ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2633/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2633/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.08.2015 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții B. și C. solicitând să se dispună: obligarea pârâților la restituirea sumei de 450.000 Euro, achitată de A. cu titlu de plată parțială din prețul imobilului situat în București, str. x, în temeiul antecontractului, obligarea pârâților la achitarea dobânzii legale aferente sumei de 450.000 euro, cu începere de la data de 01.04.2015 și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Prin sentința civilă nr. 1/04.01.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții B., C. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. suma de 400.000 euro, reprezentând preț contract la care se adaugă dobânda legală calculată începând cu data de 01.04.2015 și până la data achitării efective a debitului.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat modificarea hotărârii și admiterea acțiunii și cu privire la plata sumei de 50.000 euro plus penalitățile aferente.

Împotriva sentinței civile nr. 1/04.01.2017 au declarat apel și parații B. și C., prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinței.

Prin decizia civilă nr. 2028 din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții pârâți B. și C., împotriva sentinței civile nr. 1 din 04.01.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției și a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., ca nefondat.

A fost obligată apelanta A. S.R.L. să plătească apelanților B. și C. suma de 13.739,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civila nr. 419/28.02.2019 Înalta Curte de Casație si Justiție, cu majoritate, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. București - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva deciziei civile nr. 2028 A din 13 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru analizarea apelului pe fondul său, ținând cont de faptul că dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 1674 din 14.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis cu majoritate apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâții și la plata sumei de 50.000 euro în echivalent în RON la data plății plus dobânda legală de la data de 01.04.2015 și până la data achitării integrale a debitului, menținând celelalte dispoziții.

A fost respins apelul formulat de apelanții pârâți B. și C., împotriva sentinței civile nr. 1 din 04.01.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au formulat recurs B. și C..

Recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecarea cauzei admiterea apelului formulat de aceștia în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și a apelului formulat de A..

Recurenții invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și arată că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deoarece, contrar susținerilor Curții de Apel, notificarea de denunțare unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare nu reprezintă și nu poate reprezenta un temei pentru care A. ar fi îndreptățită la restituirea sumei de 450.000 Euro, câtă vreme notificarea de denunțare produce efecte doar pentru viitor și, prin urmare, prestațiile executate sau în curs de executare, nu mai pot fi restituite.

Deși în baza principiului forței obligatorii, convenția reprezintă legea părților, în anumite situații prevăzute de lege contractul poate înceta prin simpla manifestare de voință a uneia dintre părți, o atare cauză autorizată de lege fiind cea reglementată de art. 123 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, aceasta constituind o excepție de la regula prevăzută de art. 969 C. civ. în sensul că dă dreptul practicianului în insolvență să denunțe contractele aflate în derulare.

Contrar susținerilor instanței, în privința efectelor pe care o atare clauză de încetare a convenției le produce, legea specială a insolvenței nu conține vreo derogare de la dreptul comun în materia încetării efectelor antecontractului într-o atare modalitate, ci doar în ce privește instituirea dreptului de dezicere chiar și în condițiile inexistenței unei clauze contractuale în acest sens.

Recurenții susțin că, indiferent de natura dreptului de denunțare unilaterală a contractului, aceasta nu produce efecte în privința prestațiilor deja executate sau în curs de executare, ca atare în privința sumei de 450.000 Euro actul de denunțare nu produce niciun efect, ceea ce face ca acțiunea să fie lipsită de temei juridic.

În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat din culpa exclusivă a A. aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei.

Recurenții susțin că cererea privind obligarea acestora la plata sumei de 400.000 Euro este nefondată, atât în contextul în care dispozițiile art. 8.3 din antecontract nu sunt incidente în speță, întrucât A. este în culpă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, fiind astfel incidente dispozițiile art. 8.2, dar și întrucât suma de 400.000 Euro nu reprezintă plata parțială în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare ci avans.

Clauza 8.2 din antecontract nu reprezintă altceva decât o preluare a dispozițiilor cuprinse în art. 1298 C. civ. conform cărora dacă vânzarea nu s-a executat din vina uneia din părțile contractante, aceasta pierde arvuna dată, clauza cu privire la nerestituirea avansului în caz de neexecutare are, așadar și o bază legală, nu numai convențională, iar o atare clauză inclusă în contractul de vânzare-cumpărare are autonomia unei clauze penale accesorie vânzării, convenită de ambele părți și ea trebuie să-și producă efectele în sens neechivoc stabilite de acestea, această situație fiind incidentă în orice ipoteză în care intervine culpa promitentului cumpărător.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 25.06.2020.

Prin încheierea din data de 22.10.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Elemente de fapt relevante:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților C. și B. la restituirea sumei de 450.000 Euro, achitată cu titlu de plată parțială din prețul imobilului situat în București, str. x, în temeiul antecontractului autentificat sub nr. x/21.12.2007 de către BNP E., astfel cum a fost modificat prin acte adiționale, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 450.000 Euro, cu titlu de începere de la 01.04.2015 și până la data plății efective.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1321-1322 C. civ.

La termenul din 15.01.2016, reclamanta a depus o cerere modificatoare a cererii introductive, prin care arată că înțelege să modifice temeiurile juridice/cauza cererii de chemare în judecată, noile temeiuri fiind art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1321 și art. 1322 C. civ.

Cauza acțiunii este reprezentată de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, modificat prin Actul adițional autentificat sub nr. x/03.09.2008 încheiat între reclamantă și pârâți.

În susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată în ceea ce privește temeiul juridic, reclamanta se prevalează de notificarea denunțării antecontractului de vânzare cumpărare și somația de plată a sumei de 450.000 euro.

Prin încheierea din 20.10.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2014 s-a dispus intrarea reclamantei S.C. A. S.R.L. în faliment prin procedura simplificată, ridicarea dreptului de administrare al debitorului și dizolvarea societății.

Prin acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârârților B. și C., ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a VI-a Civilă s-a solicitat constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâților la restituirea sumei de 450.000 Euro. achitați în temeiul antecontractului.

Prin sentința civilă nr. 4958 din 14.06.2013 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins acțiunea, soluție menținută de către Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia nr. 1516A din 13.10.2015.

Prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, instanța de apel a adus dezlegări în ceea ce privește natura juridică a sumei de 400.000 Euro, apreciind că aceasta este parte din preț, iar nu avans. S-a mai reținut că potrivit art. 4.1 din contract, doar suma de 50.000 Euro reprezintă avans, iar prin actul adițional nr. x/03.09.2008, nu se menționează că și suma de 400.000 Euro ar fi fost tot avans.

Dezlegări de drept obligatorii ale instanței de casare.

În ceea ce privește notificarea denunțării antecontractului de vânzare cumpărare s-a reținut că aceasta este valabilă.

De asemenea, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de prescripție extinctivă, față de data denunțării acestuia de către lichidatorul judiciar - 10.01.2015 și data introducerii acțiunii - 24.08.2015.

Decizia de casare a stabilit și faptul că în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 și data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, legea aplicabilă în speță este C. civ. de la 1864.

Examinarea criticilor aduse deciziei de apel.

Potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1417 din C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menținerea contractelor în derulare și la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligațiilor nu sunt aplicabile în privința contractelor financiare calificate și a operațiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat. Contractul se consideră denunțat:

a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului privind denunțarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde;

b) la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar."

Recurenții apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 pentru a demonstra că notificarea de denunțare este lipsită de efecte juridice, întrucât produce efecte pentru viitor, motiv pentru care obligația de restituire nu a luat naștere.

Antecontractul în discuție a fost desființat la data de 10.01.2015 prin denunțarea lichidatorului judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Pornind de la principiul maximizării averii debitorului, art. 123 alin. (1) teza a IV-a din Legea insolvenței prevede că "în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate sa denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate".

Maximizarea averii debitorului este prevăzută la art. 4 din Codul insolvenței printre principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a procedurilor de insolvență și de insolvență.

Analiza acestei critici aduse deciziei recurate, va porni de la constatarea potrivit căreia măsura de a denunța, ca și act specific procedurii insolvenței, intră în categoria competențelor practicianului în insolvența, conform art. 58 lit. j) din Legea 85/2014.

Denunțarea, ca instituție de drept civil, și denunțarea legală pentru cauza deschiderii procedurii de insolvență, sunt instituții asemănătoare, existând totodată și trăsături care le diferențiază și transpar la o analiză comparativă a reglementării din C. civ.

Primul lucru care diferențiază cele doua instituții este izvorul acestora, instituția civilă își are sorgintea în prevederile contractuale care conturează, ca regulă, și efectele convenite de părți, pe când instituția denunțării pentru cauza deschiderii procedurii de insolvență își are izvorul într-o prevedere legală, fiind o cauză legală de încetare a raportului juridic.

Efectele denunțării nu pot fi asimilate celor produse de reziliere ori rezoluțiune, din moment ce prima este independentă de culpă, și nu necesită o justificare în comportamentul/atitudinea părții cocontractante, ci doar probarea dezideratului maximizării averii debitorului.

În același timp, denunțarea nu poate primi nici efectele nulității, premisa care obligă debitorul la executarea prestației contractuale, care nu mai prezintă utilitate din perspectiva finalității procedurii de insolvență, fiind dată de încheierea valabilă a contractului.

În ceea ce privește efectul principal al denunțării prin prisma legislației civile cu care legea insolvenței se completează, se reține că acesta este desființarea contractului în condițiile prevăzute de părți sau, în lipsa unor asemenea stipulații, de lege.

Se mai reține că efectele încetării sunt diferite, în funcție de categoria din care face parte contractul care se denunță, în cauza de față fiind în discuție un contract cu executare uno ictu, situație în care în acord cu opiniile exprimate în practica judiciară și doctrina vechiul C. civ., dreptul de dezicere produce efecte retroactive.

Sub imperiul legii civile vechi, denunțarea unilaterală a fost recunoscută de practica judiciară și de doctrină ca o derogare de la regula mutuus dissensus și care se desprindea explicit numai din textele de lege care reglementau contractul de locațiune, de mandat.

În temeiul vechiul C. civ., art. 969 reprezenta baza juridică pentru a stabili, ori de câte ori intervine desființarea unei convenții, existența și funcționarea principiului restituirii prestațiilor.

Lipsa de temei pentru reținerea prestațiilor în toate cazurile de retragere/revocare a consimțământului poate fi extrasă din dispozițiile art. 969 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit căruia "convențiile au putere între părți,/. . . . . . . . . ./, dar numai atât timp cât nu a intervenit revocarea acestora, prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege".

Prin noul C. civ., denunțarea unilaterală a primit o reglementare expresă printre cauzele care generează restituirea prestațiilor (art. 1321-1323 și art. 1635 C. civ.), cu limitarea prevăzută de art. 1276 alin. (2) C. civ., care privește contractele cu executare succesivă.

Dreptul de a denunța unilateral antecontractul de vânzare-cumpărare aflat în curs de executare, conferit de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în ipoteza cauzei autorizate de lege menționate de art. 969 alin. (2) C. civ., care nu pune în discuție neexecutarea contractuală.

În situația exercitării acestui drept potestativ din partea practicianului în insolvență, contractul se desființează în condițiile prevăzute de părți.

În speța de față, temeiul juridic pentru restituirea prestațiilor a fost instituită expres prin clauza prevăzută la art. 8.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare denunțat de către lichidatorul judiciar, potrivit căreia în cazul în care contractul final nu va fi încheiat din orice alt motiv, excluzând culpa părților, prezentul antecontract va fi considerat desființat, iar părțile repuse în situația anterioară.

În esență, recurenții-pârâți susțin prin această critică că toate sumele achitate în baza antecontractului de vânzare-cumpărare în formă autentică au natura juridică a unui avans și nu de plată parțială, care nu poate fi supusă restiturii.

Astfel cum s-a reținut anterior, temeiul juridic pentru restituirea prestațiilor este reprezentat de dispozițiile art. 8.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare, denunțat de către lichidatorul judiciar, potrivit cărora în cazul în care contractul final nu va fi încheiat din orice alt motiv, excluzând culpa părților, prezentul antecontract va fi considerat desființat, iar părțile repuse în situația anterioară.

Recurenții-pârâți condiționează activarea clauzei sus menționate de existența culpei pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar indiferent de natura sumelor plătite în baza antecontractului, potrivit art. 8.2 din contract, avansul rămâne la pârâți.

Criticile sunt nefondate.

Denunțarea unilaterală a contractului este un efect al acestui act juridic, prin care se acordă uneia dintre părți sau amândurora posibilitatea de a ieși din contract anticipat, fără a se pune în discuție vreo neexecutare contractuală.

Mai mult decât atât, în cauza de față denunțarea unilaterală ca mod atipic de încetare a contractului, a avut drept temei un act specific procedurii insolvenței reglementat de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având ca scop maximizarea averii debitorului.

În consecință, exercitarea dreptului potestativ a fost exercitată de practicianul în insolvență, în virtutea legii, iar efectele desființării au avut loc în condițiile prevăzute de părți.

Denunțarea unilaterală a antecontractului nu a reprezentat un remediu acordat creditorului în caz de neexecutare, ci are natura juridică a unui drept potestativ care a permis a se pune capăt raportului contractual existent între părți.

Aplicând aceste considerații condițiilor stipulate de părți prin clauzele contractuale, în mod corect Curtea de apel a apreciat incidente dispozițiile art. 1297 alin. (1) pct. 4 C. civ. de la 1864, care prevăd inaplicabilitatea prevederii privind arvuna "dacă executarea vânzării a devenit imposibilă fără culpa niciuneia din părți".

Din acest punct de vedere, criticile recurenților-pârâți privind îndeplinirea propriilor obligații și neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare din culpa reclamantei sunt lipsite de relevanță juridică și nu pot fi analizate.

În ceea ce privește natura juridică a sumei de 50.000 Euro instanța de apel a avut în vedere că aceasta reprezintă avans, având în vedere prevederile art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Denunțarea antecontractului de către lichidatorul judiciar a avut ca efect desființarea acestuia fără a se stabili vreo culpă a vreuneia dintre părțile contractante, pe cale de consecință dispozițiile art. 1298 C. civ. de la 1864 nu sunt incidente în ceea ce privește această sumă, pârâții nefiind îndreptățiți să o păstreze, executarea obligațiilor asumate de părți devenind imposibilă față de starea de faliment a promitentei-cumpărătoare.

În ceea ce privește suma de 400.000 Euro, recurenții-pârâți apreciază că obligarea la plata acesteia este nefondată, fiind incidente dispozițiile art. 8.2 din antecontract, dar și întrucât această sumă nu reprezintă o plată parțială.

Argumentele recurenților-pârâți în sprijinul calificării sumei de 400.000 Euro ca fiind avans și nu parte din preț nu vor fi reținute.

Potrivit dispozițiilor art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare din 21.12.2007 și din actul adițional din 03.09.2008, se constată că părțile nu au calificat această sumă ca fiind avans, astfel cum se susține în prezent.

Prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011 s-a reținut cu putere de lucru judecat că suma de 400.000 Euro reprezintă parte din preț, considerente care au putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin urmare, calificarea acestei sume ca fiind plată parțială în mod corect a avut în vedere aceste aspecte anterior evocate.

Susținerile recurenților-pârâți în legătură cu această dezlegare nu vor fi reținute, suma de 450.000 Euro neputând reprezenta avans, în accepțiunea dispozițiilor art. 1298 C. civ. de la 1864, care nu devin aplicabile față de incidența dispozițiilor art. 1297 alin. (1) pct. 4 C. civ. de la 1864.

De asemenea, critica recurenților-pârâți în sensul că, clauzele de penalitate din antecontract se activează în funcție de culpa pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare este contrazisă de însăși reglementarea acestei dispoziții, care exclude culpa părților.

Pentru aceste considerente, având în vedere modalitatea în care a fost desființat antecontractul de vânzare-cumpărare, dispusă prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, executarea obligațiilor asumate de părți devenind imposibilă dată fiind starea de faliment a promitentei-cumpărătoare și efectele acestei cauze de încetare raportat la dispozițiile contractuale, Înalta Curte constată că argumentele recurenților-pârâți nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, cu referire la încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.