ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat:

În drept, au fost invocate art. 194 din C. proc. civ., art. 1270, art. 1279, art. 1489, art. 1521, art. 1523, art. 1535, art. 1538, art. 1550, art. 1552, art. 1554 din C. civ.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., părțile au inserat, prin aceeași clauză, atât un pact comisoriu de gradul IV în sensul prevederilor art. 1553 alin. (2) din C. civ., cât și o clauză penală pentru ipoteza neîncheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, în acord cu prevederile art. 1538 din C. civ.

În acest sens, a reținut că, în procesul de evaluare a stării de fapt și de drept a litigiului, efectul constatării rezoluțiunii de drept are aceeași valoare juridică și atunci când este verificat și evaluat în considerentele unei hotărâri judecătorești, ca o chestiune prejudicială, și atunci când este constatat în dispozitivul hotărârii. A mai reținut instanța de apel că cererea având ca obiect obligarea promitentei-cumpărătoare la plata penalităților de întârziere nu poate fi condiționată de formularea expresă a unui petit de constatare a intervenirii rezoluțiunii de drept, fiind suficient ca o asemenea condiție prealabilă să fie verificată și constatată, ca o chestiune prejudicială, în considerentele hotărârii.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în tot a deciziei civile atacate și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., consideră că instanța de apel a schimbat cadrul procesual prefigurat de reclamantă prin cererea introductivă, fără a cerceta documentele depuse la dosar. Astfel, fără să fi fost învestită legal cu soluționarea primului capăt de cerere și fără să fi pus în discuția părților această chestiune, instanța de apel i-a dat propria interpretare, stabilind că existența pactului comisoriu de grad IV în antecontract este suficientă pentru admiterea apelului, fără a analiza condițiile stabilite prin antecontract, respectiv răzgândirea cumpărătorului, neîncheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare din orice motiv și neplata prețului la data scadenței.

Consideră recurenta-pârâtă că din modul de formulare a capătului 1 al cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea în constatare prefigurată este supusă timbrajului, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 80/2013, iar, în lipsa plății taxei de timbru, instanța de judecată nu a fost învestită nici cu soluționarea primului capăt de cerere, nici a cererilor accesorii, reprezentând acordarea daunelor interese.

Mai învederează că instanța de apel nu a avut în vedere nici conduita intimatei-reclamante sub aspectul achitării sumei de 25.000 euro, care inițial a fost stornată, pentru ca, ulterior, în anul 2022, să fie solicitată din nou, conduită pe care o apreciază un abuz din partea societății reclamante.

De asemenea, consideră că intervenția instanței de judecată trebuia să se rezume la verificările pe care clauzele convenționale de reziliere le permit și, conform cererii introductive, cererile de acordare a sumelor de bani erau accesorii capătului principal de cerere.

Din această perspectivă, consideră că atitudinea apelantei este una abuzivă, având solicitări care demonstrează reaua-credință.

În opinia sa, apelanta, prevalându-se de existența pactului comisoriu de gradul IV, a indus în eroare instanța de apel, făcând aplicarea greșită a normelor de drept material, critică pe care o circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 197, art. 205 coroborat cu art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., art. 1266, art. 1270 și următoarele din C. civ.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului ca neîntemeiată, admiterea recursului cu consecința desființării deciziei recurate și cenzurarea onorariului solicitat de intimata-reclamantă.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2024, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Din cuprinsul memoriului de recurs reiese că au fost invocate de către recurenta-pârâtă două motive de casare: pe de o parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar, pe de altă parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești. În concret, recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel, considerând că a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă prin acțiunea introductivă și în care a avut loc judecata atât la fond, cât și în apel.

Întrucât se referă la aspecte de drept procedural, respectiv la depășirea cadrului procesual, Înalta Curte constată că aceste critici se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. De altfel, încadrarea criticilor în acest caz de casare a fost pusă în discuție odată cu fondul recursului.

Cercetând criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate acestui caz de casare, Înalta Curte le găsește nefondate.

Cu titlu prealabil, notează Înalta Curte că se impune evocarea succintă a raporturilor contractuale dintre părți și a clauzelor contractuale relevante, astfel cum au fost acestea reținute de către instanțele devolutive și necontestate de părți.

Astfel, se reține că raporturile juridice dintre părțile litigante își au izvorul în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iunie 2020, autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., între reclamanta A. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, și pârâta B. S.A., în calitate de promitentă cumpărătoare, prin care părțile și-au asumat reciproc obligația de a vinde și, respectiv, de a cumpăra imobilul situat în Constanța, compus din teren intravilan în suprafață de 5.000 mp și construcția C1, reprezentând hală depozitare cu spații administrative și anexe, având suprafața construită desfășurată de 1.829 mp, contra prețului de 600.000 euro.

Părțile au convenit să încheie contractul în formă autentică cel târziu la data de 30 septembrie 2020, pârâta în calitate de promitentă-cumpărătoare având obligația ca, până la data de 31 august 2020, să anunțe în scris reclamanta, în calitate de promitentă-vânzătoare, data semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat, părțile au stabilit că "În cazul în care promitenta-cumpărătoare se răzgândește și nu se încheie din orice motiv contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică până la termenul menționat mai sus, prezentul antecontract se rezoluționează de plin drept, prin simplul fapt al neexecutării obligației de plată la scadență fără notificare sau punere în întârziere și fără a mai fi necesară intervenția instanței de judecată în vederea pronunțării rezoluțiunii, părțile fiind repuse în situația anterioară încheierii prezentului antecontract de vânzare-cumpărare, iar promitenta-cumpărătoare va achita promitentei-vânzătoare suma de 25.000 euro cu titlu de daune-interese în echivalent RON în termen de maxim 15 zile de la termenul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică…".

Prin adresa nr. x/30.09.2020, pârâta i-a comunicat reclamantei în mod expres faptul că se află în imposibilitate de a duce antecontractul de vânzare-cumpărare la bun sfârșit.

La data de 20.06.2022, reclamanta A. S.R.L. a promovat acțiunea care formează obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat să se constate că a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., cu consecința repunerii părților în situația anterioară. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând daune interese agreate prin antecontract și dobânda penalizatoare aferentă.

Prin sentința civilă nr. 273/2023 din data de 8 februarie 2023, Tribunalul Specializat Cluj a considerat că reclamanta a subordonat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese de soluția dată capătului de cerere având ca obiect constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, conform art. 30 alin. (4) din C. proc. civ.. Reținând că reclamanta nu a timbrat capătul de cerere privind constatarea rezoluțiunii și că nu poate analiza una din condițiile rezoluțiunii convenționale, sub care părțile au stabilit obligația pârâtei de a plăti daune-interese de 25.000 euro, respectiv condiția "răzgândirii" reclamantei, prima instanță a respins în întregime acțiunea formulată.

Prin decizia atacată, instanța de apel a stabilit că cererea având ca obiect obligarea promitentei-cumpărătoare la plata daunelor interese nu poate fi condiționată de formularea expresă a unui petit de constatare a intervenirii rezoluțiunii de drept, fiind suficient ca o asemenea condiție prealabilă să fie verificată și constatată ca o chestiune prejudicială în considerentele hotărârii.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte observă că dificultatea tranșării disputei dintre părți a fost generată, în principal, de efectele inserării în antecontract a pactului comisoriu de ultim grad.

Potrivit art. 1553 alin. (1) din C. civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului, iar potrivit alin. (2), în cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pactul comisoriu este clauza contractuală prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea, fiind astfel unul din cele trei moduri de desființare a unui contract prin rezoluțiune. În situația pactului comisoriu celui mai energic, părțile convin că rezoluțiunea va rezulta din simplul fapt al neexecutării, deci nu dintr-o hotărâre judecătorească ori dintr-o declarație unilaterală de rezoluțiune, nefiind subordonată nici măcar formalității prealabile a punerii în întârziere a debitorului.

Întrucât momentul operării rezoluțiunii este chiar momentul în care sunt îndeplinite condițiile pactului comisoriu și creditorul înțelege să se prevaleze de acesta, se reține că este suficientă invocarea rezoluțiunii, ca efect al pactului comisoriu de ultim grad, pe calea unui argument formulat în cuprinsul cererii introductive, în susținerea petitului privind daunele-interese, nefiind necesară formularea unui capăt distinct cu privire la acest aspect, întrucât rolul instanțelor judecătorești, în speța dată, nu este de a pronunța desființarea contractului. Cu alte cuvinte, nu este necesar ca instanța să constate că a operat rezoluțiunea contractului în temeiul unui pact comisioriu, ci doar să analizeze temeinicia solicitării de obligare a debitorului la daune-interese, în cadrul acestei analize urmând a fi verificate, prin considerentele hotărârii judecătorești, dacă au fost îndeplinite condițiile de operare a pactului comisoriu și dacă acesta a produs efectul rezoluțiunii.

Examinând decizia recurată, se observă că instanța de apel a analizat condițiile pactului comisoriu inserat în antecontract și în mod judicios a stabilit că părțile au indicat atât obligația a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea de drept, respectiv neîncheierea contractului în formă autentică indiferent de motiv, cât și înlăturarea expresă a obligației prealabile de notificare sau de punere în întârziere a debitorului, stipulând că rezoluțiunea operează de plin drept prin simplul fapt al neexecutării la scadență a obligației, nefiind necesară intervenția instanței.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că solicitarea reclamantei A. S.R.L. de acordare a daunelor-interese ca urmare a nerespectării obligației esențiale a promitentului-cumpărător nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de constatare a rezoluțiunii, inserarea pactului comisoriu de ultim grad producând efecte de drept.

Înalta Curte găsește nefondat argumentul recurentei-pârâte potrivit cu care reclamanta a formulat un prim capăt principal de acțiune și două capete accesorii, privind daune-interese și dobândă legală penalizatoare.

În accepțiunea dispozițiilor art. 30 din C. proc. civ., pentru stabilirea capătului principal de cerere, instanța nu trebuie să analizeze cererile în ordinea formulării lor de către reclamantă, ci în funcție de interdependența lor.

Întrucât părțile au prevăzut în antecontract rezoluțiunea de drept în baza unui pact comisoriu, se constată că soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese, astfel cum au fost cuantificate în mod expres prin clauza penală, nu este condiționată de pronunțarea rezoluțiunii de către instanța de judecată. Pe cale de consecință, acesta nu este un capăt de cerere accesoriu, în accepțiunea art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., ci unul principal, cu existență de sine stătătoare.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale la situația de fapt dedusă judecății, reținând că neexecutarea obligației, indiferent de motiv, dă dreptul promitentei-vânzătoare la plata sumei de 25.000 euro și la plata de dobândă legală aferentă acesteia, începând cu data de 15.10.2020, data la care a devenit scadentă obligația.

În acest context, este evident că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 80/2013, capetele de cerere socotite întemeiate, astfel cum au fost individualizate de reclamantă prin acțiunea introductivă, fiind timbrate în mod corespunzător.

Instanța supremă nu poate primi nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a cercetat apărările cu privire la achitarea sumei de 25.000 euro, care a fost stornată și ulterior solicitată din nou, întrucât aceste aspecte țin de temeinicia deciziei recurate, de interpretarea și coroborarea probatoriului. Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, notează instanța supremă că, în cadrul prezentei judecăți, nu îi este permis să reevalueze situația de fapt ori elementele factuale reținute de către instanțele de fond, astfel că nu poate analiza susținerile recurentei din această perspectivă.

Pentru aceleași considerente, excedează limitelor recursului și argumentele recurentei-pârâte referitoare la conduita pretins abuzivă a reclamantei.

Iar cât privește critica potrivit cu care instanța de apel nu a pus în discuție depășirea cadrului procesual, încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o socotește, deopotrivă, neîntemeiată întrucât, astfel cum rezultă cu prisosință din cele anterior expuse, instanța de apel nu a depășit cadrul procesual instituit prin cererea de chemare în judecată, ci a soluționat capete de cerere cu care a fost legal învestită. Prin urmare, nu era necesară punerea în discuție a unei modificări a cadrului procesual, atât timp cât o astfel de modificare nu a avut loc.

Referitor la al doilea motiv de recurs, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a invocat numai în mod formal art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu indică, în concret, care sunt normele de drept material încălcate, nu explică în ce mod ar fi încălcat instanța de apel dispozițiile legale și nu indică ce s-a reținut greșit de către instanța de apel.

În realitate, invocând că instanța de apel a fost indusă în eroare, recurenta-pârâtă și-a exprimat nemulțumirile legate de modul în care instanța de apel a coroborat probele administrate și a stabilit situația de fapt, solicitând o nouă analiză a înscrisurilor și acordarea unei alte semnificații probatorii aspectelor de fapt. Or, aceste argumente nu relevă motive de nelegalitate a hotărârii, ci doar de netemeinicie și nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului, cale de atac nedevolutivă.

Înalta Curte nu va analiza susținerile recurentei-pârâte cu privire la încălcarea principiului contradictorialității, reglementat de dispozițiile art. 14 din C. proc. civ., și a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din același act normativ, constatând că acestea au fost supuse atenției instanței de judecată prin răspunsul la întâmpinare, depus peste termenul de declarare a recursului.

Pentru aceste argumente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 53/2024 din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.754,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată compusă din următoarele sume: 85,13 RON și 827,01 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu deplasarea și 11.842 RON onorariu avocațial, conform facturii fiscale nr. x și ordinului de plată din data de 29.04.2024 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 53/2024 din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.754,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.