ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 decembrie 2013 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezoluțiunea convențiilor dintre părți, precum și repunerea în situația anterioară în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 283.560,70 Euro, în echivalent în RON la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 3310/2016 din 30 mai 2016 instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prescrisă.

Sentința de apel a fost atacată de reclamanta A., criticile sale vizând soluția de prescripție a dreptului material la acțiune, apreciind că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub același număr.

Prin decizia civilă nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 instanța de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă, a anulat în parte sentința de fond și a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut corecta stabilire a situației de fapt, prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 1123 din 25.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și la puterea de lucru judecat rezultată din această dezlegare. În analiza criticilor vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a individualizat, mai întâi, regimul juridic aplicabil celor trei convenții invocate de apelanta-reclamantă, astfel: pentru convenția din 03.03.2011 sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864, iar termenul de prescripție, supus regimului Decretului nr. 167/1958, a început să curgă la data de 05.09.2011; pentru convenția din 13.02.2012 sunt incidente dispozițiile C. civ., termenul de prescripție începând să curgă la data de 13.08.2012; pentru convenția din 31.05.2012 sunt incidente dispozițiile C. civ., termenul de prescripție începând să curgă la data de 30.11.2012.

Plecând de la aceste statuări, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat, raportat la ultimele două convenții, precum și la data la care se împlinea termenul de prescripție pentru a se solicita rezoluțiunea primei convenții, cazurile de întrerupere a curgerii termenului și prin prisma dispozițiilor art. 2537 - 2539 C. civ. și a art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Sub acest aspect instanța a reținut relevanța cererii reclamantei înregistrate pe rolul instanțelor la data de 03.12.2013, prin care solicita obligarea pârâtei la plata aceleiași sume, litigiu soluționat definitiv prin decizia nr. 1123/25.06.2015 care a menținut soluția de respingere a acțiunii pronunțată de prima instanță. Relevanța acestei cauze a fost raportată la formularea acțiunii prezente la data de 23.12.2015, în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Analizând cauza prin prisma acestor dispoziții legale, legat de cerere anterioară formulată de aceeași parte, instanța de apel a înlăturat apărarea intimatei-pârâte care a susținut că nu sunt aplicabile textele menționate, întrucât cererea prezentă este diferită de prima, reținând că ar fi activat un impediment procedural în situația unor cereri identice, respectiv autoritatea de lucru judecat. A mai reținut că pentru reținerea incidenței textelor legale nu este necesară o identitate perfectă între cele cereri, ci pri ambele să se tindă la recunoașterea, direct sau indirect, a dreptului supus prescripției extinctive.

Instanța de apel a înlăturat și apărarea intimatei-pârâte în sensul că textele legale reținute ca incidente și necercetate de prima instanță nu pot fi aplicate în cazul soluțiilor pronunțate în fond, reținând că principial teza este corectă, dar nu se regăsește în speță, în primul litigiu neavând loc o cercetare în fond a cererii reclamantei.

Concluzionând, instanța de apel a arătat că în aplicarea dispozițiilor legale enunțate, prima instanță va trebui să analizeze cauza pe fond și doar în măsura în care va aprecia temeinicia pretențiilor reclamantei să considere că prescripția dreptului la acțiune a fost întreruptă.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L., care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut corecta valorificare de către prima instanță a situației de fapt prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 1123/25.06.2013, fără a observă că soluția dată de instanța de fond excepției autorității de lucru judecat, argumentată pe lipsa de identitate între cele două cereri, nu a fost contestată în calea devolutivă de atac de niciuna dintre părți. Ignorând această situație juridică, intrată sub puterea lucrului judecat, instanța de apel motivează contradictoriu soluția dată pe aspectul prescripției, reținând că obiectul celor două cauze este același. Ulterior, tot instanța de apel revine asupra propriului considerent, arătând că obiectul celor două litigii nu trebuie să fie identic, ci să tindă la obținerea aceleiași finalități

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă a invocat litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 în cadrul căruia intimata-reclamantă a solicitat restituirea sumelor achitate în baza celor trei convenții invocate și în prezentul litigiu. A arătat că în primul litigiu au fost administrate probe, cererea fiind respinsă în mod definitiv ca neîntemeiată, nefiind legală argumentația instanței de apel referitoare la "un fine de neprimire", o asemenea situație putând viza doar o soluționare a litigiului prin anulare sau inadmisibilitate. Prin modalitatea în care instanța de apel a apreciat soluția dată în primul litigiu a fost încălcată, în opinia recurentei-pârâte autoritatea de lucru judecat.

În-o primă critică recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., arătând că textul legal impune formularea unei noi cereri, și nu una diferită față de prima acțiune. A susținut că dacă suntem în prezența unei cerei diferite se naște un alt drept material la acțiune supus unei prescripții diferite; în această situație, a arătat că intimata-pârâtă a invocat identitatea de acțiune în memoriul de apel, iar instanța de fond a stabilit altfel, prin respingerea excepției autorității de lucru judecat. Recurenta-pârâtă a mai susținut că respingerea de care se face vorbire în textul legal invocat vizează o soluție care nu antamează fondul cauzei, precizând că interpretarea dată de instanța de apel încalcă principiul securității, în sensul că în această situație litigiul dintre părți să fie tranșat definitiv numai în al doilea proces.

A doua critică a recurentei-pârâte vizează greșita calificare a soluției date în litigiul anterior. A susținut că instanțele în cadrul acelui litigiu au efectuat o cercetare a fondului cauzei, soluția fiind de respingere a cererii ca neîntemeiate. Recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de interpretare dată de instanța de apel, apreciind că, în fapt, a rejudecat din nou litigiul anterior, finalizat prin hotărâre definitivă.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă reia argumentația privind calificarea dată de instanța de apel în sensul că cererea de față este aceeași cu cea din litigiul anterior, pentru a face aplicabilă dispoziția art. 2539 alin. (2) teza finală. În acest sens, reiterează opinia sa privind soluția ce poate fi dată în primul litigiu (fără să se fi produs o judecată în fond), că instanța de fond a tranșat cu putere de lucru judecat că cele două cereri sunt diferite, că soluția dată în primul litigiu a vizat fondul cauzei.

În ce privește termenul de prescripție aplicabil celor trei raporturi contractuale, recurenta-pârâtă a arătat că pentru prima convenție din 03.03.2011, termenul de prescripție a început să curgă la acea dată, obligația fiind scadentă la data de 04.09.2011, fiind împlinit la data de 05.09.2011, nefiind întrerupt de notificarea extrajudiciară transmisă de intimată-reclamantă. cu privire la celelalte două convenții a apreciat legalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii regimului juridic, precum și sub aspectul neîntreruperii termenului de prescripție prin notificările emise de intimata-pârâtă, reiterând criticile vizând neaplicarea în speță a prevederilor art. 2539 alin. (2) teza finală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel și caracterul neîntemeiat al criticilor recurentei-pârâte care se bazează în principal pe o eroare de apreciere privind egalitatea între noua cerere și aceeași cerere.

La data de 29 martie 2018 Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat în cauză, concluzia raportorului fiind în sensul că acesta este inadmisibil, prin raportare la prevederile art. 27 C. proc. civ., față de data declanșării litigiului.

Față de concluziile raportorului, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

La data de 27 septembrie 2018 Înalta Curte a admis cererea formulată de recurentă-pârâtă și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de aceasta. La același termen a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Urmare a soluționării de către Curtea Constituțională a excepției cu care a fost sesizată, Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei, la termenul din data de 10 octombrie 2019 recursul fiind admis în principiu, cu stabilirea unui termen în ședință publică, cu citarea părților pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând legalitatea deciziei de apel raportat la criticile formulate și la apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Se reține, totodată, că nu există contradicție în raționamentul instanței de apel nici în ce privește cele două paragrafe evidențiate de recurenta-pârâtă. Înalta Curtea observă că în privința primului paragraf instanța de apel a răspuns unei apărări formulate de recurenta-pârâtă cu privire la interpretarea noțiunii de "cerere nouă" inserată în conținutul art. 2539 alin. (2) teză finală, text invocat în apelul declarat în cauză. Considerentele reprezintă aserțiuni teoretice care răspund apărării părții ce susținea că noua cerere fiind total diferită de cea anterioară nu poate determina efectul întreruptiv reglementat de textul legal. Ele nu se concretizează în mod expres cu privire la situația juridică dedusă judecății; judecătorii apelului, prin considerentul invocat de recurenta-pârâtă, interpretează noțiunea de "cerere nouă", apreciind în mod abstract că legiuitorul nu a intenționat, în acest caz special de întrerupere a cursului prescripției să excludă situația formulării unei cereri similare cu prima respinsă anterior, întrucât într-o asemenea interpretare ar deveni inaplicabilă teza a II-a din art. 2539 alin. (2) pentru toate cazurile reglementate în condițiile în care se menționează întreruperea cursului prescripției și pentru hotărârea de respingere, fără a fi circumstanțiată această respingere.

Cel de-al doilea paragraf menționat de recurenta-pârâtă este redat de instanța de apel în argumentarea logică a soluției pronunțate, fiind circumstanțiat la problema juridică a speței. În consecință, nu se poate reține că ar exista o contradicție în raționamentul instanței de apel care să determine o nelegalitate a deciziei atacate.

Se mai reține, totodată, că în argumentația instanței de apel nu se regăsește vreun considerent care să fi statuat în sensul că obiectul celor două litigii este același, așa cum susține recurenta-pârâtă.

În mod legal a statuat instanța de apel asupra hotărârii pronunțate în primul litigiu ca putând determina efectul întreruptiv de prescripție reglementat de art. 2539 alin. (2) teza finală. Înalta Curte apreciază că în argumentația expusă, instanța de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat al hotărârii anterioare. Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului, cât și asupra considerentelor pe care se sprijină soluția pronunțată, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În ce privește considerentele, se bucură de autoritatea de lucru judecat cele decisive, care fac corp comun cu dispozitivul și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției, constituind explicația acestuia. În raport de cele expuse, în mod legal instanța de apel a identificat considerentele decisive, care explicitează soluția pronunțată în primul litigiu și care se bucură de autoritate de lucru judecat. Din această perspectivă, se reține că deși soluția din primul litigiu a vizat respingerea cererii ca neîntemeiate, considerentele decisive nu tranșează problema raportului obligațional dintre părți, ci vizează, în fapt, o inadmisibilitate a acțiunii în restituirea prestațiilor (a prețului plătit), aceasta neputând fi dispusă în lipsa solicitării de desființare a convențiilor în baza cărora a fost achitat prețul solicitat.

Se reține că recurenta-pârâtă invocă această autoritate de lucru judecat doar prin prisma tipului de soluție - respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a face referire la considerentele care fundamentează această soluție. Or, nu poate fi apreciată ca întemeiată o asemenea interpretare, în condițiile în care nu doar dispozitivul se bucură de prezumția de lucru judecat, ci dispozitivul hotărârii împreună cu acele considerente care îl explicitează. Instanța de apel nu a negat modalitatea de soluționare a litigiului anterior, ci a dat eficientă acestei modalități, prin valorificarea considerentelor hotărârii, nu doar prin apelarea la dispozitivul acesteia și la termenii în care a fost exprimată respingerea pronunțată de instanța anterioară.

Nu se poate identifica în mod clar în ce constă greșita aplicare a textului legal, recurenta-pârâtă făcând vorbire într-un prim considerent la diferența dintre cerere nouă și cerere diferită, referindu-se ulterior la cele statuate de prima instanță și cele invocate de intimata-reclamantă în calea devolutivă de atac. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă nu arată care ar fi nelegalitatea deciziei de apel. Restul susținerilor recurentei-pârâte reprezintă susțineri ce nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate, constituind opinia părții referitoare la principiul securității juridice.

În dezvoltare ulterioară a criticii de nelegalitate, recurenta-pârâtă arată că "respingerea" de care face vorbire art. 2539 alin. (2) teza finală are în vedere respingerea cererii anterioare pentru alte motive care nu antamează fondul cauzei, precizând că în cazul unei alte interpretări s-ar încălca principiul securității juridice.

Înalta Curte reține că și din această perspectivă recurenta-pârâtă invocă același aspect al modalității în care a fost redactat dispozitivul hotărârii anterioare, apreciind că soluția astfel exprimată a antamat fondul, făcând abstracție de considerentele acelei hotărâri.

Recurenta reia, subsumat criticii de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 criticile invocate în susținerea încălcării autorității de lucru judecat referitoare la greșita calificare a soluției date în litigiul anterior, cu încălcarea prevederilor art. 430 C. proc. civ. Toate aceste aspecte au fost analizate anterior, astfel încât nu se va reveni cu aceeași motivare pentru înlăturarea criticii părții. Se arată suplimentar că instanța de apel nu a efectuat o rejudecare a litigiului anterior, așa cum susține recurenta-pârâtă, ci, tocmai în aplicarea și respectarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., a analizat hotărârea anterioară nu numai prin raportare la dispozitiv, așa cum propune partea, ci prin coroborarea acestuia cu acele considerente decisive care îl susțin și fac corp comun cu el.

Recurenta-pârâtă a mai susținut greșita interpretare și aplicare a art. 2539 alin. (2) teza finală C. proc. civ., plecând de la cele statuate de prima instanță că acțiunea de față nu este aceeași cu cea din cauza anterioară. Fără a contrazice această statuare, instanța de apel a concluzionat în mod legal că nu se impune o identitate perfectă între cele două acțiuni pentru existența cazului special de întrerupere a cursului prescripției, ci să tindă spre aceeași finalitate. Se observă că recurenta-pârâtă se limitează a aprecia că o asemenea interpretare este eronată, fără a indica în mod concret în ce constă nelegalitatea în raționamentul instanței de apel.

Ultima critică a recurentei-pârâte vizează regimul juridic al prescripției aplicabil celor trei raporturi comerciale concretizate în convențiile ce fac obiect al acțiunii în reziliere.

Cu privire la prima convenție, încheiată la 03.03.2011, recurenta-pârâtă, deși arată obligația că avea scadența la data de 04.09.2011, apreciază că termenul de prescripție era împlinit la data de 5.09.2011, în condițiile în care dreptul la acțiune era născut la data încheierii convenției.

Nu pot fi reținute aceste critici ale părții, instanța de apel statuând în mod legal că scadența obligației fiind la data de 04.09.2011, termenul de prescripție a început să curgă la data de 05.09.2011. Se reține, totodată că la momentul formulării primei acțiuni termenul de prescripție nu era împlinit, instanța de apel aplicând în mod legal dispozițiile art. 201-205 din Legea nr. 7/2011, față de împrejurarea că primul litigiu a fost formulat după intrarea în vigoare a C. civ.. Nu poate fi reținută o greșită aplicare a prevederilor art. 16 din decretul nr. 167/1958, față de dispozițiile tranzitorii din Legea de punere în aplicare a C. civ., aplicate în mod legal de instanța de apel.

În ce privește celelalte două convenții, recurenta-pârâtă reiterează criticile vizând greșita interpretare a cazului special de întrerupere, fiind deja expuse argumentele care conduc la înlăturarea acestei critici.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.