ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1672/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 28 octombrie 2014, sub Dosar nr. x/3/2014, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 31.299 RON cu titlul de daune materiale, la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiicei reclamantei, la plata sumei de 100.000 RON cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor suferite de reclamantă, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data de 8 septembrie 2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, totodată reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3.968 din 26 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.563 RON cu titlul de daune materiale și a sumei de 40.000 euro, în lei la data plății, cu titlul de daune morale, precum și la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi calculată de la data de 8 septembrie 2014 până la data plății efective a sumelor acordate prin hotărârea instanței de fond cu titlu de daune materiale și morale, fiind respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții.

Împotriva Sentinței civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta A. și pârâta SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile declarate de către apelanta-reclamantă A. și de către apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă, în calitate de victimă directă, a daunelor morale în cuantum de 10.000 euro, plătibili în lei la cursul B.N.R. de la data plății, precum și la plata către reclamantă, în calitate de victimă mediată, a daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, plătibili în lei la cursul B.N.R. de la data plății, la care se adaugă penalități de 0,2% pe zi întârziere calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective.

A păstrat dispozițiile sentinței cât privește obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 7.563 RON, cu penalități de 0,2%/zi întârziere calculate de la data de 8 septembrie 2014 și până la data plății efective.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. cât și pârâta SC B. SA au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă A. a indicat în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare a hotărârii ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a celei date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, susținând, în esență, că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind raportarea la practica judiciară și a prevederilor art. 36 și 37 din același ordin privind acordarea penalităților de întârziere.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului și a motivelor de apel.

În acest sens, solicită instanței de recurs să facă o corectă și justă analiză a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv rapoartele de evaluare psihologică și declarațiile consemnate ale martorilor audiați înaintea instanțelor de fond și să aprecieze aceste probe în comparație și cu jurisprudența actuală a instanțelor potrivit art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. care prevede că, în caz de vătămare corporală și în caz de deces, stabilirea întinderii despăgubirii cu titlu de daune morale se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Ca o consecință a acestui fapt, cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de către instanța de apel constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire și o încălcare a principiului echivalenței, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecției sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste și echitabile.

Aceasta deoarece, despăgubirea este derizorie și nu constituie un caracter de satisfacție pentru această categorie extrem de vulnerabilă de persoane. De asemenea, cuantumul daunelor morale reduce în mod nejustificat protecția oferită victimelor și stabilește o discriminare față de victimele altor accidente rutiere.

Recurenta-reclamantă susține că a invocat în apel prevederile legii speciale, compusă din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, normele de aplicare a acestei legi - Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, precum și jurisprudența, iar instanța în soluționarea apelului nu a făcut niciun fel de referire la jurisprudența depusă și nu a arătat motivele pentru care nu s-a raportat la aceasta.

Procedând în acest mod, instanța a ignorat dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în materia despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, conferă jurisprudenței rolul de izvor de drept.

Prin urmare, s-a arătat, sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantei A., în calitate de victimă directă dar și în calitate de victimă indirectă, sunt extrem de mici în raport cu alte cauze similare, indicate în dosar, sunt derizorii și vexatorii, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu.

Mai mult decât atât, cuantumul despăgubirii acordate constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență.

Limitarea disproporționată a dreptului de despăgubire al rudelor persoanei decedate este în dezacord cu obiectivul central al reglementării europene, și anume garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere, precum și cu reglementarea internă în domeniu.

Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar, iar cuantumul stabilit să fie cel puțin echivalent cu jurisprudență anexată la dosar.

Măsurile de aplicare impuse de Uniunea Europeană statelor membre le obligă pe acestea să garanteze despăgubirea adecvată a victimelor, iar statelor le este interzis să limiteze disproporționat despăgubirea.

Cuantumul despăgubirii acordate de către instanță constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire cu încălcarea garanției unui tratament comparabil și constituie un tratament discriminatoriu și nejustificat atât în fapt, cât și în drept, care aruncă în derizoriu însuși dreptul de despăgubire.

Protecția socială a victimelor accidentelor rutiere impune garantarea unui tratament comparabil pentru această categorie extrem de defavorizată, care corespunde efectului util și obiectivului central urmărit în egală măsură de legiuitorul european și de cel național: garantarea unei despăgubiri adecvate a victimelor accidentelor rutiere.

În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat legea, prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, decizia pronunțată a fost dată fără a fi aplicate prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale pentru prejudiciul direct și a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 instanța pronunțând astfel o decizie care nu a avut la bază și jurisprudență similară din România.

Cea de-a doua critică vizează pronunțarea unei decizii cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest context, recurenta consideră eronată opinia instanței de apel, potrivit căreia, prevederile art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. se aplică doar daunelor materiale care au putut fi dovedite la momentul avizării daunei, nu și daunelor morale.

Totodată instanța a mai reținut că aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2), astfel cum a fost solicitată de reclamantă ar limita instanța doar la a lua act de pretențiile formulate "și prin urmare, atitudinea omisivă a asigurătorului ar dispensa victima de a produce orice altă probă în instanță, alta decât cea a comunicării, către asigurător, a cererii de despăgubire".

Astfel, asigurătorul RCA are obligația potrivit art. 26 alin. (1) din norme să despăgubească partea prejudiciată "potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc pe probă".

Prin urmare, la momentul avizării daunei partea prejudiciată trebuia să depună toate documentele prin care probează prejudiciul. În consecință, este greșită interpretarea, potrivit căreia asigurătorul nu are cum să soluționeze cererea de despăgubire pentru daune morale.

Mai mult, art. 36 dă posibilitatea asigurătorului să pornească investigații astfel încât să poată formula o ofertă de despăgubire, iar investigația nu poate dura mai mult de trei luni de zile.

Potrivit art. 49 asigurătorul este obligat să se raporteze la jurisprudența din România și în coroborare cu acest articol, există posibilitatea ca acesta să formuleze o ofertă fapt ce duce la posibilitatea aplicării art. 36 și 37 din Ordin.

Prin urmare, instanța a apreciat greșit asupra momentului de la care curg penalitățile de întârziere ca fiind a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Recurenta-pârâtă SC B. SA a indicat în memoriul de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă SC B. SA a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, solicitând instanței să dispună reducerea daunelor morale acordate intimatei-reclamante până la nivelul jurisprudenței din România.

În acest sens, recurenta a susținut că prevederile Normelor puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 au caracter de lege specială, astfel că se vor aplica cu prioritate față de orice alte reglementari legale în vigoare dacă dispozițiile normelor derogă de la regimul juridic general.

Astfel, din prevederile art. 44 se desprinde ideea că stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a conducătorului autoturismului asigurat, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului. Prin urmare, din perspectiva legiuitorului, dacă nu sunt întrunite cele două condiții în dosarul de daună atunci asigurătorul beneficiază de o prezumție legală în sensul că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a stabili cuantumul despăgubirilor. Art. 45 specifică în mod expres situațiile în care stabilirea despăgubirilor nu poate fi făcută decât prin hotărâre judecătorească.

Cap. al II-lea al Titlului al II-lea din Norme, reglementează într-un singur articol (art. 49) modalitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau a decesului unor persoane în accidentul rutier. Atât pentru cazurile de vătămări corporale, cât și pentru cazurile unor decese, art. 49 arată în mod expres faptul că stabilirea despăgubirilor datorate cu titlu de daune morale se va face "în conformitate cu legislația și jurisprudență din România".

Cu toate acestea, recurenta-pârâtă apreciază că această reglementare este insuficient de clară pentru a asigura o aplicare unitară a drepturilor la despăgubiri privind daunele morale. Această susținere se bazează pe faptul că legislația din România nu conține prevederi exprese privind cuantumul daunelor morale datorate pentru nenumăratele situații care pot apărea în practică, iar jurisprudență din România nu este unitară cu privire la sumele datorate cu titlu de daune morale pentru prejudiciile produse prin accidente rutiere.

În acest sens, apreciază că despăgubirile pentru daunele morale ar trebui să fie în consonanță cu media reținută în practica judecătorească din România, pentru a nu fi încălcate astfel dispozițiile pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Conform dreptului românesc, jurisprudența nu constituie izvor de drept, totuși, reglementarea cuprinsă la art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. f) tinde să acorde statutul de izvor de drept jurisprudenței în privința daunelor morale. La sfârșitul lunii septembrie 2012, Fondul de Protecție al Victimelor Străzii a realizat un ghid specializat, bazat pe o culegere de jurisprudență din România și pe practica europeană în domeniu, intitulat "Ghid pentru soluționarea daunelor morale - studiu privind practica națională și europeană în materie, sinteza și recomandări pentru soluționarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării sănătății și a integrității corporale ori a decesului persoanelor produse prin accidente de vehicule". Acest studiu cuprinde mai mult de 2.300 de hotărâri judecătorești referitoare la acordarea de despăgubiri pentru vătămări corporale și decese, în cadrul căruia a fost efectuat un calcul al valorilor medii de despăgubire pentru mai multe situații.

Instanța de apel menționează în hotărârea atacată faptul că suma acordată cu titlu de daune morale, de 100.000 euro este superioară celei ce constituia venitul familiei, însă nu menționează și suma pe care o apreciază ca fiind venitul uzual al familiei reclamantei și nici care sunt probele pe care își întemeiază afirmația, reclamanta depunând în acest sens o serie de înscrisuri la dosarul cauzei cu scopul de a servi instanței la aprecierea veniturilor realizate de soțul său.

Mai susține recurenta-pârâtă că, hotărârea atacată încalcă normele de drept material prin faptul că sumele acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive în raport cu jurisprudență la nivel național, astfel fiind încălcate prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit acestui articol, în cazul în care într-un accident rutier sunt vătămări corporale, daunele morale trebuie să se stabilească în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar suma acordată reclamantei excede nivelul despăgubirilor acordate de instanțele din România pentru vătămări corporale cu consecințe similare în spețe asemănătoare.

În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care relevă faptul că despăgubirile datorate cu titlu de daune morale în cauze similare sunt mult inferioare sumei acordate reclamantei de către instanța de apel.

Față de aceste considerații, recurenta-pârâtă a susținut că nu contestă suferința provocată reclamantei, însă nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a României. Plata unei sume mari de bani nu poate suprima suferința psihică, dar trebuie să ajute la recuperarea persoanelor afectate de deces.

La 8 noiembrie 2016, recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca fiind nefondat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin Încheierea din 28 martie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 12 aprilie 2017, recurenta-reclamantă a transmis, prin poștă, punct de vedere la raport prin care a solicitat, în principal, a se dispune soluționarea recursului în ședință publică potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.; în subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată, reiterând, în esență, criticile formulate în memoriul de recurs și apărările expuse în întâmpinarea la recursul pârâtei; în ceea ce privește recursul pârâtei a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 13 iunie 2017, recurenta-pârâtă a transmis concluzii scrise la dosar, prin care a solicitat, în esență, admiterea în tot a recursului pe care l-a formulat, apreciind că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate, prin aceasta stabilindu-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs și despăgubiri, în măsură să permită atenuarea suferințelor morale, fără însă a se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei; totodată a solicitat respingerea, în tot, a recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin Încheierea din 13 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă, a admis, în principiu, recursurile și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2017 pentru judecata pe fond.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cât privește recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză trebuie subliniat că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată susținând, în esență, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind raportarea la practica judiciară și a prevederilor art. 36 și 37 din același ordin privind acordarea penalităților de întârziere, indicând în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului și a motivelor de apel.

Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, întrucât, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de prim control judiciar a examinat cauza sub aspectul criteriilor cuantificării daunelor morale în funcție de situația de fapt și de probele administrate, soluțiile pronunțate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influențeze decizia din prezenta cauză. Și aceasta, întrucât pe de o parte, practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudență, instanța fiind suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii, iar, pe de altă parte, obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă prin care se solicită să se aprecieze înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv rapoartele de evaluare psihologică și declarațiile consemnate ale martorilor audiați înaintea instanțelor de fond în comparație și cu jurisprudența actuală a instanțelor potrivit art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., Înalta Curte consideră că sunt nefondate întrucât, implică aprecierea asupra probatoriului, iar practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Deși recurenta-reclamantă a făcut trimiteri la dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, susținând ignorarea acestor dispoziții de către instanța de apel, aceste trimiteri au fost făcute cu scopul de a reevalua probatoriul administrat în cauză și de a impune considerarea jurisprudenței în cuantificarea daunelor morale ca fiind izvor de drept, aspect care în sistemul românesc de drept nu se justifică.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și art. 425 din același cod, aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care a apreciat că se impune majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în calitate de victimă directă a accidentului rutier la suma de 10.000 euro, sumă considerată suficientă pentru a compensa și alina suferințele de natură psihică generate de fapta prejudiciabilă, precum și majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 100.000 euro, în calitate de victimă mediată prin raportare la fiica acesteia, decedată în accident, sumă apreciată ca rezonabilă, de natură să ducă la atingerea scopului pentru care acestea sunt acordate.

Împrejurarea că, sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale nu coincid cu solicitarea întocmai a reclamantei, nu poate fi considerată o limitare disproporționată a dreptului la despăgubire, astfel cum susține recurenta-reclamantă. Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au determinat corect circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se la consecințele suportate de reclamantă în calitate de victimă directă și ca urmare a decesului fiicei sale în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului și la principiul proporționalității cu dauna suferită.

Recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel a încălcat legea, prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale pentru prejudiciul direct și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanța pronunțând o decizie care nu a avut la bază și jurisprudență similară din România.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză sub aspectul criteriilor cuantificării daunelor morale. Analizând în concret și cu rigurozitate prejudiciul suferit de reclamantă atât ca victimă directă, cât și ca victimă indirectă, instanța de prim control judiciar a statuat corect asupra criteriilor în raport cu care s-a determinat cuantumul acestor despăgubiri în acord cu art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prin raportare la consecințele negative concrete suferite de reclamantă.

Susținerile recurentei-reclamante aduse în sprijinul motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criteriilor de cuantificare a daunelor morale, se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul acordării despăgubirilor într-un anumit cuantum nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatelor motive de casare.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situației sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, instanța de apel a avut în vedere toate aceste elemente în determinarea cuantumului daunelor morale, pronunțând o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a legii, astfel încât decizia recurată este la adăpost de orice critică din această perspectivă.

Însă, în ceea ce privește critica recurentei-reclamante subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează pronunțarea decizii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind acordarea penalizărilor de întârziere, Înalta Curte o găsește întemeiată. Astfel, urmează a admite recursul și a casa, în parte, decizia recurată numai în ceea ce privește soluționarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței fondului și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte amintește că Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în prezent abrogată, și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente în speță în raport de data nașterii raportului juridic. Art. 43 din acest act normativ prevede că despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, potrivit dispozițiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba ori prin hotărâre judecătorească.

În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Totodată, se reține că art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede următoarele: "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. (4) Asigurătorul RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. (5) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat ..."

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Potrivit textului de lege anterior menționat, se constată că nu se face nicio distincție între daunele materiale și cele morale, neexistând niciun temei legal pentru a stabili două momente diferite de la care să curgă termenele vizând acordarea acestora.

Totodată, potrivit art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 1. se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare; 2. se formulează pretenții de despăgubiri pentru: hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre prețioase, obiecte de artă, obiecte din platină, aur sau argint, mărci poștale, timbre, precum și pentru dispariția sau distrugerea banilor; 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse."

Înalta Curte, constată că instanța de apel greșit face distincție între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat. Astfel, greșit instanța de apel a considerat că despăgubirile de natură morală trebuie stabilite, în mod exclusiv, prin hotărâre judecătorească. Instanța de prim control judiciar a omis a observa prevederea de la art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ce reglementează situațiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar printre acestea nu se regăsește cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală.

În aceste condiții, refuzul asigurătorului, exprimat prin Adresa B. din 8 septembrie 2014, de a plăti daunele solicitate, având în vedere că acestea erau cerute pentru vătămările fizice și suferințele morale încercate de reclamantă în calitate de victimă directă a accidentului rutier și mediată prin raportare la fiica decedată în acest accident, și nu pentru șoferul vinovat de producerea evenimentului rutier, a fost reținut în mod concret de prima instanță, ca fiind un refuz nejustificat și abuziv în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Din dispozițiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 decurg mai multe obligații ale asigurătorului, printre care și aceea de a răspunde cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Or, în speță, se constată că pârâta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligațiile ce derivă din lege și ordinul mai sus citat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, daunele au fost solicitate de reclamantă, în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, în calitate de victimă directă și mediată a evenimentului rutier, și nu pentru decesul șoferului vinovat de producerea accidentului care era soțul reclamantei. În această situație sancțiunea pentru nerespectarea obligațiilor stipulate la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere.

În conformitate cu art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 asigurătorul RCA are obligația să despăgubească partea prejudiciată "potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc pe probă", ceea ce înseamnă că, la momentul avizării daunei, partea prejudiciată trebuie să depună toate documentele prin care probează prejudiciul, astfel încât asigurătorul să fie în măsură să soluționeze cererea de despăgubire pentru daune morale.

În speță, ne aflăm în situația avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condițiile art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, și nu începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective, cum în mod greșit a stabilit instanța de apel.

Considerentele instanței de apel, în sensul că obligațiile asigurătorului a căror îndeplinire defectuoasă este sancționată prin normă specială se rezumă la stabilirea daunelor materiale produse prin accident (și la plata despăgubirii cuvenite în consecința acestora), precum și statuările potrivit cărora dispozițiile, ce preced textul privind plata penalizării, nu au nicio aplicare în cazul în care s-ar referi la daune morale, și nu la daune materiale, sunt greșite în raport cu dispozițiile art. 36 și art. 37 raportat la art. 45 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În consecință, argumentele instanței de apel care stabilesc momentul de început al datei de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale, respectiv "începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective", sunt greșite, neexistând niciun temei legal pentru a stabili două momente diferite de la care să curgă termenele vizând acordarea penalizărilor în raport de tipul de despăgubire solicitat.

Înalta Curte arată că, în condițiile în care criticile din recursul reclamantei vizând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 privind acordarea penalizărilor de întârziere pentru daunele morale, au fost considerate fondate, determinând casarea în parte, prin dezlegările date se trasează instanței de apel obligația de a reevalua stabilirea momentului de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări.

Așadar, având în vedere aceste considerente, în rejudecare, instanța de apel trebuie să stabilească data de la care curg penalizările de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale prin raportare la art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și la cererea de chemare în judecată, judecata în apel fiind limitată numai la acest aspect.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC B. SA, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurenta-pârâtă a adus în discuție cuantumul daunelor morale la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Normele puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, sub acest aspect criticile fiind nefondate.

Așa cum s-a arătat și în analiza recursului reclamantei în privința criteriilor de cuantificare a daunelor morale, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se ghidează după criterii variabile în funcție de circumstanțele proprii fiecărui caz.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc.

Este de menționat că daunele morale, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind în afara realităților materiale, astfel că întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea psihologiei umane.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Din acest punct de vedere, stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Astfel, prin câtimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorilor lezate, dar și de gravitatea și intensitatea vătămărilor fizice și de suferințele morale încercate de reclamantă atât în calitate de victimă directă a evenimentului rutier asigurat, cât și prin pierderea fiicei sale în acest accident, avându-se în vedere și necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii suferite.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prin raportare la consecințele negative suferite de reclamantă, ca victimă directă și mediată a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare a cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta-pârâtă face referire la exemple din jurisprudența internă, arătând că sumele acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive, solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel până la nivelul jurisprudenței din România. Or, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speță, deoarece vizează situații diferite, suferințele de ordin psihic și moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.

Trebuie reamintit că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Astfel, împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au acordat despăgubiri cu titlu de daune morale mult inferioare sumei stabilite în cazul reclamantei, nu este de natură să influențeze soluția din prezenta speță.

Modalitatea în care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele acesteia, nefiind de natură a conduce la o îmbogățire fără just temei.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa, în parte, decizia recurată numai în ceea ce privește soluționarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Va menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1.133/A din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată numai în ceea ce privește soluționarea apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 3.968 din 26 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva aceleiași decizii.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei pronunțate în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - N