ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 204/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

La termenul de judecată din 9 octombrie 2020 reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care și-a redus cuantumul pretențiilor, de la 7.245.000 RON, la valoarea de 7.145.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1909 din 23 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

A fost dispusă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.02.2019, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară și, în consecință, obligarea pârâtei să restituie reclamantei suma de 7.145.000 RON, reprezentând avans din prețul vânzării.

Prin decizia civilă nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul pârâtei, ca nefondat.

A fost respinsă cererea intimatei-reclamante de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În esență, s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.556 și art. 1.516 - 1.517, respectiv art. 1.549 - 1.553 C. civ., fiind criticate considerentele instanței de apel prin care s-a stabilit culpa pârâtei de a nu își fi îndeplinit obligația încheierii în formă autentică a contractului de vânzare, conform celor convenite prin antecontractul din 11.02.2019.

Pârâta a susținut că neîncheierea contractului în formă autentică îi este imputabilă reclamantei, care nu a plătit diferența de preț rămasă neachitată, de 275.404,47 euro, în termen de 60 zile de la încheierea promisiunii.

În acest sens, în mod greșit s-a reținut că reclamanta și-a îndeplinit propria obligație, prin adresa din 12 iunie 2019 solicitând pârâtei să se prezinte la notar la 1 iulie 2019, în vederea încheierii contractului de vânzare, la aceeași dată reclamanta prezentând notarului un bilet de ordin în valoare de 275.404,47 euro, întrucât adresa a fost transmisă la fostul sediu al pârâtei, astfel că reprezentanții acesteia nu au avut cunoștință de convocare.

A mai învederat pârâta că părțile au stipulat expres că antecontractul de vânzare - cumpărare devine ineficace în cazul neplății în întregime, la scadență, a prețului de vânzare. Deși clauza se referă textual la nulitatea antecontractului, având în vedere preeminența voinței reale, conform art. 1266 și art. 1.268 alin. (3) C. civ., trebuie admis că părțile au avut în vedere rezoluțiunea sau încetarea contractului pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului.

În opinia părții, nefiind îndeplinită obligația de plată a diferenței de preț, la 12.04.2019, promisiunea de vânzare a încetat de drept, din culpa exclusivă a reclamantei, pârâta nemaifiind ținută de obligația încheierii actului autentic de vânzare ori având, cel puțin, dreptul de a invoca excepția de neexecutare.

De asemenea, a mai arătat pârâta că în mod greșit s-a reținut îndeplinirea condițiilor pentru a fi dispusă rezoluțiunea judiciară, întrucât neexecutarea de către pârâtă a obligației de încheiere la notar a actului autentic de vânzare a fost consecința directă și nemijlocită a neplății în întregime a prețului, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 1.517 C. civ.. Prin urmare, rezoluțiunea nu putea interveni câtă vreme neexecutarea obligației de încheiere a contractului este imputabilă reclamantei înseși.

A mai criticat pârâta și considerentele prin care s-a reținut că tranzacția depusă la dosarul cauzei reprezintă o recunoaștere a pretențiilor deduse judecății, prin raportare la obiectul cererii - rezoluțiune judiciară, susținând că nu și-a exprimat în niciun context acordul în sensul dispunerii rezoluțiunii din culpa sa.

La data de 27 octombrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L. prin care s-a susținut că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părții, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

Recurenta susține greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.556, art. 1.516-1.517, respectiv art. 1.549-1.553 C. civ., criticând decizia instanței de apel din perspectiva validării sentinței primei instanțe, prin care s-a dispus rezoluțiunea antecontractului din 11.02.2019, din culpa pârâtei, cu consecința obligării acesteia la restituirea sumei de 7.245.000 RON, reprezentând avansul plătit din preț.

Dezvoltând criticile, partea pretinde că, în realitate, neîncheierea contractului în formă autentică îi este imputabilă reclamantei, care nu a plătit diferența de preț rămasă neachitată de 275.404,47 euro, în termen de 60 zile de la încheierea antecontractului, în mod greșit reținând instanța de apel că reclamanta și-a îndeplinit această obligație, prin convocarea pârâtei în fața notarului public și emiterea unui bilet la ordin în vederea plății.

Se susține că, față de clauza din antecontract care prevede ineficacitatea convenției în cazul neplății în întregime, la scadență, a prețului de vânzare, la 12.04.2019, promisiunea de vânzare a încetat de drept, din culpa reclamantei, pârâta nemaifiind ținută de obligația încheierii actului autentic de vânzare ori având, cel puțin, dreptul de a invoca excepția de neexecutare.

Mai critică pârâta și faptul că rezoluțiunea nu putea fi dispusă câtă vreme neexecutarea obligației de încheiere a actului autentic de vânzare a fost consecința directă și nemijlocită a neplății în întregime a prețului de către reclamantă, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 1.517 C. civ.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, tranzacția aflată la dosarul cauzei nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor deduse judecății, pârâta neasumându-și culpa pentru neîncheierea contractului de vânzare.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu reflectă critici privind modul de aplicare a dispozițiilor legale evocate, apte să fie încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci nemulțumirea părții față de situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, din perspectiva reținerii culpei contractuale a pârâtei în ceea ce privește neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică.

Argumentația părții se întemeiază pe o situație de fapt fundamental diferită față de cea reținută de precedentele instanțe, susținându-se, în esență, că reclamanta este partea care nu și-a îndeplinit integral obligația de plată a prețului, fiind întemeiată excepția de neexecutare a contractului opusă de pârâtă, situație în raport cu care instanța nu putea dispune rezoluțiunea antecontractului.

Or, culpa contractuală a pârâtei este un aspect de fapt stabilit de instanțele devolutive în cadrul situației de fapt reținute, ca urmare a aprecierii și valorificării probatoriului administrat, reprezentând, de altfel, premisa de la care începe judecata în recus.

Instanța de recurs verifică aplicarea legii la situația de fapt deja reținută în fond, și nu la alte circumstanțe factuale, pretinse de autoarea recursului, în această etapă procesuală nemaiavând loc o rejudecare a fondului cauzei, în cadrul căreia să mai poată fi dezbătută chestiunea culpei contractuale prin raportare la probele administrate.

Prin urmare, în calea extraordinară de atac nu se poate proceda la reaprecierea faptelor contestate, a comportamentului sau a atitudinii subiective a părților în cadrul raporturilor desfășurate ori a probelor care au determinat prima instanță să stabilească că, în cauză, culpa neîncheierii contractului în formă autentică aparține pârâtei, situație de fapt confirmată pe deplin de instanța de apel.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel, analizând dispozițiile antecontractului din 11.02.2019 și probele dosarului, a reținut că pârâta nu a făcut niciun demers în vederea încheierii contractului, în timp ce reclamanta a convocat pârâta în fața notarului public, prezentând acestuia un bilet la ordin emis cu scopul achitării diferenței de preț, astfel că neîncasarea, în întregime, a prețului îi este imputabilă pârâtei, care nu s-a prezentat la notar. În ceea ce privește susținerile părții potrivit cărora nu ar fi luat cunoștință de convocare, s-a constatat că notificarea a fost transmisă la adresa de sediu cu care pârâta figura în evidențele registrului comerțului, schimbările invocate producându-se la un moment ulterior.

Instanța de apel, față de aceste aspecte, a reținut că, în cauză, culpa aferentă neîncheierii contractului aparține pârâtei, așa cum în mod corect a stabilit și prima instanță, nefiind îndeplinite cerințele art. 1.556 C. civ. pentru ca pârâta să îi poată opune în mod valabil reclamantei excepția de neexecutare.

În consecință, a concluzionat că, în contextul neexecutării de către pârâtă a obligației de perfectare a contractului, în mod întemeiat reclamanta și-a exercitat dreptul de opțiune conferit de dispozițiile art. 1.516 C. civ., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii și repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea sumei plătite cu titlu de avans din preț.

În raport cu aceste dezlegări, se reține că, în recurs, prin susținerile formulate, pârâta nu se raportează la considerentele instanței de apel și nu arată concret în ce modalitate decizia atacată este contrară legii, ci reiterează, în calea extraordinară de atac, aceleași apărări de fapt deduse judecății în etapa procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat.

Or, recursul fiind o cale de atac împotriva deciziei din apel, recurenta era obligată se combată considerentele acesteia prin expunerea unui raționament juridic contrar, și nu a unei situații de fapt diferite, deja analizate.

Simpla reluare a alegațiilor referitoare la culpa reclamantei, astfel cum au fost expuse și în etapele fondului, cu ignorarea considerentelor deciziei din apel, față de care nu se formulează critici de nelegalitate, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în cauză, pretinsele încălcări ale legii vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, întrucât ceea ce se contestă este situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, nefiind deduse instanței de recurs critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta C. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.