ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 28.10.2014, sub nr. x/2014. reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 31.299 RON cu titlul de daune materiale, la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ea urmare a decesului fiicei reclamantei, la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor suferite de reclamantă, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data de 8.09.2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, totodată reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 3968 din 26 iunie 2015, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., obligând pârâta SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 7.563 RON cu titlul de daune materiale și a sumei de 40.000 euro, în RON la data plății, cu titlul de daune morale, precum și la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi calculată de la data de 08.09.2014 până la data plății efective a sumelor acordate prin hotărârea instanței de fond cu titlu de daune materiale și morale, fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta A. și pârâta SC B. SA.

Prin Decizia nr. 1133/A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile declarate de către apelanta-reclamantă și de către apelanta-pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 3968/26.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă, în calitate de victimă directă, a daunelor morale în cuantum de 10.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR de la data plății, precum și la plata către reclamantă, în calitate de victimă mediată, a daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR de la data plății, la care se adaugă penalități de 0,2% pe zi întârziere calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective. A păstrat dispozițiile sentinței cât privește obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 7.563 RON, cu penalități de 0,2%/zi întârziere calculate de la data de 08.09.2014 și până la data plății efective.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâta SC B. SA au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1672 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 1133/A din 27 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A fost casată, în parte, decizia recurată numai în ceea ce privește soluționarea apelului declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 3968 din 26 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva aceleiași decizii. Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei pronunțate în apel.

În rejudecare, prin Decizia nr. 389 din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva Sentinței nr. 3968/26.06.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a unei penalizări de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data de 08.09.2014 și până la data plății efective a sumelor acordate atât cu titlu de daune materiale în cuantum de 7563 RON, cât și cu titlu de daune morale, în cuantumul stabilit prin Decizia nr. 1133/A/27.06.2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâtă SC B. SA a formulat recurs, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 36 alin. (5), (37), (45) și 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011.

Astfel, s-a arătat că, interpretarea potrivit căreia în situația avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, penalizările de întârzie-re se stabilesc din a 11-a zi de la data depunerii ultimului document, iar nu începând din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, este greșită.

Prin interpretarea gramaticală a art. 36 alin. (5) din Norme se înțelege cu claritate faptul că există două momente alternative de la care începe să curgă termenul de 10 zile instituit de această dispoziție legală: pe de o parte, în situația în care dauna poate fi cuantificată în mod amiabil de către asigurător, momentul ce determină începutul curgerii termenului de 10 zile este cel în care s-a depus ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei; pe de altă parte, în situația în care dauna nu a fost stabilită în mod amiabil, ci în cadrul unui litigiu dedus judecății, termenul de 10 zile începe să curgă de la momentul la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit suma cu titlu de despăgubire.

În cazul de față, daunele morale nu au fost cuantificate în mod amiabil și, de altfel, în baza probelor ce au fost aduse de către intimata reclamantă nici nu ar fi putut fi cuantificate în mod clar, ci au fost stabilite prin hotărâre judecătorească.

Astfel, Tribunalul București s-a întemeiat pe raportul de evaluare psihologică din data de 16.10.2014 și pe o declarație de martor, probe care nu au fost aduse în fața asigurătorului RCA în contextul avizării daunei, or, atât timp cât ele au fost considerate esențiale de către tribunal pentru aprecierea prejudiciului moral și pentru cuantificarea daunelor, consideră că, în lipsa acestora nici recurenta nu ar fi putut cuantifica respectivele despăgubiri.

Referindu-se la majorarea daunelor morale în apel, s-a susținut că întregul material probator pe care s-a realizat această majorare a fost absent la momentul avizării daunei cu C., sens în care nu se poate reține o culpă în neacordarea acestor daune, ci o imposibilitate a asigurătorului.

A considerat că interpretarea potrivit căreia instanța face distincție între situația în care înainte de demararea acțiunii în instanță prin a cărei hotărâre se stabilesc daunele morale și cea în care, cu prioritate, se adresează asigurătorului RCA încalcă principiul uhi lex nou distinouit, nec nos distinguere debemus. Astfel, atât timp cât prevederile art. 36 și cele ale art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune injustiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești, nici instanța nu ar trebui să distingă.

S-a arătat că a fost contestat însăși existența dreptului la despăgubire invocându-se un caz de excepție de la plată, care însă a fost considerat ca neîntemeiat de instanță, deși practica instanțelor de judecată în acest sens este că penalitățile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi de după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligație de plată îi incumbă asigurătorului RCA, termen de grație legal special prevăzut de Ordinul 14/2011, prin derogare de la regula generală potrivit căreia obligația de plată a sumei stabilite prin hotărâre judecătorească este scadentă de la momentul pronunțării hotărârii definitive.

A considerat că sunt pe deplin incidente prevederile art. 45 pct. 3 din Normele aprobate prin Ordinul 14/2011, potrivit cărora:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse".

În cauză, se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 45 atunci când a reținut:

"Astfel, prevederea de la art. 45 din Ordinul CSA m. 14/2011, care reglementează situațiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar printre acestea nu se regăsește cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală".

Atât timp cât ultima teză a art. 45 pct. 3 face referire în mod general la prejudiciile produse cu privire la care nu se pot trage concluzii. Iară a distinge între daunele morale și cele materiale, consideră că și acestea sunt incluse.

Așadar, se susține că atât timp cât recurenta nu se află într-o situație de culpă cu privire la obligația de a achita daunele morale, întrucât cu privire la cuantumul acestora nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziție, nu ar fi putut fi sancționată pentru neîndeplinirea obligațiilor legale prin aplicarea penalităților de întârziere prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 decât de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca legală a deciziei atacate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate criticile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 36 alin. (5), art. 37, art. 45 și art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, potrivit art. 36 alin. (5) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

În temeiul dispozițiilor art. 37 din același act normativ: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din normele menționate: "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă."

Dispozițiile art. 45 pct. 3 din actul normativ indicat stabilesc că:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse".

Prin criticile formulate recurenta susține că nu putea să fie sancționată pentru neîndeplinirea obligațiilor legale prin aplicarea penalităților de întârziere prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011 decât de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, atât timp cât nu se află într-o situație de culpă cu privire la obligația de a achita daunele morale, întrucât cu privire la cuantumul acestora nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziție. Se învederează că dovezile pe care s-a întemeiat soluția de acordare a sumei stabilite cu titlu de daune morale sunt reprezentate de declarația unui martor și de un raport de evaluare psihologică din data de 16 octombrie 2014, ulterior momentului refuzului pârâtei de a acorda despăgubirea de la data de 8 septembrie 2014.

Referitor la acest aspect, este de reținut că, prin Decizia de casare nr. 1672 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost dezlegată problema de drept ce vizează aplicarea în speță a prevederilor art. 36 și 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin decizia de casare s-a statuat că:

"În speță, ne aflăm în situația avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condițiile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, și nu începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective, cum în mod greșit a stabilit instanța de apel".

Or, în condițiile în care prin decizia de casare enunțată a fost dezlegată problema de drept ce vizează incidența dispozițiilor art. 36 și 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 în ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța de apel s-a conformat acesteia, în condițiile prevăzute de art. 501 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile legate de încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (5) și art. 37 din actul normativ menționat, prin raportare la neaplicarea penalităților de întârziere de la pronunțarea hotărârii judecătorești, sunt nefondate.

Art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, prolemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Prin aceeași decizie de casare a fost dezlegată și problema de drept referitoare la aplicarea prevederilor art. 45 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, reținându-se că printre situațiile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, reglementate de textul de lege menționat, nu se regăsește și cazul în care persoana prejudiciată solicită despăgubiri de natură morală, prin decizia de casare arătându-se că în mod greșit instanța de apel în primul ciclu procesual a considerat că despăgubirile de natură morală trebuie solicitate, în mod exclusiv, prin hotărâre judecătorească și a făcut distincție între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat. În acest sens, în rejudecare, instanța de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare, nefăcând distincție între momentul de la care începe să curgă termenul pentru plata penalizărilor de întârziere în raport de tipul de despăgubire solicitat.

Recurenta a invocat și încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) și 45 pct. 3 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, învederând că nu a avut posibilitatea de a individualiza daunele morale în aceleași condiții cu instanța de judecată, nefiind depuse toate documentele necesare, astfel că nu poate fi obligată la plata de penalități de întârziere decât de la momentul pronunțării hotărârii.

Referitor la această critică, se constată că prin aceeași decizie menționată anterior s-a arătat că refuzul asigurătorului, exprimat prin adresa C. din 8 septembrie 2014, a fost reținut în mod concret de prima instanță ca fiind un refuz nejustificat și abuziv în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995. Prin decizia de casare s-a constatat că pârâta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligațiile ce derivă din lege și ordinul CSA nr. 14/2011, în condițiile în care daunele au fost solicitate de reclamantă în calitate de victimă directă și mediată a evenimentului rutier și nu pentru decesul șoferului vinovat de producerea accidentului care era soțul reclamantei.

Prin urmare și această critică este nefondată, având în vedere că refuzul recurentei de a acorda despăgubirea nu a fost motivat de faptul că nu au fost probate pretențiile de despăgubire, ci s-a arătat că nu se poate da curs cererii deoarece șoferul ce avea calitatea de asigurat C. se face vinovat în exclusivitate de producerea evenimentului rutier.

Or, potrivit prevederilor art. 36 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul are obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a probat, în totalitate sau în parte, pretențiile de despăgubire, dacă apreciază că dovezile depuse sunt insuficiente, în lipsa unei astfel de notificări nefiind justificată apărarea asigurătorului în sensul că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale nu se putea trage o concluzie în baza mijloacelor de probă puse la dispoziție.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea B. SA împotriva Deciziei nr. 389 din data de 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2019.

GGC - OB