ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 301/2025

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 13.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub numărul x la data de 06.07.2020 de către Notarul Public C. și repunerea părții în situația anterioară încheierii acesteia, în sensul de a fi obligată pârâta la restituirea sumei de 75.000 euro (echivalentul sumei de 362.835,00 RON achitată efectiv de reclamantă), pe care i-a achitat-o cu titlu de avans din prețul total de vânzare; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.629,5 RON cu titlu de daune-interes, reprezentând onorarii avocațiale, onorarii achitate executorului judecătoresc, onorariul notarului public, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului suferit de către reclamantă prin efectuarea demersurilor prealabile sesizării instanței de judecată, în vederea obținerii executării în natură a obligației promitentei-cumpărătoare de a încheia contractul de vânzare-cumpărare promis; obligarea pârâtei la plata sumei de 75.000 euro (echivalentul sumei de 370.500 RON conform cursului BNR din data formulării prezentei cereri de chemare în judecată 1 EUR=4,94 RON), cu titlu de penalitate contractuală.

În drept a invocat dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1270, art. 1516, art. 1549, art. 1554, art. 1550, art. 627 alin. (4) C. civ.. Totodată, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1701 din 28.06.2023 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., a fost dispusă rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/06.07.2020 de către notar public C., au fost repuse părțile în situația anterioară. De asemenea, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 75.000 Euro, echivalent în RON la cursul BNR, la dată plății, sumă achitată cu titlu de avans; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.000 Euro, echivalent în RON la cursul BNR, la dată plății, cu titlu de penalitate contractuală, să plătească reclamantei suma de 3.629,50 RON, cu titlu de daune materiale, precum și să plătească cheltuielile de judecată, respectiv suma de 8.164,48 RON, taxă de timbru și suma de 6.842,5 RON, onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe B. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 609A din 05.04.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat și obligată B. S.R.L. la plata sumei de 7.437,5 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs B. S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (2) și art. 477 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv. În acest sens, recurenta arată că instanța de apel nu s-a mai pronunțat în privința considerentelor primei instanțe referitoare la neplata de către intimată a sumei de 9.000 euro și repunerea părților în situația anterioară cu acordarea daunelor materiale și a penalităților solicitate de către aceasta, motivând că nu a fost învestită cu motive de apel în privința acestor dezlegări. Or, arată recurenta, aceasta a criticat sentința apelată prin raportare la întreaga soluție pronunțată, inclusiv sub aspectul acordării penalităților de întârziere și al repunerii în situația anterioară a părților. Autoarea recursului mai arată că în mod greșit curtea de apel a reținut că aceasta a înțeles să extindă obiectul apelului formulat, ulterior închiderii dezbaterilor, deoarece prin concluziile scrise formulate a urmărit doar reluarea anumitor susțineri, neaducând critici noi. De asemenea, recurenta susține că instanța de apel este ținută să analizeze și dezlegările date de prima instanță care se află în dependență cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit. Astfel, considerentele primei instanțe în legătură cu neplata de către intimată a sumei de 9.000 euro și repunerea părților în situația anterioară cu acordarea daunelor materiale și a penalităților reprezintă soluții accesorii, dependente de dezlegarea pe care instanța de fond a dat-o capetelor principale, astfel încât curtea de apel trebuia să se pronunțe și în privința acestora, conchide recurenta.

Sub un alt aspect, autoarea căii de atac susține că decizia recurată încalcă principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ.. În acest sens arată că instanța de fond a înlăturat efectele Convenției de revocare dintre părți fără să fi fost învestită cu vreo cerere în acest sens, iar curtea de apel a menținut această decizie. Potrivit recurentei, prima instanță s-a pronunțat asupra cererii dispunând rezoluțiunea Promisiunii de vânzare prin ignorarea efectelor juridice ale Convenției de revocare intervenite între părți. Mai arată că prin apel a criticat faptul că prima instanța s-a pronunțat extra petita, cu încălcarea principiului disponibilității, iar instanța de apel, respingând acest motiv de apel, a încălcat același principiu. Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a pus semnul egalității între îndeplinirea condiției de plată prevăzută în cuprinsul Convenției, care afecta exclusiv valabilitatea Promisiunii și invalidarea efectelor Convenției.

Printr-o ultimă critică, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1549 C. civ. raportat la 1669 C. civ.. Potrivit recurentei, prin notificarea din 07.06.2022, intimata-reclamantă a solicitat încheierea contractului de vânzare și, subsecvent, a anunțat rezoluțiunea Promisiunii, deși nu mai era în măsură să o facă deoarece nu mai era în termenul legal să pretindă această prestație, dat fiind că termenul de 6 luni prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ. se împlinise la data de 12.07.2021. În opinia recurentei, chiar dacă obiectul cauzei nu este reprezentat de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare pe baza efectelor unei promisiuni, ci chiar de rezoluțiunea promisiunii, rezoluțiunea se poate cere numai dacă creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale. Or, arată recurenta, în cauză intimata-reclamantă nu mai era în drept să ceară executarea silită a obligațiilor contractuale, deoarece acest drept era prescris. Contrar raționamentului instanței de apel, termenul de prescripție de 6 luni era relevant deoarece în vederea exercitării dreptului de opțiune între executarea silită a obligației și rezoluțiune, creditorul trebuie să fie titularul unui drept subiectiv neviciat la momentul opțiunii efectuate în temeiul art. 1549 alin. (1) C. civ., conchide recurenta.

În drept recurenta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 12 februarie 2025 instanța a respins excepția nulității recursului, pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv ale apelului prin care se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat în privința considerentelor primei instanțe referitoare la neplata sumei de 9.000 euro și repunerea părților în situația anterioară cu acordarea daunelor materiale și a penalităților solicitate de către intimata-reclamantă, nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel nefiind contestată soluția dată de către instanța de fond, respectiv cea cu privire la repunerea părților în situația anterioară cu acordarea daunelor materiale și a penalităților solicitate de către intimata-reclamantă. Totodată se constată că prin cererea de apel nu au fost criticate considerentele referitoarea la plata sumei de 9.000 euro de către intimata-reclamantă.

Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că deși B. S.R.L. a solicitat prin apelul formulat anularea sentinței instanței de fond, din criticile expuse prin cererea de apel nu rezultă că a formulat critici prin raportare la întreaga soluție pronunțată de către prima instanță.

Așadar, instanța de apel a reținut în mod judicios că este ținută a analiza criticile expuse prin cererea de apel, nu și a celor din concluziile scrise depuse ulterior rămânerii în pronunțare, sens în care nu s-a pronunțat cu privire la celelalte considerente ale primei instanțe privitoare la neplata de către intimată a sumei de 9.000 euro și la repunerea părților în situația anterioară cu acordarea daunelor materiale și a penalităților solicitate de către intimată.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea limitelor efectului devolutiv ale apelului.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1549 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1669 alin. (2) C. civ. nu vor fi însușite de Înalta Curte.

Potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ. "Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin."

Instanța supremă reține așadar, că prevederile art. 1549 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul general potrivit căruia rezoluțiunea contractului intervine pentru neexecutarea contractului cu daune interese în favoarea creditorului, dacă acestea i se cuvine.

În acest context, se constată că dispozițiile legale precitate au fost corect aplicate de către curtea de apel, care a reținut, în urma stabilirii situației de fapt și a unei analize judicioase a probatoriului administrat, că în cauza dedusă judecății recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare până la data de 12.01.2021, aceasta finalizând imobilul la o dată ulterioară, respectiv 17.03.2021, și vânzând imobilul unui terț la data de 14.02.2022, deși nu ieșise din raportul contractual cu intimata-reclamantă.

Așadar, Înalta Curte constată că neexecutarea fiind însemnată și generată de culpa societății recurente, care a fost pusă în întârziere de către intimata-reclamantă, au fost întrunite condițiile pentru rezoluțiunea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cum în mod judicios a reținut instanța de prim control judiciar.

Față de criticile recurentei potrivit cărora intimata-reclamantă nu mai era în termenul legal să pretindă rezoluțiunea, dat fiind că termenul de 6 luni prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ. se împlinise la data de 12.07.2021, instanța supremă constată că normele materiale invocate nu sunt aplicabile cauzei.

Conform art. 1669 C. civ.." (1) Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.".

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând condițiile prevăzute de dispozițiile privind dreptul la rezoluțiunea contractului, coroborat cu prevederile legale mai sus menționate și cu situația de fapt, a constatat că termenul de prescripție de 6 luni invocat de către recurenta-pârâtă nu vizează ipoteza în cauza dedusă judecății, având în vedere că intimata-reclamantă a optat pentru solicitarea rezoluțiunii contractului cu daune interese și nu pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, astfel că, în mod legal, a respins apelul pe acest aspect.

În ceea ce privește critica privind încălcarea principiului disponibilității, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs. Se constată că deși recurenta indică dispozițiile art. 9 C. proc. civ., nu arată în mod concret cu ce a greșit curtea de apel și de ce respectiva normă procesuală nu a fost corect aplicată, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția dată acelorași critici expuse și prin cererea de apel. Nemulțumirile recurentei și susținerile legate de soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la încălcarea principiului disponibilității, nu pot fi analizate în această etapă procesuală, având în vedere că obiectul recursului îl constuituie decizia curții de apel, și nu sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 609A/2024 din 5 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.999,37 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 609A/2024 din 5 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.999,37 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.