aplicarea consecventă a principiului actul nul nu produce efecte, că expertul a fundamentat științific și prin indicarea de date concrete puse la dispoziție de părți concluziile sale, Curtea de Apel București a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă.

Autoarea recursului a mai invocat faptul că instanța de judecată nu a aplicat principiul restitutio in integrum în ceea ce o privește pe pârâta-reclamantă. Astfel, s-a arătat că pârâta a solicitat, prin cererea reconvențională, în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil, să fie repuse părțile în situația anterioară. Instanța de judecată a dat curs acestei cereri și a repus doar reclamanta-pârâtă în situația anterioară. Cu privire la restituirea prețului care a fost solicitat de către pârâtă, instanța de judecată nu a dat curs acestei cereri decât parțial. Instanța de apel a menținut soluția pronunțată de către tribunal și a restituit prețul plătit aferent contractului de vânzare-cumpărare parțial, în cuantum de 196.456 RON. Cu toate acestea, prețul plătit efectiv de către pârâtă este suma de 196.456 RON, la care se adaugă TVA. Astfel, prețul ce se presupune că ar trebui să fie plătit este în cuantum de 233.783 RON, conform facturii atașate contractului de vânzare-cumpărare. Raportat la suma reală care a fost solicitată și care trebuia să fie restituită, se poate deduce că principiul restitutio in integrum nu a operat. Mai mult, raportul de expertiză stabilește că prețul este de 196.456 RON, la care se adaugă TVA, însă instanța de fond a înțeles, nemotivat, să dispună restituirea prețului fără TVA. În decizia atacată nu se regăsește o mențiune sau un argument pentru care nu a fost acordată întreaga sumă de bani în baza principiului restitutio in integrum, instanța omițând să se pronunțe cu privire la această solicitare formulată inclusiv prin concluziile scrise înaintate instanței.

Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost invocate omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Înalta Curte reamintește faptul că instanța supremă judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.

În cauza de față, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenței acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecință, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.