ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1433/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006 de către B.N.P. D., contract încheiat între reclamantă și antecesorul pârâtului B., E., precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro, în echivalent RON, cu titlu de restituire a prețului achitat de către reclamantă pentru achiziționarea imobilului, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 martie 2016 Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 7861 din 12 decembrie 2016 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de cei doi pârâți, a fost admisă acțiunea, dispunându-se rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, obligându-se pârâții, în solidar, la restituirea prețului imobilului în sumă de 395.000 Euro, în echivalent RON, precum și la dobânda legală aferentă de la 5 octombrie 2015, a obligat pârâții, de asemenea în solidar, și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 244A din 8 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul pârâților, schimbându-se în parte încheierea de ședință din 14 martie 2016, în sensul că admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea formulată împotriva pârâtului B., menținând celelalte dispoziții ale încheierii.

A fost schimbată în parte și sentința de fond în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului B. ca fiind prescrisă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea antecontractului, în consecință acțiunea fiind respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, au fost obligate părțile căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâta C. împotriva încheierii de ședință din 14 martie 2016.

Împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018 au formulat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta C..

S-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar în ședința din 6 noiembrie 2019 cele două recursuri au fost admise în principiu, fixându-se termen în ședință publică pentru examinare.

Motivele de recurs invocate de către recurenta reclamantă S.C. A. se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează aplicarea greșită a unor norme de drept material, după cum urmează.

Un prim motiv se referă la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1272 C. civ., aceasta reținând că în contract nu există o obligație de informare din partea pârâtului.

Recurenta arată că instanța de apel a considerat că momentul la care începe să curgă prescripția este data finalizării ultimului litigiu referitor la imobil, înlăturând în mod greșit susținerile sale cu privire la obligația pârâtului B. de a o notifica în legătură cu această finalizare.

Acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Trebuie făcută precizarea că antecontractul de vânzare-cumpărare este încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, astfel încât trimiterea la dispozițiile art. 1272 din Noul C. civ. nu poate fi luată în considerare. Corespondentul în vechea reglementare îl regăsim în cuprinsul art. 969, art. 970 și următoarele, criticile aduse de către recurentă vizând în realitate modalitatea de interpretare de către instanță a contractului încheiat de către părți, această critică neputând fi circumscrisă motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care se referă la aplicarea greșită a unei norme de drept material ori la încălcarea acestei norme.

Subliniem faptul că Noul C. proc. civ. nu a preluat ca și motiv de casare prevederea anterioară cuprinsă în art. 304 pct. 8 și care viza greșita interpretare a convenției părților.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, arătându-se că instanța de apel a reținut greșit că prescripția a început să curgă de la data la care se împlinește termenul suspensiv.

Recurenta consideră că instanța de apel a greșit atunci când a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data finalizării ultimului litigiu privitor la imobil, interpretare care contravine dispozițiilor art. 7 din Decretul lege nr. 167/1958, deoarece finalizarea litigiilor cu o anumită soluție trebuia complinită de o notificare din partea pârâtului B. cu privire la acest fapt.

În opinia recurentei, momentul finalizării litigiilor este doar momentul la care s-a născut obligația pârâtului de a o notifica și nu dreptul său material la acțiune, finalizarea proceselor fiind o obligație contractuală asumată de către acesta, recurenta neavând nicio obligație contractuală ori legală de a cunoaște această dată.

Susținerile recurentei în acest sens nu pot fi valorificate pentru că nu au susținere în clauzele contractului, voința părților fiind cuprinsă în art. 2.1 din antecontract, obligația vânzătorului promitent în sensul notificării finalizării litigiilor cu privire la imobil nefiind prevăzută. Ca atare, neexistând nicio obligație în sarcina promitentului vânzător în acest sens, termenul de la care începe să curgă prescripția este cel stabilit de către instanța de apel în mod corect.

Nici ce de-al treilea motiv de recurs referitor la aplicarea greșită a art. 1280 și art. 1578 Noul C. civ. nu poate fi reținut.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta critică hotărârea instanței de apel care a reținut faptul că prescripția a fost întreruptă prin încheierea contractului de cesiune de creanță dintre cei doi pârâți la data de 10 mai 2012, act de cesiune care nu îi este opozabil fiindcă nu a fost parte. Recurenta consideră că operațiunea de cesiune de creanță trebuia să-i fie notificată pentru ca termenul de prescripție să poată începe să curgă.

Aceste critici nu pot fi reținute, instanța de apel stabilind în mod corect că efectul întreruptiv se produce la momentul recunoașterii, declarația de recunoaștere a creanței producându-și efectele de la momentul exteriorizării ei.

Instanța de apel reține că nu a fost notificat către recurenta A. "contractul intitulat de părți ca fiind cesiune de creanță", însă în soluționarea excepției prescripției a indicat acest contract numai pentru că în cuprinsul acestuia se afla recunoașterea făcută de pârâtul B., un act unilateral care își produce efectele din momentul încheierii sale, fără a fi necesară comunicarea către cel împotriva căruia curge termenul.

În mod corect instanța de apel a constatat că potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, considerând că textul fiind de excepție este de strictă interpretare, astfel încât o întrerupere a prescripției operează la momentul recunoașterii, iar nu la momentul aducerii acestuia la cunoștința celui împotriva căruia operează prescripția, astfel încât o nouă prescripție a început să curgă după întrerupere, la data de 11 mai 2012.

Având în vedere cele reținute mai sus, recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. urmează să fie respins ca nefondat.

Motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă C. sunt încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., vizând atât încălcarea de către instanța de apel a unor reguli de procedură, cât și aplicarea greșită a unor norme de drept material.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată faptul că instanța de apel a schimbat cauza acțiunii introductive, a schimbat obiectul acestei acțiuni și, de asemenea, a încălcat dreptul său la apărare.

Referitor la schimbarea cauzei acțiunii, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 22 alin. (4) și (5), precum și cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susținând că instanța de apel, pentru prima dată în cursul procesului și direct în considerentele deciziei, a reținut că în speță ar fi incidentă instituția stipulației pentru altul, fără a pune în discuția părților această certificare, deși prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat pentru obligarea acesteia clauza 3.1 din contract, contract la care nu este parte, fără nicio referire la stipulația pentru altul și nici la alte elemente care să condu că spre această instituție juridică. Prin petitul acțiunii s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte C. la plata, în solidar, cu pârâtul B., a sumei de 395.000 Euro, ca urmare a pronunțării rezoluțiunii antecontractului încheiat de reclamanta A. cu autorul pârâtului B., cu titlu de restituire preț, aspecte ce exclud stipulația pentru altul.

Recurenta-pârâtă susține că, așa cum rezultă din petitlul acțiunii, reclamanta nu a avut în vedere stipulația pentru altul, o astfel de instituție ducând la posibilitatea exercitării unei acțiuni distincte directe pentru obligarea promitentului și nu la una accesorie rezoluțiunii. Solidaritatea debitorilor se naște, potrivit art. 1445 C. civ. atunci când este stipulată expres de părți sau este prevăzută de lege, solidaritatea debitorilor nefiind prezumată, situație neîndeplinită în speță.

Referitor la critica privind schimbarea obiectului acțiunii, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (6) și pe cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susținând că instanța de apel era obligată să pronunțe o hotărâre în limitele învestirii sale și fără să ignore faptul că soluția privitoare la cererea accesorie depinde de soluția dată capătului de cerere principal. Instanța de apel a respins capătul de cerere principal, dar a admis capătul de cerere accesoriu, schimbând obiectul acțiunii, reținând că recurenta-pârâtă este obligată la plata unei sume de bani în temeiul stipulației pentru altul, deși s-a solicitat desființarea contractului cu consecința repunerii în situația anterioară.

Ultima critică încadrată de către recurenta-pârâtă la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează ignorarea de către instanța de apel a susținerilor cuprinse în notele de concluzii scrise depuse de către această parte fiind considerate argumente suplimentare care ar adăuga motivelor de apel, cu nerespectarea termenului de apel.

A doua categorie de motive de recurs și care vizează încălcări ale dreptului material, are în vedere aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1284 - 1287 C. civ. referitoare la instituția stipulației pentru altul, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500 și 2548 C. civ. referitoare la prescripția extinctivă.

De asemenea este criticată soluționarea greșită de către instanța de apel a motivului de apel excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de capetele II și III ale acțiunii, cu aplicarea greșită a principiului relativității efectelor contractului cuprinse în art. 1280 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că prin clauza 3.1 din contractul de cesiune încheiat cu intimatul pârât B. s-ar fi instituit o stipulație pentru altul care să dea naștere unor drepturi și obligații între această parte și reclamantă, voința părților nefiind manifestată în sensul de a da naștere unor drepturi pentru o terță persoană. Se mai arată că recurenta, prin contractul de cesiune, își asumă față de pârâtul B. faptul că, pentru partea din prețul cesiunii de 395.000 Euro, va îndeplini prestația convenită ulterior de părți în vederea stingerii obligațiilor asumate de autorul cedentului (E.) față de reclamantă, părțile neindicând o obligație concretă pe care recurenta-pârâtă să o execute față de reclamantă.

Un alt argument al recurentei referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează instituția juridică a stipulației pentru altul, se referă la existența unei manifestări de voință neîndoielnică din partea părților în vederea creării unui drept în beneficiul unui terț astfel încât această instituție să își producă efecte, condiție neîndeplinită în speță.

Referitor la criticile aduse greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune, se arată de către recurentă faptul că în mod eronat a stabilit instanța de apel data de 10 mai 2012 ca moment de început al termenului de prescripție pentru acțiunea în obligarea recurentei pârâte către reclamantă la plata sumei de 395.000 Euro, în lipsa unui raport juridic între aceste părți, cu încălcarea dispozițiilor art. 2500 C. civ.. În plus, susține recurenta, instanța de apel a stabilit în mod nelegal că prescripția a fost întreruptă prin încheierea de către aceasta a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 1 octombrie 2012 cu d-na F., fiind astfel încălcate dispozițiile art. 2538 C. civ. care prevăd cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

Urmare a faptului că instanța de apel a reținut existența unei stipulații pentru altul, a soluționat greșit motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că aceasta din urmă are o acțiune directă față de recurenta-pârâtă justificându-i astfel calitatea.

Recursul recurentei-pârâte C. este fondat pentru următoarele considerații.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și B., să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în totalitate, autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006, încheiat între reclamantă și antecesorul pârâtului B., E., și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui antecontract; obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR la data plății), cu titlu de restituire a prețului achitat de către reclamantă pentru achiziționarea imobilului obiect al antecontractului; obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

În raport de apărările formulate de către părți pe parcursul desfășurării procesului, instanța de fond admite acțiunea, dispune rezoluțiunea antecontractului solicitat și obligă pârâții, în solidar, la restituirea prețului imobilului în sumă de 395.000 Euro, precum și la plata dobânzii legale aferente.

În cuprinsul considerentelor instanța de fond reține că obiectul acțiunii îl constituie rezoluțiunea antecontractului pe care îl consideră a fi opozabil celor doi pârâți care au preluat sarcinile asumate de promitentul-vânzător față de reclamantă. Mai reține tribunalul și că obiectul acțiunii cuprinde și capătul de cerere accesoriu vizând repunerea părților în situația anterioară și restituirea prețului integral achitat de reclamant în sensul obligării în solidar a co-pârâților conform clauzei 3.1 din contractul de cesiune de creanță.

Niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori în cererile formulate atât de către reclamantă și, cu atât mai puțin de către pârâți, nu se face referire la instituția stipulației pentru altul, ori la mecanismul de acțiune al acesteia.

Instanța de fond nu face nicio referire la această instituție și, în mod evident, nici părțile atunci când formulează apel.

Cu toate acestea, instanța de apel constată că actul juridic autentificat sub nr. x din 10 mai 2012 este în realitate o operațiune juridică complexă care include o cesiune de creanță și o stipulație pentru altul și că denumirea de cesiune de creanță este dată astfel de către părți în mod greșit. Fără a proceda la o eventuală analiză a condițiilor în care poate opera stipulația pentru altul și de a verifica îndeplinirea acestora, instanța de apel reține fără niciun echivoc doar efectul prevăzut de art. 1284 C. civ., respectiv dobândirea de către beneficiar a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației.

Reținând fără nicio putință de tăgadă faptul că în cauză își produce efecte stipulația pentru altul, instanța de apel își fundamentează alegațiile pe această calificare, justificând astfel temeiul acțiunii directe a reclamantei de obligare a recurentei. Omite însă instanța de fond faptul că prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâților în solidar, iar constatarea ca fiind prescrisă a acțiunii față de pârâtul B. nu înlătură această solidaritate pasivă.

Procedând la această calificare juridică instanța de apel a schimbat cauza acțiunii introductive, încălcând astfel dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă în situația în care el face această recalificare juridică, deși părțile au dat o altă denumire actelor ori faptelor deduse judecății.

Acest principiu se regăsește și în dispozițiile art. 478 C. proc. civ. care stabilește limitele efectului devolutiv al apelului, fiind statuat că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Instanța de apel interpretează greșit dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. reținând că părțile, deși nu au indicat temeiul juridic al stipulației pentru altul, prin cererile și apărările formulate au prezentat întocmai mecanismul acestei instituții.

Concluzionând, instituția stipulației pentru altul nu a fost invocată drept cauză a acțiunii astfel cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din apărările părților pe tot parcursul fazelor anterioare, simpla indicare de către reclamantă a clauzei prevăzute la art. 3.1 din contractul de cesiune nu echivalează cu invocarea acestei instituții și nici nu dă dreptul judecătorului să facă această calificare în lipsa unei argumentații a vreuneia dintre părți care să vizeze această instituție juridică, fără încălcarea dreptului la apărare.

Înalta Curte reține că instanța de apel a schimbat în mod nelegal nu doar cauza, dar și obiectul cererii de chemare în judecată în apel atunci când a respins capătul principal cu privire la declararea rezoluțiunii antecontractului și, cu toate acestea, a admis capătul de cerere accesoriu, obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de bani în temeiul stipulației pentru altul.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata prețului, obligație decurgând din cererea de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, solidaritate pasivă pe care instanța de apel nu o înlătură în niciun fel. Faptul că în raport de intimatul pârât B. s-a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei, nu înseamnă că obligația solidară s-a transformat într-o obligație divizibilă.

În consecință, în rejudecare instanța de apel trebuie să analizeze și să soluționeze cererea de chemare în judecată, respectiv apelul declarat, respectând limitele investirii sale, dând efect principiului disponibilității și celui al respectării dreptului de dispoziție al părților, în sensul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, judecătorul fiind obligat să se pronunțe asupra tuturor cererilor, astfel cum au fost formulate, fără a depăși limitele investirii sale.

Având în vedere că sunt fondate motivele de recurs prin care se critică schimbarea de către instanța de apel atât a obiectului acțiunii cât și a cauzei, motive care determină casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Înalta Curte apreciază că este lipsit de interes a mai analiza motivul de recurs prin care se critică aprecierea greșită a instanței de apel în sensul că în speță ar fi incidentă stipulația pentru altul.

Reținând că reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 395.000 Euro doar ca urmare a pronunțării rezoluțiunii și nu în temeiul unei acțiuni directe derivate din stipulația pentru altul, cu respectarea acestor limite trebuie să rejudece instanța de apel, stipulația pentru altul reprezentând o calificare greșită atât din punct de vedere procedural, cât și material.

Instanța de apel trebuie să reanalizeze și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de capetele II și III din acțiune, aspecte ce au fost criticate prin motivele de apel, ținând seama de obiectul acțiunii și nu din perspectiva stipulației pentru altul, astfel cum în mod greșit a făcut-o.

Referitor la motivul de recurs prin care se aduc critici soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă, invocându-se aplicarea greșită a art. 2500 și art. 2538 C. civ., Înalta Curte nu poate reține acest motiv, având în vedere că aceste critici vizează mai degrabă aspecte de temeinicie și nu de legalitate.

De altfel nici recurenta nu arată care este aplicarea corectă a normei de drept material, criticile sale vizând în realitate situația de fapt reținută de instanța de apel, interpretarea probatoriilor, invocarea celor două norme de drept material fiind făcută în mod formal.

Față de cele mai sus reținute, în temeiul art. 497 și art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul recurentei-pârâte, să caseze în parte decizia atacată și să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a prețului imobilului și la dobânda legală aferentă, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Vor fi menținute restul dispozițiilor deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată, trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamanți a prețului imobilului în sumă de 395.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății și la dobânda legală aferentă calculată de la data de 5 octombrie 2015 (data introducerii acțiunii) până la data plății efective.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.