ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1273/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 septembrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și cu intervenientul forțat D., obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 6.669 euro cu titlu de daune materiale, a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi aferente acestor daune, de la data avizării dosarului de daună, respectiv 5 martie 2012, și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale și a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente acestora, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului C.S.A. nr. 5/2010. Pârâta S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., iar, pe fond, a solicitat ca instanța să micșoreze cuantumul daunelor materiale și morale solicitate.

Prin sentința civilă nr. 3232 din 26 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și a fost admisă excepția prescripției extinctive, cu consecința respingerii cererii formulate de reclamantele A. și B.. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că reclamanta a cunoscut de la data de 5 martie 2012 persoana responsabila de producerea accidentului și a pagubei și a fost în măsură să evalueze încă de la data de 8 mai 2012 daunele care i-au fost provocate. Prin urmare, s-a reținut că reclamanta A. a cunoscut încă de la data formulării cererii de despăgubire persoana responsabila de producerea pagubei și întinderea pagubei, nefiind necesar să aștepte pronunțarea Ordonanței Parchetului pentru a lua cunoștință de aceste elemente esențiale pentru declanșarea litigiului judiciar. Reclamantele au afirmat ca nu au putut acționa mai înainte de pronunțarea Ordonanței de clasare - 17 februarie 2015 - deoarece anterior acestui moment nu au cunoscut în întregime prejudiciul suferit, dar, în acest sens, prima instanță a constatat că din cuprinsul Ordonanței nu se desprinde nicio referire cu privire la existența sau întinderea pagubelor suferite de cele două reclamante.

Prin decizia civilă nr. 1353 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul promovat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3232 din 26 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentința civilă apelată, cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, și a fost reținută cauza spre rejudecare. La termenul de judecată din 1 februarie 2018, instanța a admis excepția inadmisibilității cererilor de pretenții noi formulate de către apelanta-reclamantă A. la data de 14 decembrie 2017 și 26 ianuarie 2018, iar prin încheierea din 8 februarie 2018 a respins ca neîntemeiate obiecțiunile părților la raportul nou de expertiză medico-legală și cererile intimaților de sesizare a Comisiei superioare medico-legale, pentru motivele expuse în încheierile de ședință de la acele date.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 636/A/2018 din 29 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D.. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 3527,98 RON reprezentând daune materiale, a sumei de 15.000 euro în echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale și a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor menționate, calculate după expirarea unui termen de 10 zile de la pronunțarea deciziei și până la achitare. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 2100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași decizie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei B.. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut după prezentarea stării de fapt, că în urma accidentului rutier, reclamanta A. a suferit leziuni care, potrivit raportului de nouă expertiză medico-legală, au necesitat pentru vindecare 100-110 de zile de îngrijiri medicale, au pus în primejdie viața victimei, însă nu au determinat infirmitate post-traumatică ori prejudiciu estetic grav. Potrivit înscrisului existent la dosarul Tribunalului București, autoturismul cu nr. de înmatriculare x, condus de intervenientul forțat D., era asigurat RCA la data accidentului la societatea pârâtă S.C. C. S.A., cu polița seria x/01/TO/XZ nr. x. În continuare, instanța de apel a evocat dispozițiile art. 998 C. civ., art. 49 teza I din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, precum și art. 49 pct. 1 din Normele C.S.A., incidente în cauză. În ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., instanța de apel a constatat că aceasta este întemeiată în parte, fiind întrunite în persoana intervenientului forțat condițiile răspunderii civile delictuale. Prin urmare, s-a apreciat că ambii participanți au săvârșit câte o faptă ilicită, care a creat starea de pericol ce a determinat accidentul rutier, culpa fiind comună. În lipsa unor probe certe care să dovedească un grad diferit de culpă, instanța de apel a reținut că aceasta aparține în mod egal fiecărei părți, respectiv 50% reclamantei A. și 50% intervenientului forțat D.. S-a mai reținut că a fost dovedită în cauză și existența unui prejudiciu în persoana reclamantei A., precum și legătura de cauzalitate a prejudiciului cu accidentul de circulație din 1 septembrie 2011. În acest sens, sunt avute în vedere statuările și concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, fiind detaliate traumatismele și leziunile suferite de reclamantă. Din perspectiva prejudiciului material, instanța de apel a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat suma de 6.669 euro cu acest titlu, însă, în urma cercetării probelor administrate în cauză, s-a observat că nu s-a făcut dovada întregii sume solicitate, la fel cum unele înscrisuri nu au dovedit cheltuieli aflate în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier în discuție. Prin urmare, instanța de apel a constatat că reclamanta A. a dovedit un prejudiciu material în valoare totală de 7055,96 RON și, având în vedere că aceasta are o culpă de 50% în producerea acestuia, suma care i se cuvine cu acest titlu a fost stabilită la 3527,98 RON. În ceea ce privește prejudiciul moral, instanța de apel a subliniat că accidentul rutier a avut urmări asupra sănătății reclamantei A., provocându-i leziuni și dureri fizice, precum și tulburări la nivel psihic, ceea ce a afectat calitatea vieții reclamantei pe o perioadă de timp îndelungată. În plus, a fost evidențiată și angoasa produsă de accidentul care i-a pus în primejdie viața, cu atât mai mult cu cât reclamanta este o persoană tânără, având 24 de ani la momentul producerii evenimentului rutier. Astfel, s-a apreciat că se justifică acordarea daunelor morale pentru a compensa un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, instanța nu a putut face abstracție de faptul că, potrivit raportului de expertiză medico-legală, s-a constatat că reclamanta nu prezintă infirmitate post-traumatică, iar, în prezent, tabloul lezional inițial poate fi considerat vindecat. În consecință, instanța de apel a constatat că, în prezent, nu există consecințe semnificative, grave, rezultate din accidentul rutier, starea de sănătate a reclamantei fiind remediată, nedovedindu-se vreo incapacitate de muncă, adaptativă, de relaționare. În raport cu această situație s-a concluzionat că suma de 100.000 euro, solicitată de aceasta cu titlu de daune morale, este disproporționată prin raportare la gravitatea prejudiciului suferit. În acest context, instanța de apel a considerat că suma potrivită pentru despăgubirea reclamantei A., din punct de vedere moral este de 30.000 euro, sumă aptă să asigure o satisfacție echitabilă acesteia în raport cu prejudiciul suferit. Această sumă este în acord cu situația concretă a reclamantei, cu jurisprudența națională și cu realitățile sociale și economice ale țării. Din perspectiva jurisprudenței, instanța a avut în vedere tendințele generale în această materie, neputând fi luate în considerare trimiterile pârâtei la un studiu realizat de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, atât timp cât acest studiu nu se regăsește la dosar și nu a fost pus în discuția părților. În plus, instanța a evaluat prejudiciul moral prin raportare la situația concretă dovedită în cauză, reținându-se și că valoarea daunelor morale trebuie astfel stabilită încât să nu reprezinte o amendă împovărătoare pentru asigurator și nicio sursă de îmbogățire fără just temei pentru victimă. Având în vedere că reclamanta A. a contribuit la producerea accidentului rutier în proporție de 50%, sumei de 30.000 euro i-a fost aplicat acest procent, astfel că pârâta a fost obligată la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalentul în RON la data plății. Instanța de apel a dispus și obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor acordate cu titlu de daune materiale și morale, calculate după expirarea unui termen de 10 zile de la pronunțarea acestei decizii și până la achitare.

La 8 octombrie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 636/A/2018 din 29 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Recurenta-reclamantă A. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865. În argumentarea cererii de recurs, s-a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864, apreciind cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 15.000 euro proporțional culpei în producerea accidentului. S-a învederat că transpunerea textelor legale reprezentate de art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864 s-a realizat în mod nelegal prin decizia recurată, deoarece instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe restrângerea posibilităților de viață familială și socială ale victimei ori prin raportare la prejudiciile cauzate integrității sale, ci pe un element nelegal și discriminatoriu, ce nu exprimă în niciun fel consecințele definitive ale accidentului rutier produs, reprezentat de faptul că suma solicitată ar fi reprezentat o amendă împovărătoare pentru asigurător, precum și o sursă de îmbogățire fără just temei pentru victimă. În ceea ce privește daunele morale, s-a învederat că instanța de apel a motivat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 61 C. civ., aceasta reținând elemente ce țin de starea materială generală a populației, fără să țină seama de faptul că singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii, impus de prevederile legale în vigoare, este acela al întinderii prejudiciului adus victimei. În ceea ce privește motivarea instanței potrivit căreia despăgubirea stabilită nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogățire fără just temei, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, nu poate fi vorba de lipsa unei juste cauze, raportul juridic obligațional luând naștere în urma unei fapte de natură penală ce a cauzat prejudicii reclamantei, acesta fiind îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului. Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, în opinia recurentei, instanța trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare precum conținutul subiectiv și importanța socială a valorilor lezate prin săvârșirea infracțiunii, personalitatea și profesia părții vătămate, gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice resimțite de partea vătămată, repercusiunile asupra situației sale sociale, inclusiv în plan familial și profesional. Prin urmare, s-a învederat că sumele de bani solicitate au rolul de a compensa suferințele părții vătămate și urmăresc să asigure acesteia o alinare în condiții de viață mai confortabile. Totodată, s-a subliniat că instanța de apel a aplicat greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit s.a. - obligatorie conform art. 11 și art. 20 din Constituție, jurisprudență ce a statuat că despăgubirile acordate trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. Însă, prin greșita aplicare a legii, în speță a jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește modul de cuantificare a daunelor morale, s-a susținut că instanța de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului. Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării normelor legale ce impun respectarea forței probante a concluziilor raportului medico-legal și a celorlalte documente medicale a căror putere doveditoare este stabilită prin lege, în condițiile în care prin ultimul raport de expertiză medicală, dispus chiar de către instanța de apel, reclamantei i s-a suplimentat numărul de zile de îngrijiri medicale la 100-110, stabilindu-i-se și punerea în primejdie a vieții prin tabloul lezionar complex, incluzând fracturi multiple și hemoragie meningo-cerebrală ce au impus tratament intensiv de susținere vitală, nesocotite de către instanța de apel cu privire la repararea integrală a prejudiciului nepatrimonial sub toate aspectele sale. Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel nu a aplicat corect normele de drept material naționale și principiul instituit de jurisprudența CEDO de asigurare a unei proporționalități rezonabile între prejudiciul suferit și intensitatea și gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite și, drept consecință, nu a asigurat respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat în mod explicit în cadrul art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864. În consecință, s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de apel, pentru a ține seama la stabilirea despăgubirilor morale de principiile reparării integrale a prejudiciului și caracterului rezonabil de proporționalitate între prejudiciu și măsura valorilor lezate.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul a fost declarat în termen și că acesta conține critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 31 martie 2020, când instanța a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 7 iulie 2020. 6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Prealabil, se impune a fi făcută precizarea că, deși recurenta a arătat că își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, legea aplicabilă litigiului din punct de vedere procesual este C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere data demarării procesului și dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a noului C. proc. civ. În consecință, prin încheierea de admitere în principiu, instanța de recurs a constatat că recursul conține critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât calea extraordinară de atac va fi analizată din această perspectivă. Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile de nelegalitate trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și nu pe chestiuni de fapt deduse judecății în fața instanțelor de fond, întrucât examinarea aspectelor de netemeinicie excede motivelor de nelegalitate, fiind prin urmare excluse analizei, în considerarea specificului acestei căi de atac. Recurenta-reclamantă, prin invocarea criticilor menționate în cererea de recurs nu contestă altceva decât cuantumul despăgubirilor morale acordate. Motivele de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la faptul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864, precum și jurisprudența C.E.D.O., atunci când a apreciat cuantumul despăgubirilor morale la suma de 15.000 euro, încălcând astfel principiul reparării integrale a prejudiciului. Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale nu există criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, astfel că în mod corect a reținut instanța de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională. Criticile formulate de reclamantă sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanța a argumentat exhaustiv soluția de acordare a despăgubirilor morale în cuantum de 15.000 euro, soluție în sprijinul căreia a avut în vedere consecințele suportate de reclamantă în plan personal, social și psihologic și nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat de asemenea pe cale jurisprudențială. Înalta Curte reamintește că pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terța persoană păgubită. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se țină cont de leziunile și durerile fizice, precum și de tulburările la nivel psihic, care au afectat calitatea vieții reclamantei pe o perioadă de timp îndelungată. Pentru ca susținerile dezvoltate de reclamantă să se încadreze în ipoteza aplicării greșite a legii, se impunea a fi demonstrată încălcarea unor norme legale în pronunțarea soluției atacate, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită. În cauză, nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, legiuitorul lăsând posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale: vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic etc. Instanța de apel a făcut o analiză punctuală a motivelor invocate în apelul reclamantei, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor invocate recurenta-reclamantă face referire la dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ., art. 34 din Constituție, art. 61 C. civ., precum și jurisprudența C.E.D.O., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se argumente care să susțină eventuale motive de nelegalitate ale deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat, recurenta limitându-se la a afirma că instanța de apel nu a făcut o evaluare corectă și proprie a probatoriului administrat. Practic, prin aceste critici recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanță, aducând în susținere argumente ce își propun să repună în dezbatere clarificarea situației de fapt, precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, întrucât în operațiunea de cuantificare a daunelor, instanța de apel a avut în vedere criteriile enunțate, soluția fiind argumentată în raport cu acestea, se constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..