ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2227/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 9 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună:

- constatarea nulității absolute a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, autentificat sub nr. x/16.11.2000 de BNP B. și a Actului adițional la contractul de leasing imobiliar autentificat sub nr. x/11.09.2002 de BNP B.;

- constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2002 de BNP B.;

- repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor a căror nulitate se solicită în sensul restituirii prestațiilor executate;

- dispunerea rectificării înscrierilor în cartea funciară în sensul radierii mențiunilor efectuate în temeiul actelor a căror nulitate se solicită și înscrierii reclamantei ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul actelor a căror nulitate se solicită.

În subsidiar, în măsura imposibilității de restituire totală în natură a prestațiilor executate de reclamantă, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent a acestora, la valoarea actualizată de la data pronunțării hotărârii pentru partea ce nu poate fi restituită.

Prin cerere reconvențională, pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei la restituirea valorii actualizate a prețului plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul actelor a căror nulitate se solicită, cu aplicarea dobânzii legale de la data formulării cererii până la data restituirii, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor și investițiilor efectuate în legătură cu bunul imobil, inclusiv a taxelor și impozitelor achitate, cu recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a sumelor pretinse.

Prin sentința civilă nr. 3541/2019 din 28 noiembrie 2019 Tribunalul București, secția a V-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea principală și în parte cererea reconvențională; a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, autentificat sub nr. x/16.11.2000 de BNP B. și a Actului adițional la contractul de leasing imobiliar autentificat sub nr. x/11.09.2002 de BNP B. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2002 de BNP B..

A dispus repunerea părților în situația anterioară, astfel: a obligat pârâta să restituie reclamantei imobilele situate în București, bd. x, lot x, înscris în cartea funciară nr. x și lot x, înscris în cartea funciară nr. x, precum și contravaloarea actualizată la data pronunțării hotărârii a despăgubirii în sumă de 8130543 RON primită de pârâtă în temeiul H.G. nr. 619/2012 pentru exproprierea imobilului situat în București, bd. x, lot x, înscris în cartea funciară nr. x; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2941730 RON, reprezentând prețul actualizat plătit în temeiul contractelor a căror nulitate s-a constatat.

A respins restul pretențiilor pârâtei.

Sentința de fond a fost atacată de pârâta A. S.R.L., criticile sale vizând în principal cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar, petitele respinse din cererea reconvențională.

Dosarul a fost înregistrat sub același număr unic pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 229A din 9 februarie 2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Împotriva deciziei de apel pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 6 mai 2021 sub nr. x/2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal a fost respinsă în apel proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea sumelor achitate cu titlu de impozit și investiții pentru clădirile și terenurile a căror nulitate se solicită, pentru ca ulterior, prin decizia pronunțată să constate că nu s-a probat cuantumul sumelor achitate cu acest titlu; consideră că astfel au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., judecătorul neputând respinge cererea ca nedovedită, ci numai ca neîntemeiată. Din aceeași perspectivă, recurenta-pârâtă a susținut si caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii din 25 ianuarie față de considerentele cuprinse în decizia recurată.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru greșita aplicare și interpretare a legii, susținând că o cauză de nulitate poate fi anterioară sau cel mult concomitentă încheierii actului juridic. Recurenta-pârâtă a arătat că, citând din considerentele deciziei de apel, că sentința civilă nr. 5390/25.09.2000 a Tribunalului București prin care intimata-reclamantă a fost obligată la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare a fost deființată pe calea revizuirii după 17 ani de la pronunțare și, deci, nu putea fi constatată nulitatea actului juridic pentru o împrejurare ivită ulterior încheierii acestuia (făcând referire expresă la hotărârea pronunțată în cererea de revizuire, recurenta-pârâtă apreciază că aceasta, fiind ulterioară încheierii actelor a căror nulitate s-a constatat nu putea constitui motiv pentru anularea lor).

Subsumat aceluiași motiv de casare recurenta-pârâtă a susținut că în condițiile în care sentința nr. 5390/25.09.2000 a constituit cauza încheierii actelor a căror nulitate s-a constatat, desființarea acesteia pe calea revizuirii conduce la concluzia că dispariția acestei cauze este independentă de voința părților contractante.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a susținut că și în condițiile în care s-ar reține existența unei pretinse fraude la lege la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune nr. x/1999, aceasta nu poate fi extinsă asupra actelor subsecvente, fiecare act juridic având propria cauză și propriul scop. În același sens a arătat că prin decizia penală nr. 180A/27.06.2014 s-a statuat că lanțul cauzal a fost întrerupt prin pronunțarea sentinței civile nr. 5390/2000, cu privire la actele subsecvente contractului de asociere în participațiune aceeași decizie statuând că nu au fost anulate urmare a pronunțării sentințelor judecătorești de către instanțele comerciale, aceste ultime acte fiind încheiate prin negociere cu noua conducere a intimatei-reclamante.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în mor nelegal instanța de apel a înlăturat o prezumție legală printr-una judiciară, reținând o falsă autoritate de lucru judecat a unor considerente ale deciziei penale nr. 180A/27.06.2014. A arătat că sunt nerelevante considerentele deciziei penale vizând anularea unor prevederi din hotărârea prin care s-a aprobat încheierea contractului de asociere în participațiune, în primul rând raportat la faptul că hotărârea penală este obligatorie pentru instanța civilă numai în ceea ce privește existența faptei și a persoanei care a comis-o, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen..; a menționat în acest cadru că decizia penală nu a reținut nicio minimă participare din partea sa la activitatea infracțională, în procesul penal având calitatea de parte vătămată; a mai susținut că actele anulate în procesul penal sunt acte unilaterale de voință ale intimatei-reclamante, instanța de apel neidentificând fapte concrete ale recurentei-pârâte care să conducă la reținerea relei sale credințe, prin raționamentul expus instanța devolutivă de atac instituind o absurdă răspundere pentru fapta altuia. A arătat, totodată că buna credință este instituită printr-o prezumție legală (art. 1899 C. civ. din 1864) ce poate fi răsturnată prin proba contrară, în fapt instanța de apel înlăturând prezumția legală prin recurgerea la o prezumție judiciară.

În final, recurenta-pârâtă a criticat considerentele referitoare la pretinsa fraudă săvârșită la încheierea contractului de asociere în participațiune.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel din perspectiva încălcării normelor de drept material care reglementează excepțiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, fiind încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans. A invocat în cadrul acestui motiv de casare buna sa credință la încheierea actelor a căror nulitate s-a constatat, arătând că aceasta rezultă din faptul că aveau convingerea că tratează cu reprezentanții legali ai intimatei-reclamante, menționând prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55, art. 70 și art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, interpretate prin raportare la considerentele deciziei penale vizând nepronunțarea instanței asupra anulării actelor subsecvente de leasing, respectiv de vânzare. A mai susținut că aceste ultime acte trebuie analizate separat de contractul de asociere în participațiune, trebuind exceptate de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. Totodată, a susținut că intimata-reclamantă își invocă propria culpă, solicitând sancționarea unui terț pentru faptele propriii ale organelor sale de conducere.

În cadrul aceluiași motiv de casare recurenta-pârâtă a criticat și modalitatea de repunere în situația anterioară cu privire la imobilul ce a făcut obiectul exproprierii, apreciind că în mod nelegal instanța de apel a reținut reaua sa credință, dispunând obligarea la restituirea despăgubirii primite, iar nu a prețului achitat la momentul vânzării, cu încălcarea prevederilor art. 996 alin. (2) C. civ. din 1864.

În final, a criticat ca nelegală și soluția de respingere a capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe și impozite, respectiv de investiții la imobilele ce au făcut obiectul vânzării.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului declarat în cauză, apreciind că sunt reiterate apărări deja analizate de instanțele devolutive, recurenta-pârâtă procedând la o încadrare artificială a pretinselor motive de nelegalitate în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs, intimata-reclamantă a arătat că criticile formulate sunt nefondate, atât în ceea ce privește încheierile premergătoare, cât și în ce privește decizia de apel. A menționat că în mod legal instanța de apel a respins proba cu expertiză solicitată în cauză ca neutilă, administrarea deficitară a probatoriului de către parte neputând fi complinită de instanță în baza rolului activ; în ce privește inexistența cauzei ilicite, ca motiv de nulitate, a arătat că scopul încheierii celor două contracte a fost acela al respectării unei hotărâri judecătorești, iar hotărârea pronunțată în cererea de revizuire atestă fără îndoială că lipsa cauzei exista de le momentul încheierii actelor juridice în discuție; cu privire la greșita aplicare a normelor materiale ce sancționează lipsa cauzei, a susținut că fraudarea legii la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune este reținută cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală, în considerentele căreia se precizează că actele ulterioare asocierii au fost dependente de ultimul menționat, toate împreună fiind încheiate în scopul transmiterii proprietății către recurenta-pârâtă; în acest context, având în vedere identificarea mecanismului fraudulos nu prezintă nicio relevanță încheierea acelor în discuție cu noua conducere a societății intimate.

A apreciat, de asemenea, că în mod legal a reținut instanța de apel reaua credință a recurentei-pârâte, în sensul că atâta timp cât actul de asociere a avut o cauză ilicită și actele ulterioare au aceeași cauză ilicită. Plecând de la statuarea asupra relei credințe, intimata-reclamantă a susținut legalitatea deciziei de apel și sub aspectul obligării la restituirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nefiind incidente dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă.

Părțile nu au administrat înscrisuri noi în cadrul recursului.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte a hotărât respingerea acesteia, conform celor dispuse și consemnate în încheierea de ședință din data de 7 octombrie 2021.

Examinând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate și apărările invocate, Înalta Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegalitatea deciziei de apel prin raportare la respingerea probei cu expertiză contabilă este nefondată.

Prealabil, Înalta Curte menționează că din interpretarea prevederilor art. 255 și urm. C. proc. civ., încuviințarea probelor de către instanță presupune analiza a două elemente: prima vizează admisibilitatea probei, iar cea de-a doua oportunitatea acesteia. Având în vedere limitele impuse recursului prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs este abilitată să analizeze legalitatea hotărârii de apel doar sub aspectul elementului de admisibilitate al probei, aceasta atrăgând examinarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicate, aspectul de oportunitate neintrând în competența instanței de recurs.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte reține că instanța de apel a respins proba cu expertiză, nu pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate, ci pentru motive de oportunitate, reținând pe de o parte existența probatoriului administrat, iar pe de altă parte posibilitatea dovedirii pretențiilor prin depunerea de noi înscrisuri la dosar.

În acest context, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 20 și art. 22 C. proc. civ., prin raportare la obiectul expertizei, astfel cum este statuat prin art. 330 C. proc. civ., respectiv pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Or, în ceea ce privește impozitele achitate pentru imobilele ce fac obiectul judecății nu se impunea efectuarea unei expertize, nivelul acestora fiind stabilit prin decizia de impunere emisă de autoritatea competentă, potrivit normelor fiscale, nefiind, deci, în prezența lămuririi unor împrejurări de fapt.

De asemenea, în ceea ce privește investițiile pretinse de recurenta-pârâtă, prealabil efectuării unei expertize care să stabilească valoarea acestora, era necesar, primordial, să se probeze existența acestora. Abia ulterior constatării realității juridice a celor susținute, se putea discuta eventualitatea stabilirii situației de fapt, prin efectuarea unei expertize de evaluare, în măsura contestării de către partea adversă.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 255 alin. (1) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ.

Este înlăturată și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind în prezența unor considerente contradictorii. Relevant în speță este faptul că instanța de apel a reținut că pretențiile recurentei-pârâte pot fi probate cu înscrisuri, coroborate cu poziția procesuală a aceleiași părți care a declarat că a depus la dosar toate înscrisurile apreciate ca fiind relevante, nesolicitând suplimentarea probatoriului în urma dispoziției instanței de respingere a probei cu expertiză ca neutilă cauzei, tocmai în considerarea faptului că aspectele invocate impuneau depunerea unor noi înscrisuri.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, fundamentată de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând inexistența unui motiv de nulitate anterior sau concomitent încheierii actelor a căror nulitate s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Se observă că recurenta-pârâtă confundă momentul existenței motivului de nulitate cu momentul pronunțării hotărârii asupra cererii de revizuire. Înalta Curte reține că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. din 1865, urmare a anulării în procesul penal a contractului de asociere în participațiune pentru fraudă la lege, alături de săvârșirea faptei penale. În consecință, nu este relevantă data pronunțării hotărârii asupra cererii de revizuire, ci motivul invocat în cadrul acesteia. În acest context, se reține că motivul de nulitate nu a apărut, așa cum susține recurenta-pârâtă, la momentul pronunțării hotărârii în revizuire, ci el era preexistent încheierii contractelor deduse judecății în prezența cauză, constând în fraudarea legii la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune, alăturat faptei penale (aspecte reținute cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 102 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație în dosarul nr. x/2017).

Se observă, totodată, că hotărârea judecătorească care a stat la baza încheierii contractelor a căror nulitate s-a solicitat în prezenta cauză a conservat o obligație reglementată legal și imperativ, prin art. 12 din Legea nr. 133/1999, care suplinea acordul proprietarului activului în cazul în care asociatul din contractul de asociere în participațiune își exprima intenția de cumpărare. Deci, nu sentința civilă nr. 5390/2000 a Tribunalului București a stat la baza încheierii contractelor în cauză - ea având doar un rol formal în economia dispozițiilor Legii nr. 133/1999, ci existența contractului de asociere în participațiune, care a constituit premiza pronunțării respectivei hotărâri, în sensul că doar existența acestui contract a făcut posibilă pronunțarea hotărârii judecătorești, în temeiul Legii nr. 133/1999.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-pârâte în sensul că prin admiterea cererii de revizuire cauza care a stat la baza încheierii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare ar fi dispărut independent de voința acestei părți cu excluderea relei sale credințe, considerentele care susțin această soluție urmând a fi expuse în cadrul criticii vizând greșita reținere de către instanța de apel a relei credințe.

Este legală decizia de apel și sub aspectul reținerii existenței motivului de nulitate care a condus la desființarea contractelor în cauză. Se constată că instanța penală nu s-a pronunțat asupra anulării actelor subsecvente contractului de asociere în participațiune, având în vedere existența hotărârii judecătorești care stabilea obligația de încheiere a acestora, existând remedii procesuale civile pentru această situație, instanța penală neavând la dispoziție un cadrul legal în acest sens. Se constată, totodată, că intimata-reclamantă a apelat la mijloacele procesuale civile, prin promovarea cererii de revizuire care a condus la schimbarea sentinței civile nr. 5390/2000 în sensul respingerii cererii de obligare la încheierea contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare. Se reiterează că motivul avut în vedere pentru admiterea cererii de revizuire a fost acela al anulării contractului de asociere în participațiune, ca rezultat al unei activități infracționale, consecința directă fiind aceea a dispariției singurului motiv legal care, în conformitate cu Legea nr. 133/1999, permitea recurentei-pârâte continuarea demersurilor pentru obținerea proprietății asupra imobilului - obiect al asocierii.

Aspectul relevat de recurenta-pârâtă ce rezultă din considerentele deciziei penale referitor la existența hotărârii pronunțate de instanța comercială care ar fi dus la întreruperea lanțului cauzal dintre activitatea ilicită a inculpatului și un eventual prejudiciu cauzat societății C. nu are valența oferită de parte. Se are în vedere, pe de o parte, cele arătate anterior referitor la lipsa mijloacelor legale în procesul penal pentru desființarea unui act juridic încheiat în baza unei hotărâri judecătorești (fiind reglementate remedii procesuale civile), iar pe de altă parte nerelevanța întreruperii lanțului cauzal al activității ilicite al inculpatului din dosarul penal în raport cu verificarea motivului de nulitate care a atras desființarea contractelor în cauză.

Este evident că instanța penală a fost limitată în analiza cauzei de modalitatea în care a fost investită prin rechizitoriul parchetului, din această perspectivă urmând a fi apreciat acel considerent al întreruperii lanțului cauzal în activitatea ilicită a inculpatului.

Relevante sunt acele considerente din decizia penală care conturează activitatea infracțională a inculpatului, care sunt incidente și în analiza prezentei cauze. Astfel, analizând activitatea care a conturat elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat inculpatul în procesul penal, instanța a procedat și la verificarea actelor - ca rezultat material al infracțiunii. În acest cadru a fost analizat și contractul de asociere în participațiune încheiat de recurenta-pârâtă, instanța penală statuând că acest act a fost încheiat tocmai pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 133/1999, în urma îndeplinirii formale a condițiilor acesteia, aspect care a fost considerat ca o fraudă la lege. În același sens instanța penală a constatat că acel contract de asociere a fost încheiat în scopul de a facilita cumpărarea preferențială ulterioară de către recurenta-pârâtă a activului respectiv, în condițiile în care activul nu a fost niciodată disponibil sau declarat disponibil, în sensul Legii nr. 133/1999, fiind încredințat spre administrare asociatului - recurenta-pârâtă, cu prevederea unui drept de preemțiune la vânzare în favoarea acesteia. Instanța penală a concluzionat că încheierea acestui contract (alături de alte 34) a echivalat, practic, cu vânzarea activului, cu eludarea dispozițiilor legale privind privatizarea C.. Plecând de la aceste constatări, instanța penală a concluzionat că încheierea contractului de asociere în participațiune a fost încheiat cu fraudarea legii, sancționată cu nulitatea absolută.

În consecință, se reține în primul rând, că existența fraudei la lege din partea ambelor părți contractante nu este doar o ipoteză, ci o certitudine, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat nulitatea acestuia.

În al doilea rând, se observă că recurenta-pârâtă invocă anumite considerente ale deciziei penale, care s-ar impune instanței civile, în detrimentul altora, care, în opinia părții, nu ar mai avea aceeași valoare, deși sunt în cuprinsul aceleiași hotărâri.

În sfârșit, chiar dacă lanțul cauzal ar fi fost întrerupt în ceea ce privește activitatea ilicită a inculpatului din procesul penal, acest aspect nu atrage și o întrerupere similară în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă. Plecând de la considerentele deciziei penale, care statuează asupra fraudei la lege, adică a demersului de eludare a dispozițiilor legale de ordine publică, reținând că scopul demersurilor astfel cum a fost conturat în decizia penală a fost acela de determina vânzarea activului, în mod legal instanța de apel a reținut existența existența intenției de fraudare și scopul ilicit. Se reține sub acest aspect că recurenta-pârâtă a continuat, independent de întreruperea lanțului cauzal în ce îl privește pe inculpat, demersurile pentru atingerea scopului urmărit - obținerea proprietății activului care a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune, relevant fiind timpul relativ scurt în care a acționat (contract de asociere în participațiune încheiat la 4 octombrie 1999, pe o perioadă de 10 ani, promovare acțiune pentru obligarea la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare la începutul anului 2000, contract de leasing imobiliar încheiat la 16 noiembrie 2000 pe o perioadă de 5 ani, și contract de vânzare încheiat la 19 decembrie 2002).

În contextul demersurilor efectuate de recurenta-pârâtă, nu are relevanță faptul că atât contractul de leasing imobiliar, cât și cel de vânzare au fost încheiate cu noua conducere a intimatei-reclamante (în condițiile declanșării cercetării penale față de fostul director general), având în vedere că încheierea contractelor era impusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecință, nu se poate reține o voință a intimatei-reclamante de încheiere a actelor în discuție, ci o obligație de executat, în temeiul art. 371

1

C. proc. civ. din 1865.

În raport de considerente expuse anterior, este înlăturată și critica recurentei-pârâte, intemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., vizând înlăturarea unei prezumții legale printr-o prezumție judiciară, cu reținerea unei false autorități de lucru judecat în ceea ce privește unele considerente ale deciziei de apel.

Se reține în primul rând lipsa de incidență a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen.., reaua credință a recurentei-pârâte, instanța de apel neaplicând acest text legal în analiza relei credințe a părți, ci efectuând propria analiză actelor și faptelor acesteia.

Se reține, totodată, lipsa de relevanță a referirilor recurentei-pârâte la actele societare care au stat la baza încheierii contractului de asociere în participațiune, instanța de apel valorificând considerentele expuse instanța penală și care au condus la constatarea nulității contractului pentru fraudă la lege.

De asemenea, nu se poate reține, așa cum susține recurenta-pârâtă, atribuirea în sarcina sa a faptelor penale ori a consecințelor faptelor penale săvârșite de un terț, fiind instituită, în opinia sa, o răspundere inedită pentru fapta altuia.

Ceea ce a analizat instanța de apel a fost conduita recurentei-pârâte, actele și faptele acesteia, plecând, în mod legal de la statuările instanței penale. Chiar dacă procesul penal a vizat activitatea infracțională a fostului director general al intimatei-pârâte, această analiză a implicat, cercetarea, atât din punct de vedere penal, cât și pe latură civilă, și a actelor - rezultat material al infracțiunilor cercetate. În acest context, deosebit de latura penală a cauzei, instanța penală a reținut că recurenta-pârâtă la momentul încheierii contractului de asociere nu avea activitate economică, încheierea contractului, cu respectarea formală a condițiilor prevăzute de Legea nr. 133/1999 fiind efectuată de parte, în cunoștință de cauză, cu reprezentarea fraudării legii, cu scopul de a obține proprietatea asupra activului ce făcut obiectul actului juridic.

Din această perspectivă nu au relevanță juridică susținerile recurentei-pârâte în sensul că încheierea actelor a căror nulitate s-a constatat a fost efectuată prin negociere cu noua conducere a societății intimate-reclamante, neputând fi raportată conduita recurentei-pârâte la dispozițiile referitoare la ocrotirea terților în raporturile cu reprezentanții persoanelor juridice (fiind menționate de parte în acest sens prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55, art. 70, art. 143

2

din Legea nr. 31/1990). Aceste prevederi nu sunt incidente în cauză în considerarea celor arătate anterior în sensul că noii reprezentanți ai intimatei-reclamante, în condițiile existenței încă a contractului de asociere în participațiune, în raport de care a fost pronunțată și sentința civilă nr. 5390/2000, era obligată să continue proceduri de privatizare inițiate în baza Legii nr. 133/1999. În consecință, nu se reține în cauză excepția de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Totodată, nu se reține o încălcare de către instanța de apel a principiului nemo auditur propriam turpitudem allegans, prin raportare la condamnarea penală a reprezentantului intimatei-reclamante. În speță, așa cum s-a menționat, instanța de apel a analizat fraudarea legii prin analizarea actelor și faptelor săvârșite de recurenta-pârâtă, plecând de la situația de fapt și motivul de nulitate al contractului de asociere în participațiune astfel cum au fost reținute în decizia penală. Se reiterează faptul că instanța penală, analizând contractul de asociere în paticipațiune încheiat de recurenta-pârâtă, a constatat existența motivului de nulitate constând în fraudarea legii, în condițiile în care partea, cunoscând îndeplinirea formală a condițiilor impuse legal a inițiat și continuat demersurile cu scopul obținerii proprietății asupra activului ce a făcut obiectul contractului.

Este înlăturată și critica recurentei-pârâte, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul obligării sale la restituirea valorii despăgubirii primite pentru exproprierea unui imobil, în speță nefiind aplicabil, așa cum susține parte prevederile art. 996 alin. (2) C. civ. din 1864. Reținând, în mod legal, reaua credință a recurentei-pârâte, în mod corect instanța devolutivă de atac a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 996 alin. (1) C. civ. din 1864.

În final, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a criticat formal decizia de apel sub aspectul respingerii solicitării de obligare a intimatei-reclamante la restituirea sumelor achitate cu titlu de impozite, taxe și investiții la imobilele ce au făcut obiectul contractelor a căror nulitate s-a constatat. Instanța supremă reține că partea a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 997 C. civ. din 1864, fără a argumenta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva normei de drept greșit aplicate. În consecință, în lipsa criticilor efective, Înalta Curte nu poate efectua controlul conformității deciziei de apel cu norma de drept pretins încălcată.

Pentru considerentele reținute, văzând și prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 229A din 08 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.