ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. și C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum total de 900.000 euro, reprezentând daune materiale și morale pentru prejudiciile suferite prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., constând în neîntocmirea Registrului Acționarilor și neevidențierea acțiunilor deținute la pârâta C. S.R.L.

În drept au fost invocate prevederile art. 998, art. 999 și art. 1000 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinările depuse, pârâta B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar, a cerut respingerea cererii, ca neîntemeiată, iar pârâta C. S.R.L.. a invocat excepțiile abuzului de drept, netimbrării, prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, iar pe fond a solicitat, de asemenea, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 466 din 19 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. A obligat reclamanta la plata sumei de 3.680 RON către pârâta B., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat și a dispus detașarea dosarului nr. x/2013 și a dosarului nr. x/2007 atașat la acesta pentru a fi restituite Judecătoriei Sectorului 5 București.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 274 A/2017 din 23 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. și a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.785 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor instanțelor de fond și trimiterea cauzei la prima instanță, în vederea judecării litigiului pe fond.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat două critici, respectiv:

Pornind de la această premisă, autoarea căii de atac a subliniat că deciza atacată este nelegală, având în vedere că instanța de prim control judiciar a reținut în mod greșit că s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal cu depășirea termenului prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Concretizând, recurenta a notat că a introdus cererea ce formează obiectul judecății ca și consecință a lăsării nesoluționate a laturii civile în cadrul procesului penal, ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel, a notat că obiectul cauzei de față rezidă în cererea sa de despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin săvârșirea de către intimata-pârâtă B. a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., constând în neîntocmirea Registrului Acționarilor și neevidențierea acțiunilor deținute la pârâta C. S.R.L.

În continuare, recurenta a reiterat opinia sa potrivit căreia dreptul la acțiunea civilă s-a născut la data la care instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale și nu la 12 martie 2007, cum greșit ar fi reținut instanțele de fond. Din această perspectivă, a precizat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, subliniind că lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal nu echivalează cu respingerea acțiunii civile, ci valorează întreruperea termenului de prescripție până la pronunțarea sentinței penale nr. 2757 din 8 decembrie 2014, astfel că, în opinia recurentei, acțiunea în civil a fost promovată în interiorul termenului de prescripție.

Recurenta a mai arătat că, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală, prevăzut de art. 3 din Decret, care începe să curgă, potrivit art. 8, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, conform art. 16 alin. (1) lit. b), prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, sub condiția impusă de art. 16 alin. (2) de a nu se fi pronunțat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunțat la ea.

De asemenea, a evocat decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același Cod în ceea ce privește lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În același sens, a menționat recurenta și dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile."

În final, a conchis arătând că instanța de apel a aplicat regulile prescripției acțiunii civile în procesul penal, abordare inadmisibilă, subliniind că acțiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu, lucru care îi restricționează sfera de aplicabilitate și soluționare, aceasta putând fi exercitată numai în măsura în care acțiunea penală putea fi pusă în mișcare.

În speță, a precizat că efectul accesoriu al acțiunii civile în cadrul procesului penal s-a manifestat prin nesoluționarea de către instanța penală a laturii civile în cazul prescripției răspunderii penale.

În susținerea afirmațiilor sale, a menționat cauza Tonchev vs. Bulgaria, în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nesoluționarea laturii civile în cazul prescripției răspunderii penale a încălcat dreptul de acces la justiție al reclamantului, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În același sens, autoarea recursului a evocat și decizia civilă nr. 1479 din 29 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În concret, recurenta a arătat că instanței de prim control judiciar îi revenea sarcina de a analiza distinct cele două pretenții, având în vedere temeiul și regimul juridic diferit care le guvernează.

Detaliind, a arătat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție trebuia analizat pentru fiecare pretenție în parte.

Astfel, autoarea căii de atac a susținut că, dacă pentru daunele materiale instanța a stabilit (în mod greșit, în opinia sa) că termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la 12 martie 2007, pentru daunele morale, termenul de prescripție nu era împlinit, aceasta întrucât daunele morale constituie o reparație pentru suferințele pricinuite părții vătămate printr-o faptă ilicită, suferințe care nu încetează să se producă odată cu sistarea acțiunii sau inacțiunii ce constituie fapta penală, ci se prelungesc în timp, până în prezent.

Față de cele expuse anterior, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 466 din 19 aprilie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și trimiterea cauzei la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinări la 27 octombrie 2017, respectiv, la 2 noiembrie 2017, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus la 5 decembrie 2017 răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a reprodus întocmai motivele de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus punct de vedere la raport prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția abuzului de drept și a lipsei de interes legitim, precum și excepția caracterului vădit nefondat al recursului.

La rândul său, și recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului, reiterând concluziile de admitere a recursului.

Intimata B. nu a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, deși recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere faptul că, în apel, unele din motivele invocate și în recurs au fost respinse, iar, asupra altora, instanța de apel a omis să se pronunțe, în concret, recurenta nu arată care sunt aceste omisiuni pentru a putea fi cenzurate de Înalta Curte prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, în cele ce urmează, Înalta Curte va avea în vedere motivul de nelegalitate ce vizează modul greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate fiind susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut că instanțele de fond au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Înalta Curte constată, așadar, că, în speță, nu a fost contestat termenul de prescripție aplicabil, identificat prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci stabilirea datei de la care acesta începe să curgă, respectiv dacă constituirea ca parte civilă din procesul penal implică întreruperea prescripției extinctive, în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că dreptul la acțiunea civilă s-a născut la momentul la care instanța a lăsat nesoluționată latura civilă, ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, și nu la data de 12 martie 2007, așa cum a reținut instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei, prin hotărârile pronunțate, instanțele au procedat corect la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul obligațiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.

Sub aspectul analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripția extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind vorba de prescripții începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispozițiilor art. 3 și 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Totodată, sunt avute în vedere și dispozițiile înscrise în art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2009 care prevăd expres că: prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În acest cadru legislativ, ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune.

În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din decret.

Cum, în speță, reclamanta și-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispozițiile înscrise în art. 998 și următoarele C. civ., se constată că momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (1) din decret le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă, și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta.

Întrucât, în cauză, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale și al temeiului juridic pe care acțiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, instanțele de fond au determinat corect data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelor elemente și împrejurări concrete pentru a putea acționa în scop de obligare la despăgubiri.

Cum determinarea momentului obiectiv s-a făcut de către instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, conform celor reținute de instanța de apel, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă din 2005, de la momentul obiectiv al formulării contestației împotriva unei hotărâri a Adunării Generale sau cel mai târziu la data formulării plângerii penale (26.09.2007), când recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la 26.09.2007 (data formulării plângerii penale), fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere, în sensul art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 26 septembrie 2010.

Prin urmare, atât constituirea ca parte civilă în procesul penal la 30.09.2014, cât și formularea acțiunii la 15 ianuarie 2015 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ.

Reținând, așadar, aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale care reglementează prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia dreptul material la acțiune s-ar fi născut la momentul la care instanța a lăsat nesoluționată latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, nu poate fi primită.

În altă ordine de idei, cu toate că operațiunea de constituire ca parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției extinctive, pentru a opera această întrerupere, nu este suficient ca partea să uzeze de acest drept în termenul prevăzut de C. proc. pen., ci, este imperios necesar ca acest drept să fi fost exercitat până la momentul împlinirii termenului de prescripție al dreptului material la acțiunea civilă.

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține că, în cauză, termenul de prescripție a fost întrerupt până la data pronunțării sentinței de încetare a procesului penal dispusă în dosarul penal x/2013 și că, astfel, prin ștergerea prescripției începute înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt cursul prescripției, acțiunea reclamantei este introdusă înăuntrul termenului de prescripție.

Cu toate că doar în privința suspendării cursului prescripției se poate afirma că ar opera până la un anumit moment, Înalta Curte urmează a avea în vedere formularea din susținerea recurentei în sensul de întrerupere a termenului de prescripție la data pronunțării sentinței de încetare a procesului penal dispusă în dosarul penal x/2013, însă, pentru a fi constatată o întrerupere a termenului de prescripție, era necesar ca acesta să nu fi fost împlinit deja la momentul intervenirii cauzei de întrerupere. Or, așa cum în mod just a constatat instanța de fond și ulterior, cea de apel, la data constituirii ca parte civilă în procesul penal (30.09.2014), prescripția dreptului material la acțiune era deja împlinită.

Hotărârea recurată a fost criticată și din perspectiva modului greșit de analiză a prescripției dreptului material la acțiune pentru daunele materiale față de prescripția dreptului material la acțiune pentru daunele morale, recurenta apreciind că, prin raportarea la împrejurarea că aceste din urmă daune constituie o reparație pentru suferințe pricinuite părții care nu încetează a se produce odată cu sistarea acțiunii sau inacțiunii ce constiuie fapta penală, termenul de prescripție nu era împlinit.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că acțiunea privind repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor drepturi personale nepatrimoniale are tot un caracter patrimonial, astfel încât, în situația în care prin fapta ilicită s-au cauzat atât prejudicii materiale, cât și morale, se naște dreptul victimei la despăgubiri, care este un drept de creanță ce se supune regulilor referitoare la prescripția extinctivă (în cazul de față, termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958).

Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 274A/2017 din 23 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A., ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON reprezentând onorariu de avocat către intimata-pârâtă B., conform dovezii aflate la dosarul de recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 274A/2017 din 23 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 2.380 RON către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.