ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 344/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra contestației în anulare reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006 de către B.N.P. D., contract încheiat între reclamantă și antecesorul pârâtului B., E., precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro, în echivalent RON, cu titlu de restituire a prețului achitat de către reclamantă pentru achiziționarea imobilului, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 martie 2016, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 7861 din 12 decembrie 2016 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de cei doi pârâți, a fost admisă acțiunea, dispunându-se rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, obligându-se pârâții, în solidar, la restituirea prețului imobilului în sumă de 395.000 Euro, în echivalent RON, precum și la dobânda legală aferentă de la 5 octombrie 2015, a obligat pârâții, de asemenea în solidar, și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul pârâților, schimbându-se, în parte, încheierea de ședință din 14 martie 2016, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea formulată împotriva pârâtului B., menținându-se celelalte dispoziții ale încheierii.

A fost schimbată în parte și sentința de fond, în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului B. ca fiind prescrisă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea antecontractului, în consecință acțiunea fiind respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, au fost obligate părțile căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâta C. împotriva încheierii de ședință din 14 martie 2016.

Împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018 au formulat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta C..

Prin decizia nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a fost casată, în parte, decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamanți a prețului imobilului în sumă de 395.000 de euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății și la dobânda legală aferentă, calculată de la data de 5 octombrie 2015 (data introducerii acțiunii) până la data plății efective.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

La 20 noiembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, solicitând anularea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea recursului formulat de C., ca fiind neîntemeiat.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Arată contestatoarea că dezlegarea dată recursului a plecat de la două erori materiale, respectiv: instanța de recurs a plecat de la premisa că reclamanta nu ar fi invocat în fața primei instanțe stipulația pentru altul, ceea ce ar fi condus la o schimbare de cauză în apel, deoarece instanța de apel a reținut existența acestei stipulații; instanța de recurs a plecat de la premisa că reclamanta ar fi solicitat plata sumei de 395.000 euro și a dobânzii legale ca "restituire de preț" față de dna C..

Cu privire la prima dintre premisele invocate, contestatoarea redă două paragrafe din decizia atacată, arătând că, în realitate, din cuprinsul actelor de procedură existente la dosar în momentul pronunțării hotărârii rezultă că, de fapt, aceasta a făcut referire expresă la instituția stipulației pentru altul și în fața primei instanțe și în fața instanței de apel. În acest sens, trimite la notele scrise depuse pentru termenul de judecată din 26.09.2016, în cuprinsul cărora, la pag. 2, în ultimele 2 paragrafe, a făcut mențiuni exprese despre stipulația pentru altul. Totodată, arată că și pârâta C. a pus concluzii și s-a apărat în mod expres față de această calificare a clauzei 3.1. din Contractul de cesiune, prin concluziile scrise depuse în 16.11.2016.

Mai mult, arată că și în fața instanței de apel a făcut referiri exprese în ceea ce privește stipulația pentru altul, iar intimata a formulat apărări asupra susținerilor contestatoarei, sens în care redă o serie de paragrafe din decizia instanței de apel.

Prin urmare, contestatoarea susține că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la recursul formulat de intimata C. este rezultatul unui raționament care a plecat de la o premisă greșită, premisă care este rezultatul unei erori materiale, respectiv faptul că autoarea căii de atac nu ar fi invocat stipulația pentru altul pe parcursul acțiunii.

Cu privire la cea de-a doua pretinsă eroare materială, contestatoarea arată că premisa de la care a plecat instanța de recurs este eronată. În realitate, susține aceasta, din cuprinsul actelor de procedură existente la dosarul cauzei rezultă că, pe tot parcursul procesului, contestatoarea a solicitat plata sumei de 395.000 euro de la d-na C. în temeiul clauzei 3.1 din contractul de cesiune.

În acest sens, precizează că niciodată nu a pretins că d-na C. ar fi încheiat contract direct cu autoarea căii de atac, ci doar că aceasta și-a asumat obligația de a-i plăti suma de 395.000 RON, precum și că nu a pretins ca obligarea dnei C. la plata acestei sume să se facă numai în ipoteza desființării antecontractului de vânzare încheiat cu B..

Arată contestatoarea că, prin cererea de chemare în judecată (pag. 4 și 5), a arătat că temeiul obligației d-nei C. este clauza 3.1. din contractul de cesiune încheiat între aceasta și dl. B., iar apărările intimatei au avut în vedere tot această clauză. Pe de altă parte, arată că, tot prin cererea de chemare în judecată, a făcut o distincție clară între temeiul invocat față de dl. B. și temeiul invocat față de dna. C., sens în care redă susținerile din cuprinsul acțiunii, la care a făcut referire.

Autoarea căii de atac concluzionează că, faptul că instanța de recurs a reținut că s-ar fi cerut obligarea dnei C. la plata sumei de 395.000 euro cu titlu accesoriu față de rezoluțiunea antecontractului încheiat între contestatoare și F. este o eroare materială, deoarece contestatoarea a arătat expres în cererea de chemare în judecată că această obligație este independentă de rezoluțiunea acestui antecontract.

Contestația a fost comunicată intimaților-pârâți la 15 și 16 decembrie 2020, care, la 29.01.2021 și la 01.02.2021, au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Analizând argumentele invocate în susținerea contestației în anulare, subsumate motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., privind eroarea materială, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Conturând presupusele erori materiale, contestatoarea a susținut că acestea ar consta în reținerea greșită de către instanța de recurs, pe de o parte, a faptului că reclamanta nu a invocat în fața primei instanțe stipulația pentru altul, iar, pe de altă parte, că reclamanta ar fi solicitat plata sumei de 395.000 euro și a dobânzii legale în contradictoriu cu pârâta C., ca "restituire preț", accesoriu rezoluțiunii antecontractului, în contextul unei neobservări a mențiunilor exprese făcute atât de reclamantă cât și de pârâtă, în înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În dezvoltarea motivului de contestație în anulare, autoarea prezentei căi de atac a indicat actele de procedură în care se regăsesc susținerile părților și a făcut precizări cu privire la interpretarea cauzei cererii de chemare în judecată exercitate împotriva pârâtei C..

Noțiunea de eroare materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sensul de greșeală de judecată, ci se referă la greșeli cu caracter procedural și în legătură cu aspecte formale ale judecății, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Eroarea materială trebuie să fie evidentă și nu trebuie să fie rezultatul interpretării sau aplicării unor dispoziții legale, pentru că s-ar ajunge la rejudecarea cauzei prin transformarea unei contestații în anulare într-un recurs neprevăzut de lege. Nu sunt asimilate "erorii materiale" greșelile de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Aspectele invocate prin contestația în anulare de față au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate și dezlegate de instanța care a pronunțat decizia atacată.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă C., și care a vizat, în parte, chiar schimbarea cauzei acțiunii introductive, prin reținerea de către instanța de apel a incidenței instituției stipulației pentru altul, respectiv prima "eroare materială" pe care o invocă reclamanta-contestatoare, instanța de recurs a constatat că "niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori în cererile formulate atât de către reclamantă și, cu atât mai puțin de către pârâți, nu se face referire la instituția stipulației pentru altul, ori la mecanismul de acțiune al acesteia. Instanța de fond nu face nici o referire la această instituție și, în mod evident, nici părțile atunci când formulează apel. (...) Concluzionând, instituția stipulației pentru altul nu a fost invocată drept cauză a acțiunii astfel cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din apărările părților pe tot parcursul fazelor anterioare, simpla indicare de către reclamantă a clauzei prevăzute la art. 3.1 din contractul de cesiune nu echivalează cu invocarea acestei instituții și nici nu dă dreptul judecătorului să facă această calificare în lipsa unei argumentații a vreuneia dintre părți care să vizeze această instituție juridică, fără încălcarea dreptului la apărare".

Prin întâmpinarea formulată în cadrul recursului, reclamanta A. S.R.L. s-a apărat susținând că a invocat instituția stipulației pentru altul atât în fața primei instanțe de fond, cât și în apel, iar din lectura cererii de chemare în judecată ar rezulta că temeiul obligării pârâtei la plata sumei de 395.000 Euro este clauza 3.1 din contractul de cesiune încheiat între cei doi pârâți .

Totodată, instanța supremă constată că, la termenul din 22 iulie 2020, instanța de recurs a acordat cuvântul părților în dezbaterea recursului recurentei-pârâte C., aspectele învederate de contestatoare prin prezenta cale extraordinară de atac formând obiectul dezbaterii orale a părților, astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate.

Cu privire la cea de-a doua pretinsă eroare materială, instanța de recurs a reținut că "reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 350.000 euro doar ca urmare a pronunțării rezoluțiunii și nu în temeiul unei acțiuni directe derivate din stipulația pentru altul (...)".

Instanța supremă constată că, la același termen de judecată, instanța de recurs a interpelat contestatoarea cu privire la aceste aspecte, aceasta aducând precizări cu privire la obiectul și cauza litigiului.

Deci, considerentele reproduse în privința ambelor presupuse erori materiale relevă rezultatul analizării și interpretării de către instanța de recurs a aspectelor invocate prin contestația în anulare, fapt ce demonstrează că nu poate fi vorba de "eroare materială" în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce invocă contestatoarea fiind eventuale greșeli de judecată, de apreciere a legalității motivelor de casare referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ce s-a supus judecății la prima instanță (art. 478 C. proc. civ.).

În realitate, ceea ce urmărește contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a aspectelor analizate de instanța de recurs și reevaluarea acestora, acestea constituind critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Față de argumentele expuse, rezultă cu evidență că motivele invocate în contestația în anulare nu se încadrează în noțiunea "erorii materiale" în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., deoarece contestatoarea tinde să repună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor privind elementele cererii de chemare în judecată și limitele judecății în fața instanțelor devolutive.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe contestatoare la plata către intimata C. a sumei de 23.201,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform înscrisurilor (facturi și ordin de plată) aflate în copie la filele x din prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Obligă contestatoarea la plata către intimata C. a sumei de 23.201,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.