ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2018

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 04.04.2014, sub numărul x/3/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri civile și daune morale, ca urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost.

La data de 28.04.2014 a fost înregistrată Ia dosarul cauzei cererea precizatoare formulată de reclamant cu privire la valoarea pretențiilor defalcat pe daune materiale și morale prin care a menționat că solicită 566.820 euro reprezentând daune morale și 433.180 reprezentând daune materiale (din care suma de 133.180 euro reprezintă pierderi din activitatea profesională, suma de 15.000 euro cheltuieli de îngrijire după data producerii accidentului, suma 120.000 euro cheltuieli suplimentare de transport și suma de 165.000 euro cheltuieli pentru îngrijire medicală permanentă).

Ulterior, la data de 22.10.2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea precizatoare formulată de reclamant cu privire la temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, respectiv prevederile art. 48 și următoarele din Legea nr. 136/1995 și dispozițiile Normei pentru asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 19.11.2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii evenimentului, 11.03.2010.

Prin Sentința civilă nr. 7193 din 17.12.2015 a Tribunalului București, secția VI-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și suma de 11.840 RON, cu titlu de daune materiale (cheltuieli de îngrijire). Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind plata daunelor materiale constând în pierderi din activitatea profesională, cheltuieli pentru îngrijire medicală permanentă și cheltuieli suplimentare de transport. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât pârâta S.C. B. S.A., cât și reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 1741 din 26.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. A admis apelul formulat de pârâtă. A schimbat sentința apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la critica apelantei pârâte S.C. B. S.A. în sensul că în mod greșit prima instanță nu ar fi reținut și culpa reclamantului în producerea accidentului, instanța de apel a constatat că prin rezoluția întocmită la data de 24.03.2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2010 s-a stabilit, în privința reclamantului din prezenta cauză A., că urmează să se dispună neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) și (5) C. pen., ca urmare a lipsei vinovăției acestuia, culpa exclusivă aparținând făptuitoarei C., ca urmare a efectuării unui viraj la stânga a autoturismului pe care aceasta îl conducea, manevră efectuată cu încălcarea marcajului dublu continuu care delimita cele două sensuri de mers.

Suplimentar față de probele administrate în faza de cercetare penală, în fața instanței de fond a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate cu privire la dinamica producerii accidentului, în care într-adevăr, expertul a apreciat că și reclamantul A. ar fi generat o stare de pericol, ce a condus la producerea accidentului, prin aceea că ar fi depășit viteza legală de 30 km/h, deși avea obligația de a reduce viteza conform dispozițiilor art. 123 lit. f) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, pentru situația "când partea carosabilă este acoperită cu polei, gheață, zăpadă bătătorită, mâzgă sau piatră cubică umedă".

Contrar susținerilor apelantei-pârâte însă, în niciunui dintre actele de cercetare penală întocmite la fața locului în momentul producerii accidentului nu se reține că partea carosabilă ar fi fost acoperită cu polei, gheață sau zăpadă bătătorită, reținându-se în mod expres faptul că era vorba de zăpadă frământată, și nu bătătorită.

În lipsa administrării unor probe suplimentare față de cele avute în vedere la cercetarea penală cu privire la condițiile meteo și legate de starea drumului, instanța nu poate reține o altă situație de fapt decât cea avută în vedere și în rezoluția parchetului, și care preia informațiile din procesul-verbal de cercetare la fața locului.

Instanța de apel a mai reținut că și expertiza efectuată în fața instanței de fond a avut în vedere aceleași probe referitoare la starea carosabilului, pe care însă expertul le-a interpretat într-o manieră proprie, considerând că termenul de "zăpadă bătătorită" este sinonim cu cel de "zăpadă frământată".

Sub acest aspect, sunt total nefondate susținerile apelantei-pârâtă în sensul că zăpada frământată ar fi acea zăpadă "întărită/bătătorită" peste care trec periodic roțile mașinilor. Astfel, instanța a apreciat că nu este nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a face diferența între zăpada "bătătorită" și cea "afânată", cele două noțiuni neputând fi confundate.

Pe de-o parte, zăpada bătătorită presupune existența unui strat de zăpadă întărită, așa cum în mod corect arată și pârâta, pe când zăpada frământată este cea care se așterne pe carosabil în timp ce ninge, și care nu apucă să se întărească tocmai pentru că este "frământată" de roțile mașinilor.

Potrivit acelorași acte de cercetare la fața locului deja amintite, și după cum se observă și din unele poze efectuate imediat după producerea accidentului, în acel moment ningea, iar traficul era cei specific zonei DN1 pe timp de zi, fiind practic imposibil ca în aceste condiții zăpada proaspăt ninsă să se și întărească.

Pe de altă parte, nimic nu împiedica organele de cercetare să consemneze existența zăpezii "bătătorite" în cazul în care ar fi apreciat că aceasta există, cu atât mai mult cu cât scopul întocmirii procesului-verbal de cercetare la fața locului este tocmai aceia de a reda cât mai exact situația de fapt percepută în momentul întocmirii sale.

Instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că în mod cert deplasarea autoturismului reclamantului pe direcția de mers București - Ploiești a generat o stare de pericol pentru autoturismul asigurat al pârâtei în momentul în care a încercat să facă un viraj la stânga prin fața autoturismului reclamantului. Aceasta nu determină însă și vinovăția reclamantului în producerea accidentului, câtă vreme în sarcina sa nu s-a putut reține încălcarea niciunei norme de circulație pe drumurile publice, în timp ce conducătorul autoturismului asigurat a efectuat o manevră de viraj nepermisă de lege.

În concluzie, cum critica pârâtei pornește de la premisa greșită că zăpada bătătorită ar fi aceeași cu zăpada frământată, aceasta va fi înlăturată, constatându-se ca prima instanță a reținut corect situația de fapt precum și lipsa vinovăției reclamantului în producerea accidentului.

Referitor la critica apelantei-pârâte privind cuantumul exagerat al daunelor morale acordate de prima instanță, instanța de apel a apreciat că se impune analizarea acesteia împreună cu critica formulată de apelantul reclamant prin apelul său, întrucât criticile formulate de ambele părți se referă la aceeași chestiune litigioasă, respectiv cuantumul daunelor morale cuvenite pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului A.

Instanța de apel a apreciat că stabilirea unor daune morale în cuantum de 50.000 euro, astfel cum a hotărât prima instanță, este nejustificată, nerezonabilă, disproporționată și inechitabilă.

În cauza de față, prejudiciului moral este reprezentat de suferința fizică și psihică încercată în momentul faptei ilicite și în perioada imediat următoare, având în vedere ca nu a fost pusă în primejdie viața reclamantului și nici nu a determinat un prejudiciu estetic grav și permanent, după cum rezultă din Raportul de expertiză medico-legală nr. Al/8961/2014 întocmit în cauză, precum și din proba testimonială administrată în fața instanței de fond și prin aplicarea unor prezumții simple, judecătorești. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, în cazul dezacordului între părți, ținându-se seama de regula înscrisă în art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislația aplicabilă și la jurisprudența din România.

În aplicarea acestei reguli, instanța are în vedere faptul ca prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu poate constitui o modalitate de îmbogățire fără justă cauză sau de sancționare a societății de asigurare.

Totodată, examinând practica judiciară, instanța de apel a constatat că este justă acordarea despăgubirilor morale în limita sumei de 10.000 euro.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale instanța are în vedere următoarele criterii: circumstanțele producerii accidentului, reclamantul rulând cu o viteză de aproximativ 70 km/h în condiții de iarnă, în timp ce afară ningea, leziunile suferite și locul amplasării acestora, la nivelul piciorului drept, faptul că nu i-a fost pusă în primejdie viața, numărul de zile de îngrijiri medicale precum și faptul ca reclamantul nu a rămas cu nicio infirmitate în urma accidentului.

Sub aspectul susținerii reclamantului în sensul că ar fi rămas cu o invaliditate permanentă, instanța de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, față de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Astfel, deși leziunea traumatică a determinat o complicație, ce includea la data întocmirii raportului un minim deficit funcțional de mobilitate al articulației genunchiului, aceasta nu întrunește totuși criteriologia medico-legală a infirmității posttraumatice, noțiune ce include drept criterii definitorii ireversibilitatea, respectiv afectarea globală și nu procentuală sau cumulativă.

S-a mai reținut în același raport de expertiză și ca la data întocmirii acestuia, reclamantul beneficia de indicații medicale în scopul îmbunătățirii stării de sănătate, fiindu-i indicate mai multe proceduri medicale, incluse deja în indicele de gravitate "zile de îngrijiri medicale" alocat prin raportul efectuat.

Față de aceste concluzii, instanța de apel a apreciat ca nefiind utilă efectuarea unei expertize medico-legale cu obiectivul propus de reclamant, respectiv dacă acesta trebuie să beneficieze de îngrijire medicală permanentă, pe de-o parte nefiind constatată existența vreunei infirmități, iar pe de altă parte necesitatea urmării unor proceduri medicale suplimentare fiind deja avută în vedere de raportul de expertiză medico-legală întocmit în fața primei Instanțe.

Motivele de apel invocate de reclamant în sprijinul majorării daunelor morale până la limita pretinsă de 566.820 euro nu pot fi primite. Invocarea unei traume psihice puternice nu poate justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul excesiv solicitat, deoarece s-ar traduce într-o îmbogățire nejustificată a reclamantului și într-o sancționare a societății de asigurare. De asemenea, nu poate fi invocată nici vreo schimbare radicală și definitivă a condițiilor de viață normale ale reclamantului, de natură să restrângă posibilitățile acestuia de a se bucura de plăcerile firești ale vieții, recuperarea funcțională fiind integrală.

Satisfacția compensatorie nu este atinsă prin acordarea unor despăgubiri exagerate, fiind suficientă recunoașterea pe cale judecătorească a existenței prejudiciului moral și evaluarea daunelor Ia o sumă rezonabilă, atât timp cât înlăturarea consecințelor negative ale faptei ilicite oricum nu s-ar putea produce, indiferent de cuantumul sumelor acordate.

Față de aceste considerente, sub aspectul daunelor morale, se apreciază ca fiind nefondat apelul formulat de reclamantul A. și fondat apelul pârâtei B. S.A., astfel că acesta din urmă urmează a fi admis, cu consecința reducerii cuantumului daunelor morale la suma de 10.000 euro.

Sub aspectul celorlalte critici formulate de reclamantul A., instanța de apel a constatat că și acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la pierderile din activitatea profesională, s-a apreciat că nu se poate stabili un raport de cauzalitate directă între accidentarea reclamantului la picior și pretinsa imposibilitatea a acestuia de a-și desfășura în continuare activitatea specifică de notar.

De asemenea, una dintre condițiile obligatorii pentru a se putea obține repararea unui prejudiciu este ca acesta să fie cert, respectiv sa fie sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. În cauză însă, având în vedere că reclamantul desfășoară o profesie liberală, scăderea veniturilor acestuia nu poate fi urmarea exclusivă a producerii accidentului, știut fiind că veniturile realizate din profesiile liberale sunt influențate de mulți factori. Efectuarea unei expertize bazate pe veniturile anterioare ale reclamantului nu ar fi fost utilă în cauză, câtă vreme oricum nu se poate determina în ce măsură o eventuală scădere a acestor venituri anterioare este urmarea directă a accidentului, și/sau urmare a existenței altor factori, independenți de accident, și care influențează nemijlocit veniturile unui notar.

În privința cheltuielilor privind îngrijirea medicală permanentă, instanța constată că reclamantul le-a estimat la suma de 165.000 euro, raportându-se la o speranță de viață de 25 de ani.

Contrar susținerilor reclamantului, instanța de apel a apreciat că aceste cheltuieli constituie un prejudiciu eventual, a cărui întindere nu este nici determinată și nici determinabilă, cu atât mai mult cu cât potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul nu a rămas cu o infirmitate permanentă. În măsura în care reclamantul va efectua și alte cheltuieli pentru îngrijiri medicale determinate în mod direct de consecințele accidentului, acesta are la îndemână posibilitatea formulării unei noi acțiuni în justiție, având dreptul la repararea integrală a prejudiciului. În niciun caz însă nu-i poate fi acordată o sumă cu titlu general pentru acoperirea unor presupuse astfel de cheltuieli, criteriul de determinare al acestora ales de reclamant, prin raportare la o speranță de viață medie, neavând niciun temei legal.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor suplimentare de transport, instanța constată că reclamantul le-a estimat pe acestea ca fiind în cuantum de 120.000 euro, prin raportare din nou la o speranță de viață de 25 de ani, și le-a justificat prin aceea că întrucât nu mai poate conduce un autoturism, ar fi nevoit sa-și angajeze un șofer cu salariul minim pe economie, la care se adaugă contribuțiile de 400 euro/lună.

Sub un prim aspect, așa cum s-a reținut deja, prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, s-a stabilit că reclamantul nu a rămas cu vreo infirmitate posttraumatică permanentă, de natură să-l împiedice să mai conducă vreodată un autovehicul.

Pe de altă parte, deplasarea cu un autovehicul personal nu reprezintă singura opțiune de deplasare a reclamantului, acesta având la îndemână alte mijloace de transport, ca orice persoană care nu conduce un autovehicul din diverse alte considerente.

Față de toate aceste considerente, constatând că nici una din criticile aduse sentinței de către reclamant nu poate fi reținută, instanța de apel a respins acest apel ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, reclamantul A. susține că hotărârea recurată este vădit nelegală, deoarece singura trimitere pe care o face instanța de apel la o normă de drept material este regula înscrisă în art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislația aplicabilă și la jurisprudența din România.

Trimiterile la jurisprudența sunt cu totul generice, iar legislația este evocată în sensul că "(...) valoarea despăgubirilor trebuie să asigure acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu poate constitui o modalitate de îmbogățire fără justă cauză sau de sancționare a societății de asigurare" (pag. 7).

Prin urmare, pentru o persoană a fost imobilizată la pat timp de 6 luni și a avut nevoie de 1 an pentru a ieși din casă, a avut nevoie de îngrijire permanentă, a fost în imposibilitate exercitării atribuțiilor profesionalele notar public), deoarece este cu totul evident că nu putea să ia consimțământul clienților și să autentifice acte în postura respectivă, are în continuare și pentru tot restul vieții nevoie de îngrijiri medicale, are un deficit locomotor care îl împiedică să ducă o viață normală, concluziile instanței de apel sunt vexatorii.

Aprecierile pe care instanța de apel Ie face în cuprinsul deciziei criticate cu privire la natura și gravitatea accidentului, precum și a urmărilor acestuia denotă o atitudine subiectivă, și chiar ostilă.

Astfel, instanța determină cuantumul daunelor morale în considerarea concluziilor vădit subiective conținute în expertiza auto, prin care se încearcă să se ateste culpa comună în producerea evenimentului rutier, respectiv faptul că reclamantul circula cu 70 km/oră, deși în cuprinsul aceleiași hotărâri sunt infirmate celelalte susțineri ale expertului auto.

Mai mult, deși constată că în raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că reclamantul trebuie să urmeze tratament pentru tot restul vieții, instanța de apel trimite la numărul de zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la pierderile din activitatea profesională instanța de apel a stabilit:

"Astfel, referitor la pierderile din activitatea profesională, instanța apreciază că nu se poate stabili un raport de cauzalitate directă între accidentarea reclamantului la picior și pretinsa imposibilitate a acestuia de a-și desfășura în continuare activitatea specifică de notar". În alți termeni, nu există un raport de cauzalitate între imobilizarea la pat a unui liber profesionist a cărui activitate specifică de notar presupune discuția nemijlocită cu clientul, și pierderea din activitatea profesională determinată de imposibilitatea notarului de a primi clientul. Concluzia este evidentă, respectiv aceea că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, iar despăgubirile acordate nu asigură acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie a prejudiciului.

Solicită a se constata greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 48 și urm. din Capitolul III al Legii nr. 136/1995 și art. 24 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 19.11.2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor - în vigoare la data producerii evenimentului (11.03.2010):

Dincolo de aprecierile din hotărârea criticată privind dorința reclamantului de îmbogățire fără justă cauză se constată că suma de 10.000 euro stabilită de către instanța de apei ca reprezentând cuantumul care asigură acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă a prejudiciului suferit este cu totul derizorie sau vexatorie față de gravitatea accidentului și a urmărilor acestuia.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe fond, admiterea apelului în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantul, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului reclamantului, ce a fost comunicată.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 14 februarie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat ca hotărârea recurată este supusă căii de atac a recursului și că recursul îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Completul de filtru C7, la data de 19 februarie 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac Ia data de 4 mai 2018, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., față de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera, d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Or, în speța, criticile expuse de recurentul-pârât vizează hotărârea atacată din perspectiva interpretării greșite a probatoriului administrat în cauză, referindu-se la situațiile factuale examinate de instanța de apel atunci când a cuantificat efectiv despăgubirile acordate cu titlu de daune morale, astfel încât, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., se constată că, prin aceste critici, care vizează interpretarea aspectelor de fapt ale judecății, respectiv a probelor administrate, se pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.

Astfel, în privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanță cu cele reținute în practica judecătorească din România, Înalta Curte reține ca acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 din C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar,

Așadar, recurentul-reclamant nu a susținut că, în analiza cererii de apei, curtea de apel ar fi ignorat principiile dezvoltate în jurisprudența națională și a Curții europene cu referire la cuantumul daunelor morale acordate, ci a arătat că interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecății, este greșită. Or, așa cum s-a arătat deja, aprecierea situației de fapt și a probelor administrate exced controlului de legalitate.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecata, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

De altfel, din modul în care au fost expuse criticile se constată că cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurentul-reclamant făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin motivele din apel și cele prezentate în fața primei instanțe,

Prin urmare, instanța de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

Pentru aceleași considerente nu pot fi examinate nici criticile dezvoltate în continuare, care vizează criteriile de apreciere asupra prejudiciului moral, în funcție de circumstanțele cazului dat, pe baza probelor administrate.

Ca atare, în speță, nu numai că recurentul-reclamant nu a conceput critici care să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată prin memoriul de recurs, dar nu a formulat nici motive de recurs care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și Ia argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

De asemenea, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1741 din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1741 din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2018.

DECIZIA Nr. 1.634 din 4 mai 2018

Procesat de GGC - NN