ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1406/2016

Decizia nr. 1406/2016

Asupra cauzei de față reține următoarele:

Obiectul acțiunii.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/20144, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA și pe intervenientul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 1.000.000 euro (echivalent în RON 4.427.500 RON la cursul BNR de 4,4275 RON/euro din data de 16 mai 2014), reprezentând despăgubiri materiale și morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în data de 13 septembrie 2013, în jurul orei 15

00

, a fost victima unui accident rutier produs din vina numitului C., petrecut în Germania, în curtea fabricii companiei D., astfel cum a rezultat din referatul de anchetă al organelor de poliție din Germania.

A învederat că urmare a accidentului, a suferit numeroase vătămări corporale care au necesitat spitalizări și intervenții chirurgicale repetate, în urma cărora i-au fost montate dispozitive metalice fixatoare la nivelul bazinului, aspectul exterior al corpului său fiind afectat iremediabil

Acțiunea a fost întemeiata în drept, pe dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ. și Legea nr. 136/1995.

Soluția primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 667 din 11 februarie 2015, Tribunalul București, secția a VI a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul C., a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 88,29 RON cu titlu de daune materiale și suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale și a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Soluția instanței de apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1514 din 8 octombrie 2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 667 din 11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul A. și cu intervenientul C. A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 667 din 11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul C. A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamantul A. a sumei de 41.929,16 RON și 390,16 euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății, reprezentând daune materiale și a sumei de 250.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale. A dispus obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamantul A. a sumei de 63 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A respins ca neîntemeiată cererea pârâtei SC B. SA privind obligarea intimatului-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel. A luat act că reclamantul A. și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente judecării apelului.

Recursul.

Împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs pârâta SC B. SA.

Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. republicat, pârâta SC B. SA a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei contestate, în sensul respingerii apelului exercitat de reclamantul A. și admiterea apelului exercitat de pârâta SC B. SA. De asemenea, în situația admiterii recursului și desființării titlului executoriu, a solicitat întoarcerea executării silite.

În motivarea căii de atac, a apreciat ca netemeinică și nelegală decizia recurată având în vedere că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 27 pct. 12 din Norma CSA nr. 14/2011, a dispozițiilor art, 75 din Codul rutier precum și a prevederilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010.

În susținerea cererii de recurs a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din Norma CSA nr. 14/2011 potrivit căreia prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare constituie riscuri ale activității profesionale care exclud angajarea răspunderii civile delictuale a asigurătorului.

Un alt argument l-a constituit chestiunea legată de faptul că incidentul în urma căruia a fost produs prejudiciul nu reprezintă un accident de circulație, astfel cum acesta este definit de dispozițiile art. 75 din Codul rutier, ci un accident de muncă. Astfel, în mod greșit s-a reținut că fapta cauzatoare de prejudicii s-a petrecut pe un drum public, aceasta întâmplându-se în incinta curții fabricii companiei D., astfel cum a rezultat și din referatul de anchetă al organelor de poliție din Germania.

A mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1371 C. civ. și cele ale art. 28 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 și a constatat că reclamantul și pârâtul C. nu au o culpă comună în producerea prejudiciului.

O altă critică a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de instanța de apel și care, potrivit art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, trebuie să fie în acord cu legislația și jurisprudența națională. Astfel, a susținut că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere contextul economico-social în care părțile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind atributul exclusiv al acesteia, însă nu pe criterii subiective, ci pe criterii obiective care trebuie să fie relevante și justificate.

Completul de filtru.

Prezentul recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția 1 civilă, la data de 8 ianuarie 2016 și repartizat Completului de filtru nr. 10 (CF 10).

Urmare a Rezoluției completului de filtru din 11 ianuarie 2016, cererea de recurs a fost comunicată intimaților A. și C. la data de 15 ianuarie 2016, respectiv 19 ianuarie 2016, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.

La data de 27 ianuarie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului și excepția netimbrării. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

Întâmpinarea formulată de intimatul A. a fost comunicată la dala de 5 februarie 2016.

La data de 10 februarie 2016, recurenta SC B. SA a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului precum și a excepției netimbrării, iar pe fondul cauzei, a solicitat admiterea recursului.

La data de 10 martie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, Partea I, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 14 martie 2016, completul de filtru după analiza raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, a dispus comunicarea acestuia părților în vederea formulării unui punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 martie 2016, iar la data de 29 martie 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) teza I din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenta SC B. SA a depus punct de vedere la raport.

Prin Încheierea din 18 mai 2016, completul de filtru a constatat că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și că acesta nu poate fi soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 493 alin. (7) din același act normativ, a admis în principiu recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1514 A din 8 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A stabilit termen de judecată la 15 iunie 2016, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul exercitat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1514 din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, din perspectiva dispozițiilor art 488 alin (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., față de următoarele considerente:

Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ, "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui, (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și simt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale redate reiese că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei pârâte SC B. SA de modificare a deciziei curții de apel, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.

Pe cale de consecință, nici solicitarea recurentei-pârâte privind întoarcerea executării silite nu poate fi analizată față de competențele actuale ale instanței de recurs și de soluțiile pe care aceasta le poate pronunța.

De asemenea, se constată că recurenta a indicat în mod formal incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fără a dezvolta în mod concret critici în acest sens. Or, în absența unor argumente care să susțină motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanța de recurs nu poate trece la analiza legalității deciziei curții de apel din această perspectivă.

O primă critică a recurentei-pârâte a vizat greșita reținere de către curtea de apel a incidenței dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Norma CSA nr. 14/2011 precum și a dispozițiilor art. 75 din Codul rutier care definește accidentul rutier. În argumentarea acestei critici de nelegalitate a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile a asigurătorului întrucât, pe de o parte, accidentul s-a produs în timpul derulării operațiunilor de încărcare-descărcare, situație exceptată de legiuitor de la acordarea de despăgubiri din partea asigurătorului iar, pe de altă parte, fapta s-a produs pe un drum privat, care nu era deschis circulației publice.

În conformitate cu dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 481 din același act normativ, "Contractul de asigurare atesta existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule. Încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule se dovedește cu polița de asigurare/documentul Carte Verde."

În același sens sunt și dispozițiile art. 26 din Ordinul nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Potrivit acestora, asigurătorul de răspundere civilă auto are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, conform pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, cu condiția ca evenimentul asigurat să se fi produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA. Odată îndeplinite aceste condiții, asigurătorul va putea fi obligat să acorde despăgubiri pentru vătămările corporale sau deces, inclusiv pentru prejudiciile fără caracter patrimonial; pagube materiale; pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat, inclusiv cheltuielile de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Legiuitorul român a prevăzut că angajarea răspunderii civile contractuale a societății de asigurări, în baza poliței de asigurare RCA, poate fi antrenată indiferent de locul în care a fost produs accidentul de vehicul, nu doar pe un drum public și nu doar ca urmare a unui accident rutier în sensul legii circulației pe drumurile publice. Astfel, dispozițiile alin. (2) a art. 26 din Ordinul nr. 14/2011 prevăd că indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru: prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a atașului tractat de vehicul; prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat; prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate; cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membri ai familiei asiguratului, conducătorului auto sau ai oricărei altei persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul; prejudiciile provocate terților, drept consecință a deschiderii ușilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic

În cauza de față, se reține că fapta ilicită în urma căreia a fost produs prejudiciul a cărui reparație este solicitată prin prezenta acțiune, a fost săvârșită pe teritoriul Germaniei, de intervenientul C. în timp ce acesta efectua manevre cu o autoutilitară. Conform înscrisului aflat la dosarul Tribunalului București, pentru autoutilitara respectivă a fost încheiată o poliță de asigurare de răspundere civilă auto, eliberată de pârâta SC B. SA.

Reiese deci, că la momentul producerii faptei ilicite, 13 septembrie 2013, autoutilitara avea încheiată, în mod valabil, poliță de asigurare de răspundere civilă auto, ceea ce atrage incidența dispozițiilor 49 din Legea nr. 136/1995.

Textul legal redat nu face nicio distincție în legătură cu locul în care a fost produs accidentul de vehicul, legiuitorul precizând că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, existența unui contract de asigurare fiind o condiție necesară și totodată, suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale a asigurătorului pentru prejudiciile create de un vehicul asigurat. Pe cale de consecință, din această perspectivă, în mod greșit instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011 reținând că accidentul s-ar fi produs pe un drum public.

Pentru aceleași considerente, sunt neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Norma CSA nr. 14/2011 potrivit căreia prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare constituie riscuri ale activității profesionale care exclud angajarea răspunderii civile delictuale a asigurătorului.

Se reține că prejudiciul solicitat de reclamantul A. în prezenta cauză se datorează unor manevre pe care intimatul-intervenient C. le-a efectuat cu autoutilitara, cu privire la care era încheiată o poliță de asigurare, în sensul Legii nr. 136/1995, așa cum s-a reținut mai sus.

Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile art. 26 din Ordinul nr. l4/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aceste condiții sunt suficiente pentru atragerea răspunderii civile a societății de asigurare pentru prejudiciile create de vehiculul asigurat. Locul producerii accidentului nu afectează angajarea răspunderii civile a pârâtei.

Rezultă că pârâta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, accidentul fiind produs de un vehicul cu privire la care aceasta încheiase o poliță de asigurare de răspundere civilă auto, valabilă la momentul producerii evenimentului, indiferent de locul producerii acestuia. Pe cale de consecință, critica recurentei potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea sa contractuală pe considerentul că accidentul s-a produs pe un drum care nu era deschis circulației publice, este nefondată, Codul rutier nefiind aplicabil.

În ceea ce privește critica recurentei privind greșita aplicare și interpretare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 1371 C. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 1371 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpa la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă

Participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor legale redate, poate fi reținută în una dintre următoarele situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român, a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Cu toate că, dintr-o interpretare gramaticală a textelor legale redate, reiese că pentru a fi incidente dispozițiile art. 1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este necesar ca acțiunea sau inacțiunea victimei să îmbrace una dintre formele de vinovăție, culpă sau intenție, din considerente de echitate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciatele trebuie efectuată și din perspectivă obiectivă, stabilind contribuția efectivă a victimei la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire.

Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat la implicarea sa efectivă. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținui să răspundă.

Art. 28 din Legea nr. 136/1995, ca normă specială, vine să completeze dispozițiile de drept comun ale art. 1371 din Legea nr. 287/2009, și prevăd următoarele: "(1) În situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Instanțele de judecată, învestite cu soluționarea cauzelor având ca obiect răspundere civilă delictuală în care se invocă existența unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului, trebuie să analizeze, pe lângă alte aspecte, și atitudinea, acțiunile sau inacțiunile victimei înainte, în timpul, și după producerea faptei licite, pentru o determinare corectă a contribuției sale la producerea prejudiciului.

În acest sens, critica pârâtei în sensul că la producerea prejudiciului, a contribuit și reclamantul A. care, prin amplasarea sa în spatele vehiculului, pentru a sprijini paletul liber, deși nu a anticipat producerea evenimentului periculos, putea și trebuia să îl prevadă, printr-o minimă diligență, este fondată, din conținutul deciziei recurate, rezultând că instanța de apel nu a analizat dinamica producerii evenimentului care a avut drept consecință vătămarea corporală a reclamantului A. Or, în lipsa acestei analize nu se poate aprecia asupra existenței sau inexistenței unei culpe comune în producerea prejudiciului invocat de pârâtă. Din această perspectivă, se impunea ca instanța de apel să verifice dacă reclamantul A. a contribuit la producerea prejudiciului și dacă da, în ce modalitate și în ce proporție.

Instanța de apel s-a rezumat în a reține, ca probă în analiza criticii existenței culpei concurente a reclamantului A. în producerea accidentului, doar întâmpinarea depusă de intervenientul C., autorul accidentului, prin care acesta a recunoscut că poartă întreaga vină în producerea prejudiciului (declarația acestuia dată în fața primei instanței precum și cea dată în fața organelor administrative de la locul producerii accidentului ).

În lipsa unei cercetări a modului în care s-a produs evenimentul, a dinamicii producerii acestuia, care a avut drept consecință vătămarea corporală a reclamantului A., nu se poate tranșa, în mod legal, asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Susținerile intervenientului C., în sensul recunoașterii culpei sale exclusive în producerea prejudiciului, trebuie să se coroboreze și cu restul materialului probator administrat în fața instanței de judecată.

Analiza probelor reprezintă cel mai important și cel mai hotărâtor moment în derularea unui proces civil,, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează judecătorul își poate forma convingerea cu privire la litigiul dedus judecății.

Având în vedere ca instanța de apel nu a făcut o analiză a culpei victimei în producerea accidentului, este necesar a se stabili cu exactitate circumstanțele producerii accidentului din perspectiva existenței unei culpe comune în producerea prejudiciului, aceste chestiuni de fapt neputând fi tranșate de către instanța de recurs, față de structura, normelor care reglementează această cale extraordinară de atac.

În acest sens, pentru lămurirea pe deplin a situației de fapt, instanța de apel, în rejudecare urmează a administra toate probele pe care le va considera necesare, impunându-se cu necesitate obținerea unei opinii a unui specialist care să stabilească dinamica producerii accidentului în cauză.

În ceea ce privește critica recurentei vizând cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că aceasta nu se mai impune a fi analizată în raport de soluția adoptată și de considerentele reținute anterior, apărările formulate urmând a fi avut în vedere de către instanța de apel care, în determinarea cuantumului acestora, urmează a avea în vedere inclusiv criteriile stabilite prin Norma CSA nr. 14/2011.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1514 din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform prevederilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2016.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică din 15 iunie 2016

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC B. SA, împotriva Deciziei civile nr. 1514 A din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

La apelul nominal se prezintă recurenta-pârâtă SC B. SA reprezentată de avocat E. și intimatul-reclamant A., reprezentat de avocat F., lipsind intimatul-intervenient C.

Magistratul asistent face referatul cauzei, arătând că procedura de citare este legal îndeplinită, iar prin Încheierea din 18 mai 2016 a fost admis în principiu recursul exercitat de pârâta SC B. SA și a fost stabilit termen la 15 iunie 2016.

La interpelarea instanței, avocat F. arată că nu mai susține excepția netimbrării și excepția tardivității recursului, invocate prin întâmpinare.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de ridicat sau alte chestiuni prealabile, Înalta Curte constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea, respectiv combaterea recursului.

Avocat E. pentru recurenta-pârâtă SC B. SA solicită admiterea recursului pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În continuare, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală. Susține că, fapta ilicită îndeplinește condițiile unui accident de muncă, având în vedere că s-a petrecut în Germania, pe un teren proprietatea privată a unei societăți comerciale, și nu pe un drum public, astfel că în speță nu ar fi aplicabile textele prevăzute de art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995 privind asigurarea și reasigurarea. Pe de altă parte, arată că potrivit dispozițiilor art. 75 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, accidentul de circulație reprezintă evenimentul care s-a produs pe un drum deschis circulației publice or, în cauza de față, nu este îndeplinită această condiție.

În ceea ce privește greșita reținere a lipsei unei culpe comune a făptuitorului și a victimei în producerea prejudiciului, susține că intimatul A. a avut o culpă în momentul în care a fost încărcată respectiva marfa în camion. Astfel, în loc să se protejeze, a rămas în spatele camionului pentru a susține încărcătura.

Pe cale de consecință, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011,

Privitor la cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că suma de un sfert de milion de euro acordată intimatului-reclamant, nu reflectă practica instanțelor judecătorești.

Precizează că solicită cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată.

În combaterea recursului, avocat F. pentru intimatul-reclamant A. solicită respingerea recursului pentru argumentele expuse prin întâmpinare și pe care le susține oral.

Privitor la pretinsa culpă comună în producerea prejudiciului, susține că din probele administrate în fața curții de apel, ca și din înscrisurile întocmite de autoritățile germane, atașate la dosarul cauzei, reiese că accidentul de circulație a fost produs din culpa exclusivă a conducătorului camionului. Pe cale de consecință, este exclusă existența unei culpe comune.

Intimatului-reclamant A. nu i se poate reține o culpă prin prezența sa în spatele camionului, câtă vreme se afla la o distanță care ar fi exclus producerea accidentului dacă șoferul ar fi executat manevra corect. Intervenientul C., șoferul autocamionului, a recunoscut că a folosit maneta de marșarier și a rulat fără să aibă această intenție. Urmare a acestui fapt, a strivit pe reclamant de rampa de încărcare. Prin urmare, apreciază ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii îndeplinește condițiile unui accident rutier.

Susținerea potrivit căreia în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 motivat de faptul că incidentul nu s-ar fi produs pe un drum public, este nefondată având în vedere că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 136/1995, răspunderea asigurătorului este antrenată indiferent de locul unde a fost săvârșită fapta, pe un drum public sau privat, în continuare, arată că locul unde a fost produsă fapta ilicită reprezintă un drum public în sensul dispozițiilor legale invocate, de vreme ce nu s-a probat că existau delimitări clare, care să conducă la concluzia contrară. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002, drumul public este un drum deschis circulației publice, iar în situația în care drumul este închis, acesta trebuie semnalizat în mod corespunzător. În același sens sunt și dispozițiile pct. 5 din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002 care stabilesc că la intrarea pe un drum care nu este deschis circulației publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, la loc vizibil, indicatoare cu accesul interzis și un panou cu inscripția drum închis circulației publice. Or, în aria în care s-a produs fapta ilicită existau semne și indicatoare rutiere. Pe cale de consecință, sunt incidente dispozițiile art. 75 din O.U.G. 195/2002, potrivit cărora accidentul rutier reprezintă evenimentul care, printre alte condiții, se produce pe un drum deschis circulației publice, ori care a avut originea într-un asemenea loc.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că în raport de consecințele grave ale accidentului, suma acordată nu este disproporționată. Astfel, potrivit certificatului medical întocmit de un chirurg plastic reconstructiv, reclamantul nu își va recupera funcționalitatea mâinii mai mult de 50%, intestinul i-a fost scurtat la jumătate iar tranzitul intestinal i-a fost modificat complet, splina a fost extirpată. Timp de 6 luni a trebuit sa suporte anusul contra naturii, i-au fost montate dispozitive metalice la nivelul bazinului și o plasă în abdomen pe care le va purta permanent, a avut nevoie de 200 de zile de îngrijiri medicale, a fost ventilat mecanic 45 de zile, a stat nemișcat la pat imobilizat 60 de zile. Urmare a accidentului a cărui victimă a fost, suferă de o deficiență funcțională globală medie cu incapacitatea adaptivă de 60%, a pierdut cel puțin pe jumătate capacitatea de muncă și este încadrabil în grad de handicap.

În mod nefondat a fost invocată îmbogățirea fără just temei a reclamantului având în vedere că societățile de asigurare își constituie bugetele și stabilesc primele de asigurare RCA în raport de statistica accidentelor rutiere petrecute în anii precedenți și de sumele la care au fost obligați să le plătească prin hotărâri judecătorești. Din contră, ar putea fi invocată îmbogățirea fără justă cauză a societăților de asigurări în situația în care sunt obligate să achite despăgubiri într-un cuantum mai mic decât cel previzional.

Declară că nu solicită cheltuieli de judecată.

După deliberare;

Având nevoie de timp pentru a delibera, în condițiile art. 396 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

ÎNALTA CURTE

ÎN NOMELE LEGII

D I S P U N E

Amână pronunțarea pentru data de 17 iunie 2016.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.

Procesat de GGC - MI