ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 539/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 30 alin. (1), art. 192 și art. 194 C. proc. civ. coroborat cu art. 966 C. civ. de la 1864.

La 18 aprilie 2017, pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic constatat ca fiind nul și obligarea reclamantei la restituirea avansului în cuantum de 546.500 RON.

La 26 septembrie 2017 pârâta a depus cerere precizatoare la cererea reconvențională, prin care a solicitat instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra imobilului ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare și obligarea reclamantei la plata dobânzii legale aferente sumei achitate cu titlul de avans, cu motivarea că aceasta a folosit aceste sume de bani de la momentul plății și până în prezent.

De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4023 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă, s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 de către B.N.P. B., C. și Asociații, și a fost admisă, în parte, cererea reconvențională, reclamanta fiind obligată să restituie pârâtei avansul în cuantum de 546.500 RON și dobânda legală, de la data pronunțării sentinței și până la data achitării debitului principal, fiind respins petitul din cererea reconvențională privind instituirea dreptului de retenție, ca neîntemeiat.

De asemenea, pârâta a fost obligată să achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.000 RON, reprezentând taxă de timbru și 12.066 RON, onorariu avocațial. Pârâta a mai fost obligată să achite, cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, suma de 14.805,14 RON.

Totodată, prima instanță a obligat reclamanta să achite cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 4.070 RON, pentru care pârâta a beneficiat de ajutor public judiciar.

Prin decizia civilă nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei, aceasta fiind obligată la plata către intimata-reclamantă Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a sumei de 8.440,86 RON, cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia atacată este rezultatul greșitei aplicări a legii la situația de fapt dedusă judecății, aceasta fiind reținută greșit de instanța de apel în condițiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul cauzei nu a fost încheiat în temeiul sau pe baza actului adițional nr. x/2000, anulat de instanța penală. Actul adițional nr. x/2000 a vizat Vilele Amiral doar în ceea privește construcțiile, nu și terenul aferent acestora.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, antecontractul de vânzare- cumpărare nr. x/2011 nu se află în relație de tipul cauză-efect cu hotărârea penală nr. 2076/09.10.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, în dosarul nr. x/2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2009 sau cu Actul adițional nr. x/19.06.2000 la Contractul de asociere în participațiune nr. x/3.08.1995, despre care instanța de apel a reținut că s-ar fi anulat.

Recurenta arată că actul adițional menționat a fost încheiat exclusiv pentru a reuni toate modificările aduse de-a lungul timpului la contractul de asociere în participațiune, esențială fiind mărirea cotei de participare în favoarea reclamantei.

Așadar, contractul care face obiectul cauzei nu a avut la bază un act adițional la contractul de asociere în participațiune, care să fi fost anulat, și nici nu a fost încheiat în considerarea vreunui astfel de act declarat fals în cadrul dosarului penal, raționamentul instanței de apel în sens contrar fiind lipsit de temei legal.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că terenul ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nu este liber, ci aferent imobilelor proprietatea pârâtei A. S.A., deținute în proprietate exclusivă de aceasta.

În mod eronat, instanța de apel a reținut că nu există cauza juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare, făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurenta susține că la data semnării, respectiv la 30.09.2011, toate condițiile de valabilitate ale actului juridic al vânzării erau valide, părțile având reprezentarea clară a actului juridic asumat.

Efectele hotărârii judecătorești pronunțate de instanța penală nu lipsesc contractul asumat de părți de cauza juridică, așa cum greșit a apreciat instanța de apel. Nu poate fi vorba de lipsa cauzei, întrucât în plan probatoriu nu poate fi răsturnată prezumția existenței cauzei prin invocarea unor aspecte ulterioare momentului încheierii contractului, cauzele de nulitate fiind contemporane cu momentul încheierii actului.

În cauză, reclamanta a invocat drept motiv de nulitate absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.09.2011 lipsa cauzei, în condițiile art. 966 C. civ. de la 1864, dar nu prin raportare la data încheierii actului juridic, când cauza juridica exista, era în ființă și perfect validă, ci ulterior, în raport de împrejurările noi care au intervenit în cauză, respectiv după pronunțarea deciziei civile nr. 578/21.12.2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și a deciziei civile nr. 2984/02.10.2013 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2010.

Din aceasta perspectivă, nu se poate invoca nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 30.09.2011, în condițiile în care cauza de nulitate nu exista la momentul încheierii actului juridic civil, aceasta intervenind ulterior, prin schimbarea situației juridice reținute în hotărârea civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010.

Potrivit recurentei, argumentele instanței de apel sunt contradictorii în raport de soluția pronunțată, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, prin decizia recurată se reține că antecontractul de vânzare - cumpărare a terenului în cauză a fost încheiat de către reclamantă, fără voia sa și fără să se prefigureze intenția încasării prețului, doar în raport de obligația stabilită în sarcina sa prin sentința civilă nr. 4489/05.04.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a comercială în dosarul nr. x/2010 iar, pe de altă parte, se arată că această sentință, deși executorie, nu stabilea cu putere de lucru judecat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare existența obligației de înstrăinare a imobilului teren de către reclamantă.

Prin urmare, pe de o parte, reclamanta nu dorea și nu urmărea înstrăinarea terenului, nemanifestându-și voința în acest sens, însă pe de altă parte, a trecut la perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare, încasând și o parte importantă din preț, cu titlul de avans, fără să fie obligată de vreo hotărâre judecătorească, în condițiile în care aceasta nu era irevocabilă.

Susține recurenta că nu se poate afirma că intimata ar fi încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare ce face obiectul cauzei ca urmare a notificării comunicate de pârâtă, așa cum reține neîntemeiat instanța de apel, pentru ca aceasta nu are nicio valoare juridică și nu operează ca o constrângere asupra voinței intimatei.

Mai mult chiar, la momentul semnării antecontractului de vânzare- cumpărare, instanța de apel a reținut că era pronunțată sentința penală nr. 2076 din 09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a constatat caracterul fals al Actului adițional nr. x/2000, astfel încât reclamanta ar fi putut invoca această situație pentru a nu perfecta antecontractul, însă nu a procedat în acest mod, ci, dimpotrivă, a confirmat actele anterioare prin asumarea vânzării.

Contractul s-a încheiat valid și toate părțile au avut reprezentarea clară a actului juridic asumat și nu au avut alt scop decât înstrăinarea unui bun în schimbul achitării unui preț.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 966 C. civ. de la 1864, fără a ține seama de manifestările de voință ale reclamantei, de natură a contrazice soluția pronunțată în apel.

Reclamanta și-a exprimat prin acte juridice anterioare intenția de a înstrăina terenul ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30.09.2011, respectiv din dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5) ale Contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 07.07.2001, având ca obiect construcțiile, rezultă că intenția ambelor părți a fost să vândă, respectiv să cumpere terenul ce face obiectul cauzei. De asemenea, și din corespondența dintre părți rezultă intenția fermă de înstrăinare a terenului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel nu a apreciat voința reală a reclamantei de a înstrăina terenul către pârâtă pe baza unui contract de vânzare- cumpărare, deși aceasta a fost clar exprimată.

Soluția instanței de apel este greșită și în ceea ce privește considerentul privind faptul că reclamanta și-ar fi îndeplinit numai obligația de diligență de a vinde terenul, aceasta neavând în fapt vreo obligație de rezultat pe care să nu și-o fi respectat.

Nu există temei legal pentru această motivare a instanței de apel în contextul în care reclamanta anterior, dar și la momentul 2019-2020, a făcut evaluarea terenului ce făcea obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Recurenta arată că părțile s-au angajat să vândă, respectiv să cumpere terenul, ca obligație de rezultat, iar nu ca simulare a unor operațiuni de vânzare, în contextul în care recurenta a acceptat prețul terenului evaluat și stabilit de către reclamantă.

Recurenta susține că în mod greșit a fost admisă doar în parte cererea reconvențională, dispunându-se obligarea intimatei-reclamante numai la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării sentinței, iar nu începând cu data achitării avansului, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că lipsa cauzei subzista la data semnării contractului, astfel încât avansul a fost greșit reținut în cauză și folosit de intimată în toata această perioadă.

Astfel, în temeiul dispozițiilor privind dobânda din O.G. nr. 13/2011, s-a solicitat instanței de judecată obligarea reclamantei la plata dobânzii legale aferente sumei de bani ce urmează a fi restituită, de la data încasării sale, până la momentul restituirii efective și integrale.

Fundamentul restituirii avansului încasat împreună cu dobânda legală constă în faptul că, primind suma de bani în temeiul unui antecontract de vânzare- cumpărare nul, reclamanta a utilizat aceste sume de bani în folosul său, pe o perioadă importantă de timp, respectiv în perioada 30.09.2011 - până în prezent.

Deși s-a reținut ca fiind nul contractul încă de la data încheierii sale și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, plata dobânzii s-a dispus numai de la data pronunțării sentinței.

Urmare a declarării unei clauze ca fiind nule devine activă obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, întrucât nulitatea produce efecte de la data încheierii contractului iar sumele de bani achitate sunt considerate plată nedatorată în baza principiului quod nullum est, nullum prudicit effectum, fiind astfel pe deplin incidente dispozițiile art. 1092 C. civ. de la 1864.

În cauză, instanța de judecată nu a fost învestită cu o acțiune ex contractu, pentru a fi acordate dobânzi de la data formulării acțiunii, ci s-a solicitat constatarea nulității absolute antecontractului cu consecința înlăturării sale, ca și când nu ar fi existat niciodată, motiv pentru care dobânda trebuia acordată de la data plății avansului.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, obligând recurenta-pârâtă la restituirea sumelor de bani de la care a fost scutită reclamanta cu titlul de taxă judiciară de timbru, fără a avea în vedere că în cauză însăși pârâta a fost scutită de la plata acestora, beneficiind de ajutor public judiciar.

Astfel, soluția de obligare a recurentei la plata sumei de 14.805,14 RON, cu titlul de taxă judiciară de timbru, este nelegală, în contextul în care a fost ea însăși scutită de la plata taxei judiciare de timbru, beneficiind de ajutor public judiciar.

Prin urmare, obligarea la plata taxei judiciare de timbru, pentru care intimata-reclamanta a beneficiat de scutire, lipsește de fundament juridic acordarea facilităților recurentei-pârâte, cu titlul de scutire de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii reconvenționale.

La 27 mai 2021, reclamanta Biroul de Turism pentru Tineret a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, întrucât criticile vizează simple nemulțumiri ale recurentei cu privire la modul în care a fost reținută situația de fapt în contradicție cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 17 iunie 2021, pârâta A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamantă și admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de la 15 iunie 2021 Înalta Curte a admis cererea recurentei privind acordarea facilităților de la plata taxei de timbru iar, prin încheierea de la 15 septembrie 2021, a respins cererea de reexaminare împotriva acestei încheieri.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, pentru motivele reținute în considerentele acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimată, a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a stabilit termen de judecată la data de 8 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Conform recurentei, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii întrucât instanța de apel reține că antecontractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat de către reclamantă, fără voia sa și fără să se prefigureze intenția încasării prețului, în raport de obligația stabilită în sarcina sa prin sentința civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010, însă, pe de altă parte, se reține că această sentință, deși executorie, nu stabilea cu putere de lucru judecat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare existența obligației de înstrăinare a imobilului teren de către reclamantă.

Verificând hotărârea recurată se constată că instanța de apel a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în considerarea caracterului executoriu al sentinței civile evocate, lipsind astfel cauza antecontractului, respectiv scopul imediat, întrucât promitentul vânzător nu a urmărit prin perfectarea actului juridic să înstrăineze bunul și să obțină un preț.

Totodată, instanța de apel în justificarea argumentului potrivit căruia încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut în executarea unei obligații de a înstrăina terenul, ci în considerarea caracterului executoriu al sentinței civile nr. 4489 din 05.04.2011, a reținut că, deși aceasta hotărâre era executorie la încheierea antecontractului nu stabilea cu putere de lucru judecat obligația de înstrăinare a terenului. De altfel, intimata a contestat în mod constant această obligație însă, având în vedere caracterul executoriu al sentinței, s-a conformat și a executat obligația potrivit art. 720

8

C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte constată că hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii în sensul arătat de recurentă, întrucât instanța de apel, analizând circumstanțele concrete ale încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare a constatat că îi lipsește cauza, acesta fiind încheiat în considerarea caracterului executoriu al unei hotărâri și nu în executarea unei obligații de înstrăinare.

Prin urmare, motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de pârâtă, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză, și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă.

În considerarea celor menționate, Înalta Curte constată că aceste critici nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respins ca nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864 de către instanța de apel, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 966 C. civ. de la 1864 "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect".

Recurenta susține că în considerentele deciziei recurate s-a reținut în mod greșit că nu există cauza juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare, deși contractul a fost valabil încheiat, toate condițiile de validitate ale actului juridic fiind respectate.

Înalta Curte, verificând aplicarea dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864 de către instanța de apel, constată că anterior perfectării acestuia prin sentința civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010, executorie conform art. art. 720

8

C. proc. civ. de la 1865, intimata-reclamantă a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Ca urmare a sentinței civile menționate și a notificării recurentei de perfectare a contractului de vânzare cumpărare, părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare. În același timp, intimata-reclamantă a contestat sentința evocată și prin decizia civila nr. 578/2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010 s-a admis apelul formulat de și a fost schimbată sentința în sensul că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Decizia menționată a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia civila nr. 2843 din 01.10.2014, prin care a fost respins irevocabil recursul formulat.

Cauza actului juridic reprezintă o condiție de fond, esențială și generală a actului juridic, prin care se înțelege obiectivul urmărit de părți la încheierea actului. Cauza juridică cuprinde două elemente, causa proxima denumit și scopul obligației și causa remota reprezentând scopul actului juridic, respectiv motivul determinant al încheierii actului juridic.

Înalta Curte, constată că instanța de apel în mod corect a argumentat că scopul mediat (causa remota) lipsește din structura cauzei juridice, deoarece motivul determinant pentru care a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a fost executarea sentinței civile nr. 4489 din 05.04.2011 și nu obținerea unui preț de către vânzător.

În acest sens, se reține și faptul că, deși intimata a perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu a recunoscut obligația de înstrăinare a imobilului confirmată prin sentința civilă menționată, contestând-o în fața instanței ierarhic superioare.

De asemenea, criticile recurentei privind faptul că lipsa cauzei trebuie să fie contemporană cu încheierea actului și nu ulterioară, prin raportare la hotărârile pronunțate ulterior în dosarul nr. x/2010, sunt nefondate.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a analizat existența cauzei antecontractului la data încheierii acestuia și a constatat că lipsește scopul mediat, întrucât în cuprinsul actului s-a reținut că acesta a fost încheiat în considerarea sentinței 4489 din 05.04.2011 precum și a notificării formulate de recurentă.

Instanța de apel s-a referit la hotărârile pronunțate ulterior în dosarul nr. x/2010, în justificarea argumentului conform căruia încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nu s-a realizat în executarea unei obligații de a înstrăina terenul, pe care intimata-reclamantă a contestat-o permanent, ci în considerarea caracterului executoriu al sentinței civile nr. 4489 din 05.04.2011.

Or, în cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a aplicat dispozițiile art. 966 C. civ. de la 1864, reținând nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei la data perfectării antecontractului.

Criticile recurentei privind irelevanța în cauză a hotărârii penale nr. 2076/09.10.2006, prin care s-a constatat nul actul adițional nr. x/2000 la contractul de asociere în participațiune încheiat între părți, nu vor putea fi analizate în absența dezvoltării unor critici concrete în legătură cu aplicarea greșită sau încălcarea unor norme de drept material care să fi avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri nelegale sub acest aspect.

De asemenea, criticile privind situația de fapt a terenului care a făcut obiectul antecontractului, prin care se învederează că acesta nu este liber ci este aferent unor construcții, și cele referitoare la manifestarea de voință a intimatei de a vinde care rezultă din înscrisurile existente la dosar, sunt excluse analizei, deoarece sunt critici de netemeinicie, prin care se tinde la o reevaluare a situației de fapt și a probelor administrate de instanțele fondului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel și conformitatea cu regulile de drept incidente, după cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Argumentele recurentei privind obligarea intimatei-reclamante numai la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării sentinței, iar nu începând cu data achitării avansului, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că lipsa cauzei subzista la data semnării contractului, nu sunt critici concrete ale deciziei recurate ci sunt reluate susținerile din calea de atac a apelului.

Verificând decizia atacată în ceea ce privește soluția referitoare la dobânda legală, se constată că instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 994 C. civ. de la 1864 și faptul că pârâta nu și-a întemeiat cererea de acordare a dobânzilor pe reaua-credință a reclamantei, nu a indicat în cererea reconvențională și nici nu a dovedit în ce constă reaua-credință a acesteia în perceperea prețului pentru a achita dobânda de la data plății acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte constatată că recurenta nu critică soluția instanței de apel prin relevarea aplicării greșite a dispozițiilor art. 994 C. civ. de la 1864, reținute în argumentarea hotărârii recurate, ci se rezumă la reiterarea criticilor din apel.

Criticile recurentei privind aplicarea greșită a prevederilor art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât a fost obligată la restituirea taxei timbru de care a fost scutită reclamanta, în condițiile în care și aceasta a fost scutită de la plata acestora, sunt nefondate.

Potrivit art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 "în cazul în care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, instanța de judecată va obliga pe pârâtul care pierde procesul la plata sumei pentru care s-a acordat reducerea. Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu. Prevederile art. 41 sunt aplicabile".

De asemenea, potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care va pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă.

În cauză, se constată că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale evocate, obligând partea căreia i-a fost respinsă calea de atac la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru de care a fost scutită.

În privința acestor cheltuieli de judecată legea nu prevede posibilitatea acordării de facilități, nefiind relevant că și apelanta a beneficiat de scutire de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii reconvenționale și, astfel, prin obligarea la plata taxei de timbru ar fi lipsită de fundament acordarea facilității.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante Biroul de Turism pentru Tineret S.A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei factura nr. x din 20 decembrie 2021 și un extras de cont din care nu rezultă cu certitudine plata contravalorii facturii.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă Biroul de Turism pentru Tineret S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.