ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 419/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții B. și C. solicitând instanței să se dispună: obligarea pârâților la restituirea sumei de 450.000 Euro, achitată de A. cu titlu de plată parțială din prețul imobilului situat în București, str. x, în temeiul antecontractului, obligarea pârâților la achitarea dobânzii legale aferente sumei de 450.000 euro, cu începere de la data de 01.04.2015 și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Pârâta a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat să se dispună: pe cale de excepție: admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată în consecință; pe fond: respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată; obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea litigiului de față.

Prin sentința civilă nr. 1/04.01.2017, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 400.000 euro, reprezentând preț contract la care se adaugă dobânda legală calculată începând cu data de 01.04.2015 și până la data achitării efective a debitului.

Pentru a concluziona în acest sens prima instanță a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut faptul că restituirea unei prestații efectuate în temeiul unei convenții nu se poate cerere atât timp cât raporturile juridice nu au fost desființate, dreptul la acțiune nefiind născut anterior.

Prin urmare, termenul de prescripție privind dreptul material la acțiune privind restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract nu poate începe să curgă decât în momentul desființării acelui contract (aspecte reținute cu putere de lucru judecat și în decizia civilă nr. 1516 din data de 13.10.2015 pronunțată de CAB în dosarul nr. x/2011).

În prezenta cauză antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.12.2007 a încetat în momentul denunțării de către lichidatorul judiciar prin notificarea din data de 10.01.2015 .

În consecință, prima instanță, față de această dată, respectiv 10.01.2015, văzând și disp. art. 201 din Legea nr. 71/2011, a reținut incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 2500 și următoarele din Noul C. civ.

Potrivit art. 2517 noul C. civ., dreptul la acțiune privind un drept patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar termenul general stabilit de lege este cel de 3 ani.

Luând ca dată de început al cursului prescripției 10.01.2015, reiese că ultima zi a termenului de prescripție, în care putea fi realizat dreptul reclamantei, este 10.01.2018. Acțiunea cu care a fost sesizată instanța a fost depusă la oficiul poștal la data de 24.08.2015, dată ce se află în interiorul termenului de prescripție astfel cum a fost determinat în paragrafele anterioare.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a constatat că, față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 și data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, sunt incidente dispozițiilor legale din C. civ.. S-a mai reținut faptul că în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 21.12.2007 au fost achitate de către reclamantă către pârâți suma de 50.000 euro la data de 21.12.2007 și suma de 400.000 euro în cursul lunii aprilie 2008, astfel cum s-a reținut și prin actul adițional din data de 03.09.2008, aspecte necontestate de niciuna dintre părți.

Față de natura juridică a sumei de 50.000 de euro, respectiv avans (arvună) și văzând și faptul că acel contract de vânzare -cumpărare nu s-a mai perfectat din culpa reclamantei, prima instanță a reținut că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea sumei de 50.000 euro.

Cu privire la suma de 400.000 euro, s-a reținut faptul că aceasta reprezintă parte din preț, nu avans cum, în mod greșit, a susținut pârâta.

În acest sens, s-a constatat că, prin decizia civilă nr. 1516 din data de 13 octombrie 2015, pronunțată de CAB în dosar nr. x/2011, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că suma de 50.000 euro reprezintă avans, iar suma de 400.000 euro reprezintă parte din preț.

Prin urmare, prima instanță a arătat că în situația în care antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 21.12.2007 a fost denunțat de către lichidatorul judiciar prin notificarea din data de 10.01.2015, reclamanta are dreptul la restituirea sumei achitate în temeiul acestui act cu titlu de preț, ca urmare a principiului repunerii părților în situația anterioară.

În ceea ce privește capătul accesoriu referitor la dobânda legală, prima instanță a arătat că pârâții datorează și dobânda legală aferentă sumei de 400.000 euro începând cu data de 01.04.2015, data punerii în întârziere ca urmare a somației comunicată acestora de lichidatorul judiciar și până la data plății efective(art. 1 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011).

A. S.R.L. a declarat, în termen legal, apel împotriva sentinței civile nr. 1/04.01.2017, prin care a solicitat modificarea hotărârii și admiterea acțiunii și cu privire la plata sumei de 50.000 euro plus penalitățile aferente.

Împotriva sentinței civile nr. 1/04.01.2017 au declarat apel și B. ȘI C., prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinței, după cum urmează: în principal admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca tardiv formulată, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2028 din 13 noiembrie 2017 a Curții București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții pârâți B. și C., ambii cu domiciliul procesual ales la Societatea Civilă de Avocați D., din București, împotriva sentinței civile nr. 1 din 04.01.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit disp. art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", iar potrivit art. 7 alin. (1) "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

În cauză, convenția în temeiul căreia a fost solicitată suma de 450.000 euro este reprezentată de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G. sub nr. x/2007, încheiat între H., în calitate de promitent-cumpărător și B. și C., în calitate de promitenți-vânzători la 21.12.2007, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 30.01.2008, în temeiul art. 9.1 din antecontract, prin care promitentul-cumpărător a cedat către A. toate drepturile și obligațiile asumate prin antecontract și prin actul adițional din 03.09.2008, prin care părțile au convenit diminuarea prețului de achiziție al bunului de la 3.100.000 euro la 1.900.000 euro. Totodată, prin acest ultim act adițional, s-a prorogat până la data de 28.11.2008, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică (art. 2 din actul adițional nr. x la antecontractul de vânzare, prin care a fost modificat art. 5 din antecontractul de vânzare-cumpărare).

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar și necontestate, deși părțile au purtat negocieri și după încheierea acestor acte adiționale, iar A. a fost și notificată să se prezinte la biroul notarial în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică (notificarea nr. x/25.11.2008, prin Biroul Executorului Judecătoresc I., notificarea nr. x din 22.12.2008, transmisă prin intermediul Biroul Executorilor Judecătorești J.), convenția de vânzare care urma a fi încheiată potrivit mențiunilor din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G. sub nr. x/2007, astfel cum a fost modificat, nu s-a încheiat. În condițiile în care prima instanță nu a fost învestită cu o acțiune în rezoluțiune, instanța de apel nu a analizat cui aparține culpa pentru neîncheierea convenției, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

În condițiile în care antecontractul nu a fost rezolvit sau efectele sale nu au încetat printr-o altă cauză de desființare, aspect constatat cu putere de lucru judecat și prin decizia civilă nr. 1516/13.10.2015 pronunțată de CAB în dosarul nr. x/2011, situația juridică care trebuie analizată este aceea a începutului termenului de prescripție pentru pretențiile rezultând din antecontract. În condițiile în care nu a fost stipulat un termen sau stipulată vreo condiție, pretențiile pot fi valorificate numai în decursul termenului de prescripție de trei ani, termen care curge de la data încheierii convenției, în condițiile art. 7 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 și care s-a împlinit, în cauză, la 28.11.2011. După intervenirea prescripției, se stinge dreptul material la acțiune, iar pentru respectarea obligațiilor, părțile nu mai pot recurge la forța coercitivă a statului pentru executare, obligațiile devenind naturale. În cauză, ca urmare a intervenirii prescripției, obligațiile care incumbă apelanților pârâți în temeiul antecontractului pot fi executate numai de bunăvoie.

Asupra aceluiași aspect, instanța de apel a constatat că nu poate reține susținerea apelantului reclamant A., în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul în care lichidatorul judiciar a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 123 Legea nr. 85/2014, denunțarea antecontractului, prin notificarea din 10.01.2015, în condițiile în care, ca urmare a intervenirii prescripției, dreptul la acțiune relativ la drepturile și obligațiile părților rezultând din acestea s-au stins. Prin actul de denunțare notificat la 10.01.2015, instanța de apel a constatat că lichidatorul judiciar al apelantei reclamante a încercat, cu eludarea dispozițiilor imperative ale legii, crearea unui nou termen de prescripție, care ar fi început să curgă din momentul denunțării, pentru a putea obține realizarea pretențiilor decurgând din același contract.

Sub alt aspect, faptul că lichidatorul a denunțat contractul cu depășirea termenului de trei luni prevăzut de legislația specială a procedurii insolvenței, sau analiza dacă antecontractul se circumscrie condiției de a fi contract în derulare, s-a reținut că nu pot fi analizate de către instanța de apel, în condițiile în care acestea au fost invocate de către apelantele-pârâte, pentru prima dată, în faza procesuală a apelului.

Raportat la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 1516/13.10.2015 pronunțată de CAB în dosarul nr. x/2011, instanța de apel a constatat că dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract nu poate avea loc decât dacă raportul juridic este desființat. Dreptul la acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract desființat începe să curgă de la nașterea dreptului în temeiul căruia se solicită pretențiile, respectiv de la data declarării de către instanță a rezilierii, a nulității sau a altei modalități de încetare, însă în speța dedusă judecății părțile nu se află în niciuna din aceste situații.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta, Societatea A. S.R.L. BUCUREȘTI - prin lichidator judiciar, CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ "E.", aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat de recurentă că denunțarea antecontractului beneficiază de prezumția absolută de legalitate.

În ce privește antecontractul din cauza de față, desființarea acestuia s-a produs la 10 ianuarie 2015, prin denunțarea de către lichidatorul judiciar. Denunțarea acestui antecontract ar fi putut să fie contestată de partea potrivnică în procedura insolvenței, însă pârâții-intimați nu au formulat o astfel de contestație, astfel încât denunțarea a devenit irevocabilă, nemaiputând fi invalidată pe cale judiciară.

Ca atare, unui act juridic care se bucură de prezumția absolută de legalitate trebuie să i se recunoască efectele juridice, adică, în cazul de față, trebuie să se recunoască părților posibilitatea de a fi repuse în situația anterioară, respectiv reclamanta să primească partea din preț plătită, iar pârâții să redevină proprietarii imobilului.

S-a mai subliniat de către recurenta-reclamantă că denunțarea unilaterală prevăzută de art. 123 din Legea nr. 84/2015, are un regim particular, derogatoriu, atât în ceea ce privește condițiile în care poate fi adoptată, cât și în ceea ce privește termenul în care poate fi aplicată o astfel de măsură, care este 3 luni de la data deschiderii procedurii.

De altfel, s-a arătat că prin sentința nr. 7638 din 5 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, s-a statuat că prevederile art. 123 din Legea nr. 84/2015, reglementează o cauză autorizată de lege, distinctă de C. civ. - 1865, de denunțare a unui contract, această reglementare aplicându-se cu prioritate.

La data de 19 martie 2018, intimații-pârâți au depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Sub un prim aspect, intimații-pârâți au invocat nulitatea recursului, pe considerentul că motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neindicându-se dispozițiile legale ce ar fi fost greșit aplicate.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cum acțiunea nu a fost introdusă în termen de 3 ani de la această dată, în mod legal, instanța de apel a constatat că este prescris dreptul la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Sub un alt aspect, s-a arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 321 și art. 322 din Noul C. civ., având în vedere că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ.

Notificarea de denunțare a antecontractului este lipsită de efecte juridice, mai ales că ea este și tardivă, având în vedere faptul că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 28 noiembrie 2011.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și, respectiv, apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat faptul că nu poate fi primită apărarea intimaților-pârâți în ce privește nulitatea recursului, pe considerentul că motivele de recurs invocate nu s-ar încadra în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, chiar dacă recurenta nu a indicat, în mod expres, dispozițiile legale greșit aplicate, a invocat greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, iar pe de altă parte prin încheierea din 6 decembrie 2018 recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen pentru soluționarea în fond, astfel încât nu se mai poate pune problema nulității recursului.

Dimpotrivă, tocmai sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Problema care se pune este aceea a momentului în care începe curgerea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Este corectă susținerea intimaților-pârâți în sensul că antecontractul încheiat între părți se supune prevederilor vechiul C. civ., iar nu prevederilor Noului C. civ., având în vedere data la care a fost încheiat.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Faptul declanșator al cererii formulate de reclamantă, a fost încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit legislației existente anterior intrări în vigoare a noului C. civ., încetarea unui contract se putea face în următoarele forme: revocarea de comun acord, anulare, rezoluțiune sau reziliere pe cale judecătorească.

Pe parcursul timpului, odată cu apariția legislației privind procedura insolvenței, a apărut și o altă modalitate de încetare a contractului, respectiv denunțarea contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

O astfel de reglementare este prevăzută de art. 123 din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Astfel după cum rezultă din probele existente la dosarul cauzei, părțile necontestând acest fapt, încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a produs la data de 10 ianuarie 2015, dată la care antecontractul a fost denunțat de lichidatorul judiciar, aceasta însemnând că până la data arătată mai sus antecontractul era în vigoare.

Acest fapt este confirmat și prin decizia nr. 1516 din 13 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, dosar în care reclamanta din cauza de față i-a chemat în judecată pe pârâții-intimați din această cauză și a solicitat să se constate încetarea aceluiași antecontract și să-i fie restituită suma achitată, cerere ce a fost respinsă în mod irevocabil, reținându-se că nu intervenise nicio cauză de încetare a antecontractului.

Prin urmare, antecontractul a fost în vigoare până la data de 10 ianuarie 2015, dată la care a fost denunțat de către lichidatorul judiciar, dar și de la care începe să curgă termenul de prescripție în ce privește cererea de restituire a plăților efectuate în baza antecontractului.

Este de menționat faptul că denunțarea antecontractului în baza art. 123 din Legea nr. 84/2015, reprezintă o reglementare legală specială, derogatorie de la dreptul comun, fapt ce-i conferă efecte specifice.

A nu recunoaște dreptul debitorului reprezentat de lichidatorul judiciar de a solicita restituirea prestațiilor efectuate în baza antecontractului, înseamnă a lipsi de efecte concrete prevederea legală respectivă din Legea nr. 85/2014.

Antecontractul încheiat între părți era un contract în derulare, în sensul art. 123 din Legea nr. 85/2014, cât timp acesta nu fusese denunțat de administratorul/lichidatorul judiciar în termenul prevăzut de art. 123 alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2014. Acest fapt rezultă și din formularea art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care vorbește despre fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor contractate, deci și de contractele sinalagmatice cu executare uno ictu.

Este de remarcat faptul că această reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, a fost adoptată tocmai pentru desfășurarea în condiții optime a procedurii insolvenței, cu referire la interesele creditorilor ce participă la procedura concursuală de recuperare a creanțelor lor de la masa credală a debitorului aflat în procedura insolvenței. Dacă nu s-ar interpreta în acest fel această dispoziție legală, ar însemna ca, de exemplu în speța de față, cocontractanții debitorului aflat în procedura insolvenței să rămână și cu parte din prețul achitat pentru terenul ce urma să fie vândut, dar și cu dreptul de proprietate asupra terenului respectiv, fapt ce ar fi condus, pe de o parte, la îmbogățirea fără justă cauză a acestora, iar pe de altă parte, la prejudicierea intereselor celorlalți creditori înscriși la masa credală a debitorului.

Revenind la problema momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, apare ca evident faptul că debitorul aflat în procedura insolvenței nu putea să ceară întoarcerea prestației sale, respectiv plata unei plăți din preț, cât timp convenția părților nu încetase, acest drept începând să curgă doar de la momentul încetării acestei convenții care este momentul denunțării antecontractului de către lichidatorul judiciar.

De altfel, intimații-pârâți ar fi avut posibilitatea să conteste acest act de denunțare în fața judecătorului sindic, după care ar fi avut și o cale de atac în fața instanței de apel competente, însă aceștia nu au uzat de această cale.

Ținând cont de cele de mai sus, nu poate fi primită nici apărarea formulată de intimații-pârâți, în sensul că notificarea de denunțare a antecontractului ar fi lipsită de efecte juridice, ea fiind formulată tardiv, pe motiv că termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 28 noiembrie 2011.

Având în vedere de cele arătate în precedent, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca această din urmă instanță să analizeze apelul pe fondul său, ținând cont de faptul că dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris.