ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2080/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 13 ianuarie 2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se constate rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată cu pârâta în data de 31.01.2018, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de către aceasta; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 18.813 euro, sumă primită de către aceasta cu titlul de "avans", la care se adaugă dobânda legală până la momentul plății efective; obligarea pârâtei la plata penalității de 5% din prețul vânzării în conformitate cu art. 5.8 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/31.01.2018 de către notar D.; constituirea în favoarea reclamanților a unei ipoteci legale asupra apartamentului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, până la achitarea de către pârâtă a pretențiilor acordate de către instanța de judecată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3651 din 7 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2020, instanța a admis excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, invocată din oficiu, și a respins cererea privind pronunțarea rezoluțiunii judiciare, ca fiind lipsită de interes; a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta la plata sumei de 18.813 euro, la cursul de referință B.N.R. de la data plății, reprezentând avansul plătit, la plata dobânzii legale, calculată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei în cuantum de 18.813 euro, de la data de 22.07.2019, până la data plății efective, la plata sumei în cuantum de 9.406,5 euro, la cursul de referință B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune-interese și la plata către reclamanți a sumei în cuantum de 2.138,1 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțională pretențiilor admise. Instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 12.578,8 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă primului capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin încheierea nr. 32 A din 10 septembrie 2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost declinată competența de soluționare a apelului în favoarea uneia dintre secțiile specializate în litigii cu profesioniști, respectiv secția a V-a sau secția a VI-a civilă din cadrul Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3651 din 7 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, ca nefondat; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.117 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că prin cererea de apel a criticat pretinsa rezoluțiune unilaterală sub aspectul neîndeplinirii cerinței punerii în întârziere, în raport de prevederile art. 1.516 alin. (2) și de art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că, astfel cum a arătat amplu prin cererea de apel, punerea în întârziere presupune ca debitorului să i se pună în vedere executarea unei obligații exigibile și pe care acesta trebuia să o fi executat deja, iar pentru ca obligația să fie exigibilă, se impunea respectarea ordinii executării obligațiilor și analizarea excepției de neexecutare pe care a invocat-o - art. 1.556 C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că, în analiza îndeplinirii cerinței punerii în întârziere, a criticat prin apel hotărârea de fond pentru că nu a urmărit cu rigurozitate în aplicarea legii, identitatea dintre obligația în legătură cu care se realizează punerea în întârziere și obligația pentru care se declară rezoluțiunea.

Potrivit recurentei-pârâte, instanțele de fond au reținut eronat două puneri în întârziere, ambele, probabil, valorificate prin identitatea presupusă a obligațiilor solicitate la executare cu cele invocate prin așa-zisa declarație de rezoluțiune.

În legătură cu prima dintre aceste notificări de punere în întârziere, datată 22.07.2019, recurenta-pârâtă arată că a invocat faptul că nu are în vedere obligația de executare a contractului, și, în raport de posibilul ei conținut, nu valorifică o obligație exigibilă a sa. Astfel, intimații au solicitat executarea obligației de predare a apartamentului, subsumate art. 5 din contractul dintre părți, or, la acel moment, aceștia nu își executaseră două obligații cu scadență anterioară, respectiv obligația de plată integrală a prețului și obligația de a da declarația de realizare, fiind în întârziere.

Recurenta-pârâtă subliniază că declarația nu vorbește de rezoluțiune, iar la pag. 5 din acțiune reclamanții chiar recunosc judiciar că nu au declarat și că nu puteau declara rezoluțiunea, iar acțiunea introductivă confirmă acest lucru prin aceea că are în vedere o realizare judiciară a rezoluțiunii.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă o încălcare a unei reguli de drept substanțial, potrivit căreia punerea în întârziere poate interveni numai dacă obligația părții era exigibilă.

În opinia recurentei-pârâte, susținerea instanțelor că de fapt punerea în întârziere se referă la o cu totul altă obligație, respectiv reprezintă o convocare pentru încheierea în formă autentică a vânzării, nu poate fi acceptată, pentru că acest demers nu angajează doar exercițiul unui drept, ci și executarea unei obligații, iar mai mult decât atât, în mod deliberat și asumat nu s-a realizat punerea în întârziere pentru obligația care a ocazionat așa-zisa rezoluțiune - art. 5.8 din contract - refuzul de încheiere a contractului de vânzare.

Voința clară a reclamanților, care nu au ales să ceară încheierea contractului, ci predarea apartamentului, nu poate fi nesocotită, întrucât aceasta este exprimată clar și fără echivoc într-un act unilateral, având o semnificație juridică clară, care nu poate fi schimbată nici de către părți și nici de către instanță, în raport de art. 1.270 și de art. 1.325 C. civ.

Acest aspect reiese, în opinia recurentei-pârâte, și din comportamentul ulterior al reclamanților, care, atunci când au intenționat să ia în calcul rezoluțiunea, au procedat la punerea în întârziere prin transmiterea unei notificări de convocare la încheierea contractului de vânzare, dând un termen (27.09.2019) pentru executarea acestuia, așa cum prevede art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că punerea în întârziere a fost una formală, fără intenția de a i se da curs în mod veritabil, întrucât, la exprimarea disponibilității de a executa obligația într-un termen rezonabil, intimații-reclamanți au refuzat primirea executării.

O altă critică vizează faptul că instanțele au mai reținut că punerea în întârziere s-a realizat prin notificarea recepționată la data de 26.08.2019, însă prin această notificare nu i-a fost acordat un termen rezonabil, care să respecte cerința legală de a fi potrivit cu natura obligației și cu împrejurările, ceea ce atrage încălcarea art. 1.522 alin. (3) C. civ.

Această critică, astfel cum arată recurenta-pârâtă, a făcut obiectul apelului și a fost respinsă cu motivarea, eronată în opinia sa, în sensul că obligația era exigibilă din data de 20.03.2019.

Recurenta-pârâtă apreciază că argumentul instanței de apel este greșit, întrucât executarea propriu-zisă a obligației presupunea încheierea contractului cu participarea reclamanților, respectiv prezența simultană în fața notarului public, plata prețului or, până la notificarea recepționată de la data de 26.08.2019, reclamanții nu au mai solicitat exercitarea acestui drept.

Mai arată recurenta-pârâtă, că instanța nu a evaluat argumentul său în legătură cu insuficiența termenului acordat, considerând că vechimea exigibilității termenului contractual suspensiv, justifică per se acordarea oricărui termen pentru executare, inclusiv unul de 1 zi, pentru că documentele necesare trebuia să fie disponibile.

O altă critică expusă în apel, astfel cum arată recurenta-pârâtă, vizează faptul că declarația unilaterală de rezoluțiune, emisă de intimații-reclamanți, a fost abuzivă și formulată cu rea-credință, întrucât nu a beneficiat de un termen rezonabil pentru a pregăti actele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, și această critică fiind apreciată ca neîntemeiată de către instanța de apel.

În opinia recurentei-pârâte, raportarea nu se face la momentul la care contractul trebuia încheiat, ci la momentul comunicării punerii în întârziere, în raport de art. 1.522 alin. (3) C. civ., iar faptul că obligația procurării înscrisurilor necesare vânzării era deja exigibilă de la termenul limită este nerelevant aici, pentru că vânzarea notarială presupune un extras de carte funciară în termen de valabilitate, iar nu unul vechi de luni de zile (contemporan datei limită); în egală măsură certificatele fiscale trebuie să fie și ele actuale.

O altă critică vizează faptul că în mod eronat a aplicat instanța de fond regulile excepției de neexecutare prin raportare la apărarea privitoare la formularea declarației de realizare.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că a invocat excepția de neexecutare a contractului pentru neexecutarea obligației reclamanților de a da declarația de realizare, prin chiar răspunsul dat notificării prin care era chemată în fața notarului public pe data de 27.08.2019. Instanța de apel a respins această apărare în mod nelegal, în condițiile în care prevalarea de termenul de 10 zile este o facultate a sa, acest termen protejând promitentul-vânzător. Declarația de realizare este o obligație, or obligația nu poate fi stinsă în 10 zile pentru că debitorul nu o execută, acest fapt contrazicând esența ideii de obligație, transformând-o într-o obligație pur potestativă.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut că reclamanții nu au fost invitați să dea declarația de realizare, dar, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la fond, la data de 03.07.2019 a existat o întâlnire cu intimații-reclamanți și aceștia au refuzat semnarea declarației, semnând însă anexele acesteia, privitoare la finisaje și la observațiile asupra bucătăriei și camerei de zi.

Recurenta-pârâtă apreciază și că instanța de apel a nesocotit faptul că punerea în întârziere eficientă pentru executarea obligației de a încheia contractul de vânzare presupunea convocarea în fața notarului public în vederea încheierii actului.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că punerea în întârziere aferentă obligației de a încheia vânzarea se face în mod specific prin declararea propriei disponibilități pentru semnare și prin convocarea în fața notarului public determinat și în ziua și ora stabilite, pentru că cele două obligații sunt exigibile concomitent și numai astfel se poate proba că partea care pune în întârziere este gata și oferă propria executare.

De altfel, intimații au și recurs la acest mod legal de punere în întârziere prin cea de-a doua notificare, recepționată de recurenta-pârâtă la data de 26.08.2019, actul din data de 22.07.2019 neputând fi apreciat ca act de punere în întârziere.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că a invocat prin apel exercițiul abuziv al dreptului la rezoluțiune, reluând criticile expuse și susținând că instanța de apel nu le-a dat un răspuns coerent, în condițiile în care acestea sunt diferite de critica cerințelor legale (limitele juridice) ale rezoluțiunii unilaterale.

Făcând trimitere la situația de fapt, recurenta-pârâtă arată că, la data de 03.07.2019, reclamanții au refuzat nejustificat semnarea declarației de realizare, au indicat remedieri absolut minore, pe care le-a realizat, deci au insistat în executarea în natură. De asemenea, apartamentul a fost blocat la dispoziția intimaților-reclamanți, iar aceștia au solicitat predarea apartamentului, iar ulterior acestui moment, la 26.08.2019, pentru prima oară de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, intimații-reclamanți au convocat-o în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în ziua următoare.

Or, în opinia recurentei-pârâte, este contrar bunei credințe ca, după ce apartamentul a fost amenajat așa cum reclamanții au pretins, după ce la data de 03.07.2019 aceștia au insistat în executarea în natură, după ce la data de 27.08.2019 li s-a comunicat clar disponibilitatea pentru încheierea contractului, intimații să opteze pentru rezoluțiunea contractului la data de 29.08.2019. Distanța dintre data comunicării rezoluțiunii (29.08.2019) și data propusă pentru executare de către recurenta-pârâtă (03.09.2019) este de doar 2 zile lucrătoare (ținând seama de faptul că zilele de 30 și 31.08.2019 sunt nelucrătoare).

Capătul de cerere privind dobânda legală este, de asemenea, în opinia recurentei-pârâte nelegal admis, în mod eronat dispunându-se obligarea sa la plata dobânzii legale de la data de 22.07.2019 până la plata efectivă, instanța de apel apreciind că rezoluțiunea s-ar raporta la data punerii în întârziere.

După ce s-a apreciat că restituirea avansului se datorează ca efect al rezoluțiunii, recurenta-pârâtă consideră că este o vădită inconsecvență să se aplice daune moratorii pentru nerestituirea avansului, anterior opțiunii pentru rezoluțiune. Chiar dacă rezoluțiunea produce efecte retroactive, exigibilitatea sumelor datorate ca efect al ei nu poate fi decât ulterioară momentului la care rezoluțiunea a operat, în acest sens instanța de apel încălcând prevederile art. 1.270 C. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că nelegală este și susținerea că instanța nu poate specula asupra termenului suspensiv invocat de către apelantă fără invocarea de către aceasta a articolului din contract, întrucât acest termen este cuprins de clauza contractuală pe care chiar reclamanții au invocat-o, această critică putând fi subsumată și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenta-pârâtă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Astfel, așa cum precizează de fapt, chiar recurenta-pârâtă, au constituit obiect al criticilor în apel: neîndeplinirea cerinței punerii în întârziere; invocarea excepției de neexecutare a contractului din perspectiva neîntocmirii de către intimații-reclamanți a declarației de realizare; vicierea punerii în întârziere efectuată de către intimații-reclamanți prin notificarea din 22.07.2019, întrucât viza obligația de predare a bunului și nu încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului; formularea abuzivă și cu rea credință a declarației unilaterale de rezoluțiune, întrucât nu a beneficiat de un termen rezonabil pentru a pregăti actele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că și critica ce vizează obligarea la plata dobânzii legale începând cu data de 22.07.2019 reprezintă, de asemenea, o reluare a argumentelor expuse în fața instanței de apel.

Ca atare, susținerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Totodată, criticile ce vizează efectele juridice pe care instanța de apel le-a reținut cu privire la notificările din 22.07.2019 și din 29.08.2019, nu reprezintă critici propriu-zise în recurs, în condițiile în care recurenta-pârâtă, în susținerea lor, face trimitere exclusiv la situația de fapt și la interpretarea probelor.

Recurenta-pârâtă a invocat în susținerea recursului declarat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că nu poate specula asupra termenului suspensiv, în lipsa indicării articolului din contract, în condițiile în care acest termen este cuprins în clauza contractuală de care chiar reclamanții au înțeles să se prevaleze.

Înalta Curte reține că aceste argumente nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă nu arată care este norma de procedură încălcată de instanța de apel, astfel că acest motiv a fost invocat formal.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 5.970 RON către intimații-reclamanți B. și A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 5.970 RON către intimații-reclamanți B. și A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.