ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16 noiembrie 2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., a solicitat obligarea acestuia din urmă la restituirea prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți și autentificat sub nr. x la data de 19.05.1998 la B.N.P. B., respectiv suma de 100.000 RON, reprezentând contravaloarea cumpărării spațiilor situate în București, Calea x, tronson 5, 2 și 5, care au făcut obiectul contractului menționat și de care a fost evinsă de către terțul S.C. C. S.R.L., precum și la plata sporului de valoare acumulat de imobile până la data evicțiunii, în sumă de 1.470.546 USD, echivalentul a 6.075.708 RON. De asemenea, reclamanta a solicitat plata daunelor-interese constând în: a) suma de 1.675.826,55 RON, reprezentând valoarea fructelor pe care reclamanta a fost obligată să le restituie terțului evingător S.C. C. S.R.L.; b) suma de 190.360 RON, reprezentând cheltuielile de judecată (taxe de timbru și onorarii avocat) efectuate de către reclamantă în cadrul proceselor purtate cu terțul S.C. C. S.R.L.; c) suma de 2.117,5 RON (21.175.000 ROL), reprezentând cheltuielile efectuate cu încheierea și executarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.1998, autentificat la B.N.P. B.; d) suma de 156.116 RON, reprezentând cheltuielile cu impozitul pe clădiri pentru etajele 1, 2 și 5 pe perioada 30.09.2010 – 31.12.2019; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din data de 4 martie 2021 reclamanta a solicitat obligarea pârâtului și la plata sumei 495.345 euro, actualizată cu rata dobânzii legale, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat.

Prin sentința civilă nr. 1499 din 28 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1499 din 28 mai 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata sumei de 5.047 RON către intimat, cheltuieli de judecată.

Reclamanta a declarat recursuri împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului declarat la 23 martie 2023, recurenta-reclamantă arată că decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, este nelegală și nemotivata, fiind rezultatul unei erori regretabile, incompatibile pentru judecata în fața unei curți de apel.

Astfel, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 Cod procedură civilă, solicită instanței de recurs să dispună casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru soluționare, având în vedere că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind total nemotivată.

Recurenta-reclamantă susține că, astfel cum rezultă din simpla lecturare a deciziei ce face obiectul recursului de față, instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra niciunuia dintre motivele de apel formulate de aceasta, nu a exprimat niciun fel de punct de vedere propriu legat de speța dedusă judecății, considerentele soluției deciziei din apel lipsind în totalitate.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în cuprinsul hotărârii pronunțate de instanța de apel, nu există o motivare a soluției adoptate, cuprinzând exclusiv o descriere a judecății în fața primei instanțe, o redare a susținerilor formulate de către S.C. A. S.A. în cadrul apelului său, precum și o redare a întâmpinării formulate în apel de către intimatul-pârât, decizia fiind urmată de dispozitiv, în lipsa oricăror considerente.

Potrivit recurentei-reclamante, nepronunțarea de către instanța de judecată asupra motivelor de apel cu care a fost învestită, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în cazul de față cu o lipsă a hotărârii.

În raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenta-reclamantă susține că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, o exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Mai mult, astfel cum arată recurenta-reclamantă, lipsa motivării îl pune în imposibilitate pe judecătorul căii de atac de a verifica situația de fapt și de drept reținută de instanța de apel, precum și raționamentul logico-juridic pe care judecătorul și-a intemeiat hotărârea, iar în mod evident, în cauză, acest fapt nu este posibil. Soluția de respingere a apelului declarat nu se justifica în niciun fel, și - în egală măsură - nu este justificată nici obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 08 mai 2023, reclamanta a formulat o altă cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că decizia recurată există în materialitatea sa în dosar în două variante de redactare, cauza fiind soluționată prin două decizii având același număr, dar conținut diferit.

În cauză, astfel cum susține recurenta-reclamantă, au fost încălcate regulile de procedură care reglementează cerințele legale extinseci ale oricărei hotărâri judecătorești.

În raport de dispozițiile art. 425 și următorele C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea judecătorească are forma scrisă, dactilografiată, fiind semnată de toți membrii completului de judecată. Hotărârea are trei părți: partea introductivă (practicaua), motivarea (considerentele) și dispozitivul, ea urmând a se comunica din oficiu, în copie părților, de îndată ce a fost redactată și semnată în condițiile legii.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în cadrul aceluiași dosar, nu pot fi emise două hotărâri judecătorești, având conținut diferit și că, deși formal, decizia ce i-a fost comunicată la data de 06.04.2023, ce face obiectul prezentului recurs, se dorește a fi o "recomunicare, a primei decizii emise în acest dosar, în realitate, aceasta are un cu totul alt conținut decât cea inițială, neputând fi apreciată ca o a doua comunicare a celei dintâi.

Potrivit recurentei-reclamante, instituția juridică a "recomunicării, unui act de procedură vizează, în esență, o a doua comunicare a actului procedural inițial transmis eronat, iar nu o comunicare a unui alt act procedural decât cel inițial, asa cum în mod greșit s-a procedat în cauză.

În fapt, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, instanța de apel a procedat la o completare esențială a hotărârii redactate și comunicate inițial către părți, adăugând la hotărârea inițială considerentele, așa cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 425 alin. (2) lit b) Cod procedură, din oficiu, încălcând formele procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că, în raport de art. 176 pct. 6 Cod procedură civilă, instanța de apel a încălcat o cerință extrisencă a actului de procedură cel mai important al judecății, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătorești pronunțate, independent chiar de dovedirea vreunei vătămări a părților cauzei, deși vătămarea este vădită în ceea ce o privește.

De altfel, astfel cum susține recurenta-reclamantă, prin așa-zisa "recomunicare, a hotărârii judecătorești emise inițial de către instanța de apel, dar într-o altă variantă de redactare, însăși instanța de recurs este pusă în dificultatea de a alege una dintre cele două variante ale hotărârii, în raport de care să analizeze recursul declarat în cauză de S.C. A. S.A.

În condițiile în care hotărârea pronunțată de instanța de apel este nulă, în ambele sale variante de redactare, pentru motivele care au fost expuse mai sus, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, recomunicată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o apreciază ca fiind nelegală, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel preluând în totalitate cele reținute de prima instanță, fără a da o proprie interpretare situației de fapt deduse judecații.

Recurenta-reclamantă susține că a arătat, printr-un prim motiv de apel, că raționamentul primei instanțe este deficitar și lipsit de temei juridic, în condițiile în care a preluat mutatis mutandis - în acțiunea de față, având ca obiect evicțiune - dezlegările instanțelor de fond și apel cuprinse în sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 și, respectiv, decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002, care au avut alt obiect - constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare, așadar o altă cauză juridică.

Ca atare, recurenta-reclamantă susține că instanțele de fond și apel au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 431 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante dosarul nr. x/2001, în care au fost pronunțate cele două hotărâri preluate de judecătorul fondului, a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998, buna sau reaua credință a părților fiind analizată din perspectiva dispozițiilor art. 948 C. civ. și sub aspectul strict al operațiunii de vânzare, situația premisă fiind cu totul alta decât cea din cauza de față.

Recurenta-reclamantă arată că puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre, însă trebuie să se țină seama și de cauza juridică a acelor două acțiuni, aspect pe care instanța de apel l-a ignorat.

Astfel, dacă în dosarul nr. x/2001, instanța a reținut că, sub aspectul analizării condițiilor de valabilitate a actului juridic civil, "ambele părți contractante au cunoscut faptul că imobilul nu aparține în exclusivitate vânzătorului, operațiunea de vânzare-cumpărare având o cauză ilicită", nu același lucru se analizează în prezenta cauză, sub aspectul întruniri condițiilor de intervenire a obligației de garantare pentru evicțiune, astfel încât să se poată folosi prezumția puterii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă apreciază că buna-credință se analizează diferit, ca și lipsa de cauză juridică, motiv de anulare a vânzării-cumpărării și, în alt mod, ca și condiție de angajare a răspunderii vânzătorului pentru evictiune. Astfel, pentru a se putea reține efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, trebuie îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei din urmă.

Recurenta-reclamantă susține că, în pofida acestor critici, întocmai ca și prima instanță, instanța de apel nu a ținut cont de aspectul esențial că cele două dosare au obiecte și cauze juridice diferite, reținând, fără nicio analiză juridică, reaua sa credință.

O altă critică vizezază faptul că în mod nelegal, în condițiile în care legea nu face nicio distincție, instanța de apel a reținut că, odată constatată nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, evicțiunea nu mai are suport faptic, aceasta neputând interveni decât în situația unui contract de vânzare valid.

Contrar acestui raționament, pornind de la definiția evicțiunii, recurenta-reclamantă apreciază că evicțiunea include și situația "pierderii dreptului de proprietate", or nulitatea actului juridic este asimilată acestei situații.

Prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi daca ea s-a produs. Prin urmare, cumpărătorul, odată cu bunul, dobândește ca accesoriu și acțiunea în garanție.

De aceea, în ipoteza unei vânzări anulate, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, și pe care părțile l-au calificat ca fiind vânzare (chiar dacă s-a dovedit ulterior că obiectul său se referea la lucrul altuia), sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 - 1351 C. civ., garanția pentru evicțiune fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.

Potrivit recurentei-reclamante, însăși instituția răspunderii pentru evicțiune este concepută de legiuitor (art. 1337-1351 din vechiul C. civ., art. 1.695-1.706 din noul C. civ.) pentru ipoteza desființării actului pentru cauză de nulitate și restituirii bunului către adevăratul proprietar, ca fiind mijlocul de protecție juridică adecvat și echitabil, pentru ca cel ce a cumpărat și a rămas fără bunul său să nu suporte consecințele patrimoniale ale desființării actului, astfel încât soluția pronunțată de instanța de apel apare ca fiind vădit nelegală. În acest sens, recurenta-reclamantă invocă și decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, potrivit recurentei-reclamante, nulitatea actului juridic civil reprezintă în sine o cauză de răspundere pentru evicțiune, astfel încât reținerile instanței de apel sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât nu înlătură în niciun fel argumentele evocate în cadrul motivelor de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susține că sunt întrunite toate condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune, în acest sens expunând pe larg aspecte ce țin de situația de fapt.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2020, dintr-o eroare materială, instanța de apel a comunicat inițial, la data de 27.02.2023, decizia nr. 73 din 18 ianuarie 2023 într-o variantă care nu conținea considerentele hotărârii.

Ulterior, la data de 06.04.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a recomunicat decizia menționată inclusiv cu considerentele acesteia.

În această modalitate, astfel cum apreciază intimatul-pârât, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material și a reținut în mod legal că un contract anulat nu poate constitui temei pentru activarea garanției contra evicțiunii, cu atât mai mult cu cât cauza de evicțiune a fost cunoscută de cumpărător încă de la momentul încheierii contractului de vânzare.

A solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus amânarea judecării cauzei în vederea soluționării cererii de acordare facilități la plata taxei judiciare de timbru, formulate de recurenta-reclamantă, fixându-se termen de judecată la 7 februarie 2024.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte va proceda la analiza unitară a criticilor expuse în susținerea motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., expuse de recurenta-reclamantă prin cele două cereri de recurs, observând că aceasta invocă, pe de o parte, lipsa totală a considerentelor deciziei recurate, iar, pe de altă parte, motivul de nulitate necondiționată a hotărârii, în raport de dispozițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., respectiv încălcarea dispozițiilor legale referitoare la alte cerințe extrinseci actului de procedură, dacă legea nu prevede altfel.

Subsumat acestor critici, Înalta Curte reține că, astfel cum reiese din procesul-verbal aflat la dosarul instanței de apel, la 24 februarie 2023, s-a comunicat apelantei-reclamante A. S.A., decizia pronunțată în cauză.

La fila x din același dosar, prin referatul întocmit de grefierul D., se menționează că, din eroare, la 22 februarie 2023, a fost comunicată decizia civilă nr. 73 din 18 ianuarie 2023, fără considerente, motiv pentru care, la 3 aprilie 2023 s-a procedat la recomunicarea acestei hotărâri, astfel cum aceasta se regăsește la dosar.

Înalta Curte, contrar argumentelor recurentei-reclamante, reține că în cauză, nu s-au pronunțat 2 hotărâri judecătorești, cu același număr, dar cu conținut diferit.

În realitate, există o singură hotărâre, prima comunicare fiind informă, întrucât, astfel cum reiese din referatul întocmit de grefier, aceasta nu avea atașate considerentele instanței de apel. Prin a doua comunicare, s-a procedat la transmiterea către părți a hotărârii astfel cum aceasta se regăsește la dosarul cauzei, fiind acoperită neregularitatea procedurală privind comunicarea hotărârii.

Înalta Curte observă, așadar, că din eroare, în cauză a fost comunicat proiectul de hotărâre, care nu conținea considerentele, însă, acest fapt nu se poate circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care acesta vizează situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte arată că, din perspectiva motivului de recurs arătat mai sus, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Or, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, în cauză, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii instanței de apel, ci o comunicare eronată a unui proiect de hotărâre, care nu avea atașate considerentele.

Astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentei-reclamante în sensul că s-a procedat la o comunicare a hotărârii cu un alt conținut decât cea inițială, în realitate, la 6 aprilie 2023 procedându-se la corecta comunicare a hotărârii pronunțate în cauză, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul instanței de apel.

În ceea ce privește critica referitoare la nulitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ce presupune încălcarea dispozițiilor legale referitoare la alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel, Înalta Curte arată că reprezintă cazuri de nulitate necondiționată în sensul acestei norme de procedură: netimbrarea sau insificienta timbrare a cererilor, nerespectarea termenelor prohibitive, depunerea cererii de apel sau de recurs direct la instanța de control judiciar, necompetența executorului judecătoresc, etc.

Însă, din perspectiva normei de procedură evocate mai sus, comunicarea eronată a hotărârii judecătorești, astfel cum s-a reținut în cauză, nu poate constitui un caz de nulitate necondiționtă.

Se impune a se arăta, de asemenea, că nu se poate reține nici argumentul expus de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în sensul îndreptării unei erori materiale, în raport de dispozițiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Așadar, procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau în dispozitivul hotărârii. În cadrul acestei proceduri, instanța se pronunță prin încheiere, dată în camera de consiliu, părțile fiind citate numai în cazul în care instanța apreciază că este necesar ca ele să dea numite lămuriri.

În cauză, însă, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, s-a procedat la comunicarea corectă a hotărârii, întrucât anterior, aceasta, din eroare fusese comunicată fără a conține considerentele.

În acest context, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită, atât de către prima instanță, dar și de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., în condițiile în care acestea au preluat dezlegările din sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 și din decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002, pronunțate într-o cauză ce a avut un alt obiect, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19.05.1998.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta-reclamantă a mai invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337-1351 din vechiul C. civ. și a expus argumente de fapt cu privire la întrunirea condițiilor necesare angajării răspunderii pentru evicțiune.

Înalta Curte arată că încălcarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care presupune ca hotărârea să fie dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Însă, dincolo de aceste precizări, necesare pentru acuratețe juridică, Înalta Curte reține că toate susținerile expuse de recurenta-reclamantă, astfel cum acestea au fost arătate în mod succint mai sus, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Totodată, Înalta Curte arată că argumentele recurentei-reclamante referitoare la întrunirea condițiilor necesare angajării răspunderii pentru evicțiune vizează aspecte de netemeinicie, prin care se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

În raport de aceste considerente, criticile recurentei-reclamante dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 3.306,72 RON către intimatului-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 73 din 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 3.306,72 RON către intimatului-pârât BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.